Prietenele de la cineclubul feminist F-Sides continuă și anul aceasta dialogul între film și alte mijloace de expresie artistică, pe care l-au început sezonul trecut cu artele vizuale. În sezonul actual, fiecare film difuzat în cadrul programului va primi un răspuns literar din partea unei autoare române, la invitația scriitoarei Elena Vlădăreanu, din echipa Premiilor Sofia Nădejde. Textele scriitoarelor vor intra în dialog cu viziunea filmului, vor contesta, vor chestiona sau vor privi din alte perspective tropii abordați de film.
Ultima proiecție din acest sezon este sub tema Flip the script on Fitting in - despre a-ți găsi locul într-o lume împărțită pe categorii fixe și/sau în medii ultramasculinizate. Biletele sunt disponibile aici.
Despre film
Rodeo (r. Lola Quivoron, 2022), 1h50
Rosetta (r. Luc Dardenne, Jean-Pierre Dardenne, 1999) întâlnește Titane (r. Julia Ducournau, 2021) în filmul de debut al Lolei Quivoron, premiat în 2022 în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes.
Crescută într-o suburbie a Parisului, într-un cartier de locuințe sociale, Julia (Julie Ledru) e pasionată de motociclete, iar talentul ei de a le conduce e întrecut doar de cel de a le fura deghizată în clișee ale feminității. Inspirată de scamatoriile cu motociclete de cross văzute pe Instagram, într-o zi se inserează în lumea ultramasculină a rodeoului periurban, dornică să experimenteze senzația de libertate și nonconformism la limita legii.
Pentru a fi acceptată în gașca „piraților asfaltului“, Julia inițiază și dirijează jafuri tot mai elaborate, care îi aduc deopotrivă admirație și ostilitate printre competitori. Amazoană fantomatică a șoselelor, antieroina Lolei Quivoron îmbrățișează viteza și fluxul continuu de adrenalină ca substitute pentru o mobilitate și o afirmare socială dispărute din orizont.
Printr-un hibrid de realism social și elemente de fantasy și noir, Rodeo transpune urcușurile și coborâșurile derivei ca mod de viață antisistem într-o stilistică metalică, grunjoasă și incandescentă, care devine atât mărturie, cât și evadare constantă dintr-o realitate asfixiantă. (Georgiana Vrăjitoru, curatoare)
M-am uitat spre capătul celălalt al bucătăriei, unde, mai mult adormită și moleșită de o oarecare căldură interioară, am găsit o nesiguranță care să mă cuprindă cu totul în strânsoarea brațelor sale. Priveam aproape absentă frigiderul pe ușa căruia era atașată cu magnet o fotografie cu mine de acum aproape zece ani. Mama mă îmbrăcase în hainele verișorului meu mai mare, imortalizând momentul pe film. Acestea îmi erau vizibil mult prea largi și-mi ofereau un aer comic de băiat plecat în drumeție. Pe atunci exista așteptarea de a mă prezenta întotdeauna în fustă și haine roz, oricare alt articol vestimentar fiind permis numai în chip de distracție. Chestionam încă de pe atunci aceste obiceiuri cu care nu mă identificam, fără să înțeleg foarte bine motivele.
Internetul e plin de articole despre conceptul de identitate și exprimarea ei într-o societate dominată de standarde heteronormative și totuși eu nu mă pot obișnui cu corpul meu, pe care îl simt mult prea greu, nici masculin, nici feminin, pe care îl car după mine, care mă încetinește. Un obiect de porțelan, privit din spatele vitrinei mânjite de amprente străine, ce poartă adesea etichete care să descrie, să lămurească absolut categoric curiozitatea, fără să spună, de fapt, nimic.
Intrinsec, extrinsec - etichetele se poartă pe buze ca niște șoapte acide, care mă ard și mă ustură, îmi sapă în piele și își croiesc drum prin carne, se preling pe oase și devin parte din materia care mă compune. „De ce nu porți și tu o rochie? Toate fetele poartă, numai tu nu.” „Asta e fată sau băiat?” „Fetele nu au voie.” „Asta e pentru băieți.” „Nu asta preferă băieții.”
Eu sunt numai un conglomerat de impresii, de idealuri, un potențial ce nu își poate depăși condiția de obiect fragil, de exponat demn de atins și uneori de luat acasă, pentru a sluji un scop decorativ, căci așa vor cei ce mă vor femeie.
M-am uitat spre acest capăt al bucătăriei și mi-am văzut ochii privindu-mă înapoi, reflectați de suprafața geamului larg deschis. Voiam numai să fiu cu adevărat acceptată. Pe trup mi se creionează linii de delimitare. Ele îmi arată de unde încep și unde mi se sfârșesc drepturile, ca un document introductiv ce nu admite modificări ulterioare. Pântec roditor de copii, șolduri prea înguste. Părul corporal nu e feminin. Semnez aici.
Mi se descriu pe piept aptitudini, interese, răsfrânte pretutindeni ca niște fluvii adânci, în care nu știu să înot, pentru că nu-mi arată nimeni cum se face. De la interzicerea soldățeilor de plastic și a mașinilor cu telecomandă, la vestimentație și activități în timpul liber, la pasiuni: trebuia să fiu o „fată”.
Las timpul să îmi spele părul, să-mi descâlcească firele, să le împletească precum o mamă iubitoare care nu cere control asupra trupului. Femeie prăpăstioasă. Influențele societale izolează, trasează marginile unui perimetru insuficient pentru desfășurare, precum habitatul unei ursoaice care se-nvârte-n cerc domesticită. Aștept să mi se arunce de mâncare, să mi se întindă o mână doar ca să pot să mușc, să-mi amintesc că am dinți - pe care nu vreau să-i arăt la comandă - și demnitate. Ești ceea ce mănânci - și sunt toată numai o bucată de carne crudă, pe care își doresc să o gătească la foc mic, să o condimenteze după bunul plac.
Mă gândesc la bunica. Aceasta își încheie adesea apelul reamintindu-mi să fiu cuminte. Îmi vorbește despre bărbați și femei ale acestor bărbați, pentru că, în definitiv, femeia e o extensie a lor și toate suntem doar niște nume împrăștiate în aer. Bunicul s-a alăturat celor veșnice și casa e mai goală acum, când fiecare colț geme de libertatea pe care ea întotdeauna și-a dorit-o. Îmi spune despre locuri și oameni, despre rușine și dezonoare, despre toate aceste diferențe între generații și despre cât de rău a ajuns lumea asta mare, ai cărei copii își iau inima-n dinți și pleacă acolo unde consideră că le va fi mai bine. Universul ei se rezumă la casa și satul ăsta, în care a ajuns de nevoie și-n care a trăit găsindu-și de lucru prin curte, renunțând la viață și dând viață altora. Se mândrește că e femeie, că știe, că poate, că e liberă acum, dar e singură; și alungă sentimentul singurătății în oale ce zac pe foc de dimineața, ducând mâncare vecinilor spre a simți că e utilă. Femeia e gâtul ce rotește capul familiei și sprijin și răgușeala ce survine după atâtea generații de țipete mute. Îmi vorbește despre femei cu aceeași lejeritate cu care separi omul de dobitoace, o lejeritate în care a făcut loc de comparații nerostite, de sugestii care să sublinieze distanța dintre lumi. Și e și ea numai o urmă a bărbatului cu care viețuise.
Țin evidența lucrurilor numai pentru un moment, lăsându-le ulterior să treacă, să mă părăsească și ele asemeni musafirilor cu a căror prezență ajung să mă obișnuiesc. Cel mai mult într-o încăpere găsesc pereți și spațiu de care să mă folosesc, în care să mă refugiez fizic atunci când sunt baricadată deja în sine și tot ce mă-nconjoară e respingere. Termenii și condițiile îmi sunt cunoscute de mult. Trebuie doar să fiu cu totul altceva și nimic mai mult decât o pereche de ochi ce observă, izvor de admirație și laudă testosteronului.
Mama e și ea numai o umbră. A încercat întotdeauna să mă protejeze, expunându-se. Ăsta e riscul. A trăit acceptând ideea că nu-i e cu putință să facă mai mult decât femeile din familia ei, că mariajul i-a fost un adevărat serviciu și că bărbatul este demn de toată stima. Cum te poți integra într-o familie disfuncțională? Unde să cauți înțelegere când toate aceste minți sunt alterate?
Moștenesc de la ea durerea de spate și frica de a nu fi suficientă. Ochii căprui și mâinile ce tremură. Anemia. Lipsa de calciu și obiceiurile nesănătoase: suprimare de sentimente, respingerea comunicării. În frântura asta de familie, relațiile au caracter tranzacțional și păstrăm cu sfințenie tradiția de a pleca din instinct capul înaintea fețelor rase și a mâinilor aspre, care se înalță spre chipuri în gest de dominație. Îi colorez adesea unghiile cu ojă și stăm de vorbă despre cât de nefericită e omenirea. „Să caști bine ochii”, îmi spune și se pierde pentru o secundă printre gânduri, acolo unde îi este permis să vorbească și nu e nevoită să își mai ridice tonul.
În spate rămân frânturi de memorie și scenarii: când privesc pe gaura cheii înainte să ies în lume și pretind că nu am nevoie de nimeni, drept mecanism de apărare. Percepția e doar o interpretare a vieții. Mi se conturează adesea în minte imaginea ultimului puzzle terminat, ca exercițiu de răbdare și perspectivă, când piesele complementare erau decupate inadecvat, complicând potrivirea între ele. „Uneori trebuie să le forțezi puțin”, am spus atunci, știind că-și aveau locul.
Mă întreb uneori ce circumstanțe, ce alinieri astrale și adieri de vânt trebuie să se manifeste în lume pentru a învinge sindromul impostorului, pentru a-mi pune liniștită capul pe pernă gândindu-mă că exist și mă dezvolt într-un mediu în care sunt primită cu brațele deschise. Un mediu în care să simt că aparțin, că pot evolua fără să mă interesez de prejudecăți, fără să caut să mă scuz că ocup spațiu și că îmi desfășor, la rândul meu, activitatea. Mă gândesc la toate aceste locuri pe care le las în urmă, care m-au primit, compătimitoare, fără să mă poată găzdui prea multă vreme. Locuri din care sunt alungată de priviri și vorbe adresate la ureche. Nu sunt niciodată convinsă dacă prefer să știu sau să m-avânt în echivoc, dacă să las geamul rabatat sau larg deschis când hotărăsc să am încredere din nou în oameni.
Neajunsurile mă prind din urmă, îmi cuprind gâtul cu o mână și mă privesc în ochi fără să-mi spună nimic. Și știu. Știu care îmi este poziția în societate și că rămân fără mutări. La șah încep întotdeauna bine și sfârșesc înfrântă, greșind cu extazul omului ce a mușcat din speranță, agățându-mă cu caninii de ea până la epuizare. Sunt și eu, la finalul tuturor zilelor, un om flămând, cu nevoi simple: să fiu iubit, să mă simt înțeles.
Într-un interval inexact între aici și acolo, timpul rămâne relativ și încerc să demonstrez teorii contradictorii într-o realitate în care dialogul e unilateral. Mâna rece îmi alunecă pe gât. Își găsește acolo refugiu. Se odihnește. Pentru o secundă, în lume nu mai există nedreptate; doar pulsațiile periodice sub degetul meu mare.
„Să fii cuminte” e tot ce rămâne între pereții bucătăriei, străbătând coridoarele sinapselor mele uzate de atâta dor de ceva ce nu există. Când apelul începe, firul emoțional se întinde și se tensionează. În fizică nu te învață nimeni despre presiunile interpersonale, despre forța de rezistență pe care o dezvolți în timp, sau despre adevărata putere de care ai nevoie și pe care nici legile opticii nu pot convinge omul să o vadă.
Toate femeile sunt actrițe cu replici îndesate în geanta cu pietre, iar ultimele acte stau nescrise, așteptând să li se acorde atenție.
Fotografie principală de Mariana Montrazi, via Pexels
