Impulsionat de spectacolul de teatru Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire al regizorului Eugen Jebeleanu, care s-a jucat acum câteva zile la FITS, am decis să mă întorc la filmul original al lui Rainer Werner Fassbinder din 1969: o realizare sobră și corozivă, greu de egalat în luciditatea rece cu care denunță xenofobia.
Un Fassbinder tânăr și cu trăsături încă nemâncate de exces îl joacă pe străinul din Katzelmacher, acel om blând (îi lipsește uzura vieții de sub capitalism) și inocent (îi lipsește cunoașterea limbii germane) asupra căruia pică toate relele. Filmul întârzie această apariție mult și bine, pentru a da mai întâi la iveală, cu convingere, ipocrizia profundă a celor care îl primesc în mijlocul lor. Străinul nu mai e, atunci, doar un competitor direct, care mușcă din cașcavalul autohtonilor și trebuie degrabă îndepărtat – e și un pretext la fel de bun ca oricare altul pentru a strămuta vinovăția comunității către exterior, a o canaliza, a-i oferi o rațiune „obiectivă” de a fi. Filmul e astfel împărțit în două segmente – un „înainte” și un „după” această sosire a străinului –, care au totuși particularitatea de a nu se deosebi prin nimic unul față de celălalt: același aer fetid și același marasm al zilelor fără început și sfârșit le guvernează pe ambele, cu diferența că străinul devine numaidecât o supapă salvatoare, un sac de box care permite defularea grupului de localnici în condiții sigure.
Katzelmacher nu e un film despre iubire – e chiar contrariul său –, însă a vedea în el un film despre ură parcă nu îi face justiție până la capăt. Asta deoarece povestea are ca subiect, mai degrabă, umilința – umilință insidioasă la adresa propriei persoane, dublată de umilința mai comodă îndreptată spre celălalt, într-un act de bullying în toată regula. Există niște vinovați clari pentru relele tratamente de care are parte străinul – spre final acesta este bătut de patru bărbați bavarezi –, dar forța clinică a filmului constă în a ne arăta că ei nu sunt altceva, de fapt, decât niște pioni mărunți într-un joc pe viață și pe moarte. Tocmai sistemul precar în care își duc zilele le condiționează comportamentul, iar această teamă viscerală de străin, deși condamnabilă – fiindcă ia locul unei firești solidarități motivate de statutul comun –, trebuie înțeleasă: ființe hăituite de un regim politic umilitor și obligate să câștige totul cu mult efort, ele se răzbună pe cine au la îndemână, în speranța că astfel vor face uitate nepăsarea și neputința (economică, sexuală, socială) în care băltesc. Oamenii filmați de Fassbinder sunt acei excluși ai societății care pot simți apartenență doar perpetuând violența cu care s-au confruntat până deunăzi ei înșiși.
Un film precum Katzelmacher nu are subtilitate – el are directețe, are „adresă”. Schema lui umană este cum nu se poate mai străvezie, busola sa morală – cel puțin la o primă vedere – are claritatea unui western clasic, stabilitatea caracterială a unui spectacol din commedia dell’arte, unde fiecare își știe locul.
Remarcabil este faptul că tânărul Fassbinder ajunge să descrie aceste raporturi sociale configurate cu forcepsul printr-un minim de mijloace: o suită de cadre planimetrice (ca să vorbesc ca teoreticianul David Bordwell) – cu personajele privind către cameră și stând rezemate de un perete –, asezonate cu câte un traveling de-a lungul unei străzi de garaje, ceea ce dă naștere unui corespondent audiovizual al muzicii seriale. M-am întrebat, privind spectacolul lui Jebeleanu – și având în minte o altă dramatizare a lui Radu Jude, de acum câțiva ani, după Ali: Frica mănâncă sufletul, și încă una, văzută în urmă cu câteva luni într-un teatru din periferia pariziană, după Opt ore nu fac o zi –, cum se explică acest interes subit al scenei pentru filmele în care Fassbinder a observat clasa muncitoare a timpului său. „Actualitatea” acestor filme – cuvânt-valiză care ajunge să însemne prea puțin – nu mi se pare că explică totul, deși aceste situații rămân în continuare monedă curentă. Cum nici acuitatea cineastului, mereu dispus să traseze cercuri concentrice de frustrare și brutalitate mai mult sau mai puțin internalizate, într-o infinită permutare a victimelor și călăilor, nu e o idee perfect satisfăcătoare. Mai curând, ce cred că atrage teatrul astăzi e această venă minimalist-didactică a filmelor, pe care Fassbinder le transformă în concentrate stilizate despre epocă, apte să reflecte esența raporturilor politice și de clasă aflate la baza interacțiunilor dintre oameni.
Și mai simplu spus, un film precum Katzelmacher nu are subtilitate – el are directețe, are „adresă”. Schema lui umană este cum nu se poate mai străvezie, busola sa morală – cel puțin la o primă vedere – are claritatea unui western clasic, stabilitatea caracterială a unui spectacol din commedia dell’arte, unde fiecare își știe locul. E, mai ales, un film fără burți, fără grăsime: e numai carnea contactului (și contractului) social – carne urât mirositoare, din care un Ken Loach va smulge, mai târziu, narațiuni melodramatice. Katzelmacher are deopotrivă ceva dintr-un prototip – ca un diamant neșlefuit – și dintr-o concluzie: clasa muncitoare nu merge în paradis, și de vină ar putea fi sistemul capitalist care o strânge cu ușa. Filmul lui Fassbinder e o pauză fără sfârșit, o moarte înceată: marile acțiuni vin atunci când cineva soarbe din paharul de bere sau trage din țigară – sau îi trage o scatoalcă femeii de lângă. Străinul animă acest peisaj în putrefacție: conferă un țel bărbaților (să îl anihileze) și o fantasmă femeilor (să fie posedate de un bărbat potent). O briză pestilențială prinde atunci să treacă prin acest film inodor și incolor: briza unui Orient – omul vine din Grecia, tărâm plin de farmec și de sălbăticiune, în funcție de cine vorbește –, a spiritului încă imun la această rutină rea, a depărtărilor care-și păstrează secretul.
