Regula fundamentală de viaţă a stoicului cere să faci în orice împrejurare distincţia între ceea ce stă în puterea ta să determini ori să schimbi şi ceea ce nu ţine de tine. Însă, citite în grabă, exemplele pe care le găsim la începutul Manualului lui Epictet (Encheiridion) pentru a clarifica cele două categorii de bază ne pot conduce pe o pistă greşită. Epictet afirmă că ţin de sfera libertăţii noastre opiniile pe care le avem, pornirile, dorinţele şi aversiunile nutrite, dar că nu depind de noi trupul, averea, celebritatea, funcţiile publice. De fapt, cheia succesului, pentru stoici, nu constă doar în a împărţi realitatea, din capul locului, în aspecte factuale şi întâmplări asupra cărora nu ne putem exercita controlul, pe de-o parte, iar, pe de alta, în acţiuni întreprinse individual, judecăţi şi reacţii afective, de care e cazul să ne socotim mereu răspunzători. În spatele acestei distincţii scoase în prim-plan de etica stoică, rămâne valabilă convingerea lui Aristotel potrivit căreia, întotdeauna, decidem ce e de făcut, mai exact, măsura justă în acţiunile şi afectele noastre, în raport cu noi, iar nu ca pe ceva în sine valabil, independent de loc, timp şi circumstanţe personale.
De aici decurge că miza stoicului e să acceadă la înţelepciunea practică de a opera, în conformitate cu specificul fiecărei situaţii în parte, distincţia dintre ceea ce îi stă şi ceea ce nu îi stă în putere. Nu depinde numai de mine averea pe care o am? Cu siguranţă că nu, dar nu depinde oare deloc de ceea ce eu întreprind? De fapt, îndemnul stoic s-ar cuveni tradus cam aşa: dacă am făcut, să zicem, investiţia ce părea cea mai rezonabilă cu putinţă la acel moment, dar apoi a venit peste noi criza, din raţiuni pe care nu le-am putut lua în calcul la momentul deciziei mele, şi am pierdut toţi banii investiţi, nu are niciun rost să mă lamentez sau să mă învinovăţesc degeaba acum. E cazul să accept că sistemul economic global reprezintă un angrenaj uriaş pe care nimeni nu-l poate controla individual şi să merg senin mai departe.
La fel, dacă am făcut tot ceea ce puteam face pentru a rămâne sănătos în contextul unei epidemii, dar totuşi mă văd, acum, încercat de boală, trebuie să accept cu calm mersul lucrurilor şi să mă concentrez pe respectarea cu stricteţe a tratamentului şi recomandărilor medicale, în loc să mă consum pentru „ghinionul” avut. Dar, mai întâi, trebuie să fac tot ce stă în puterea mea ca să nu mă îmbolnăvesc, nici să nu-mi infectez semenii, în cazul în care aş fi deja contaminat, fără să o ştiu încă. E adevărat, nu pot controla efectul general pe care îl vor avea acţiunile mele, la fel cum nimeni nu-mi poate garanta că eforturile mele vor fi încununate de succes; dar aceasta nu înseamnă că e cazul să acţionez la întâmplare. Din contră: stoicii ne somează să facem tot ceea ce stă în puterea noastră să facem mai bine, lăsând deznodământul în mâinile Universului.
Prima lecţie stoică e, atunci, chiar aceasta: să înţelegem ce stă cu adevărat în puterea noastră să facem, în fiecare situaţie de viaţă. Câtă vreme nu ne stă în putere să descoperim un vaccin care să stopeze pandemia de COVID-19, ceea ce ne rămâne de făcut e să respectăm cu stricteţe măsurile de protecţie, izolare şi distanţare socială.
Această ultimă expresie e înşelătoare, pentru că ascunde un paradox. Societatea e despre a fi împreună şi a interacţiona permanent cu ceilalţi. Dar iată că, în atare situaţie excepţională, după cum sublinia un cunoscut filosof şi psihanalist italian în vârstă, Sergio Benvenuto, a te ţine la distanţă devine măsura apropierii de semeni, a legăturii sociale, a faptului că îţi pasă de ceilalţi, inclusiv sau mai ales de cei care trebuie protejaţi acum cu predilecţie, adică cei vârstnici. „Cu cât mai mult se ţin ceilalţi la distanţă de mine, cu atât îi simt mai apropiaţi”. Să ştim, atunci, că am făcut tot ce ne-a stat în puteri ca să ne protejăm, pe noi şi pe toţi aceia cu care chiar rămânem nevoiţi să intrăm în contact.
O lecţie fundamentală a stoicilor e despre ce înseamnă cu adevărat libertatea. În viziunea lor, sensul autentic al libertăţii umane ţine de înţelegerea îndatoririlor noastre în funcţie de situaţie şi acţionarea în consecinţă, de simţul răspunderii, nu de nesupunerea din principiu sau de sfidarea autorităţilor „pentru că eu pot”. Pentru stoici, fondul libertăţii stă mai puţin în alegere, cât în înţelegere. Însă această concepţie nu implică în niciun caz resemnarea şi fatalismul lui „fie ce-o fi”, ci, pentru a o spune încă o dată, concentrarea asupra lucrurilor care chiar depind de noi. În fond, e imposibil să fii în acelaşi timp un fatalist convins şi un om activ. Deşi adoptă o viziune deterministă potrivit căreia lumea e o înlănţuire necesară de cauze şi efecte, stoicii nu cad pradă „sofismului leneşului”: „Dacă e să mă îmbolnăvesc de COVID-19, o să mă îmbolnăvesc orice aş face”. Reluând un exemplu sugestiv oferit de Simon Blackburn, soldatului ce ar refuza să îşi pună casca de protecţie atunci când pleacă la luptă, pretextând că, oricum, dacă un glonţ are numele lui scris pe el, atunci îl va ucide, merită să-i atragi atenţia că
„în realitate, dacă un glonţ are sau nu scris pe el numele tău depinde, printre altele, şi de decizia ta de a purta o cască. În acest fel, o simplă măsură de protecţie poate face ca un glonţ care altfel ar fi avut numele tău pe el să rămână «nescris». De vreme ce n-ai de unde şti dacă există un glonţ pe care e scris numele tău şi ai vrea ca un astfel de glonţ să nu existe, ar fi înţelept să te protejezi”.
Un stoic veritabil va accepta fără reţineri un asemenea argument raţional, aplicându-l şi în situaţia de pandemie. Filosofia de viaţă a stoicului presupune doar să nu ne mai pierdem vremea – ori, mai rău, să ne punem în pericol pe noi şi pe ceilalţi – lăsându-ne pradă unor dorinţe nesăbuite („Dacă nu merg acum la un party, mor, ce dacă suntem somaţi să rămânem în casă!”) sau amăgiţi de speranţe irealizabile, în contextul prezent („Ce-ar fi să ne trezim mâine şi să aflăm că nu a mai fost raportat niciun caz nou de COVID-19 în România!”).
Stoicii împărţeau filosofia în trei compartimente (fizica, etica şi logica) sinonime, în fond, cu trei forme de autodisciplinare: disciplina dorinţei, disciplina înclinaţiilor şi disciplina judecăţii sau consimţământului (strămoaşa „gândirii critice” din zilele noastre). Fiecare dintre ele rămâne, astăzi, util: rezistenţa la înclinaţiile de a-ţi lua câmpii, controlul dorinţelor necugetate care te-ar pune în pericol pe tine şi pe toţi cei apropiaţi, precum şi mult discernământ în ceea ce priveşte încrederea în ştirile care ne invadează în cantităţi ce depăşesc cu mult puterea noastră de a le procesa corespunzător. Lecţia consimţământului (în greacă, synkatathesis) ar fi, în acest caz, să nu ne lăsăm anxietatea firească să se amestece în reprezentările situaţiei de fapt, să rămânem lucizi, protejându-ne de impactul ştirilor fake şi creditând doar rapoartele şi recomandările în cunoştinţă de cauză făcute de specialişti. Asumând faptul că, în conformitate cu informaţiile şi prognozele de până acum, boala nu ar prezenta forme grave pentru cei mai mulţi dintre noi, avem bune temeiuri să nu cedăm panicii. În acelaşi timp, e cazul să fim pe deplin conştienţi că supralicitarea sistemului medical prin prea multe cazuri simultane de îmbolnăvire ar antrena consecinţe dintre cele mai dramatice şi decese ce ar putea fi evitate respectând măsurile de precauţie impuse de autorităţi. E bine să ne spălăm pe mâini temeinic şi des, dar e de dorit, pentru bunăstarea noastră, şi o igienă mentală prin care să ne ţinem la distanţă atât de scenariile apocaliptice, cât şi de cele care neagă realitatea sau cel puţin gravitatea pandemiei, eventual inserând acest fenomen de o complexitate incontrolabilă în mai ştiu eu ce conspiraţie mondială planificată în amănunt.
Un stoic s-ar simţi foarte liber închizându-se la el în cameră. Idealul de autarhie al filosofului antic (nu doar stoic) nu e foarte bine înţeles traducându-l, simplu, prin „autosuficienţă”. Stoicul nu e vreun egoist sau vreun mizantrop, ci din contră, un om care se pune pe sine în serviciul comunităţii, deprinzându-se, în acelaşi timp, să aibă nevoie de cât mai puţine lucruri din exterior pentru a-şi menţine starea de bine. Împrejurarea dificilă a autoizolării sau carantinei ar fi luată, de acesta, drept un bun prilej pentru a-şi exersa rezistenţa: ba chiar drept un veritabil exerciţiu spiritual de anduranţă, ocazie de meditaţie şi reculegere, de regândire a existenţei şi a priorităţilor în funcţie de care acţionează în viaţa de zi cu zi. Totodată, restricţiile impuse public ar fi convertite în mijloace de a realiza cât de puţine dintre mărfurile cu care ne ispiteşte societatea de consum sunt cu adevărat necesare vieţii şi împlinirii noastre umane. Mai mult, chiar: închis la el în cameră, el s-ar simţi fără nicio rezervă un „cetăţean al lumii”.
Stoicii din Antichitate au fost primii cosmopoliţi, primii apostoli ai globalizării. Globalizare ce ne obligă să conştientizăm legăturile multiple şi co-dependenţele de toate felurile existente, astăzi, între noi toţi. Altfel spus, măsura covârşitoare în care fiecare dintre noi depinde de ceilalţi sau, mai exact, măsura în care deciziile luate individual au un considerabil impact „la distanţă”, într-o lume atât de conectată cum e a noastră. Pandemia de COVID-19 e cea mai recentă, stridentă şi dramatică ilustrare a acestei interconectivităţi. Făcându-i cu bine faţă, vom ieşi la liman mai solidari decât eram înainte.
*Ideea scrierii acestui text mi-a fost sugerată de către prietenul filosof şi logician Alex Dragomir.
Foto main: Pixabay / Free-Photos
