Recent, am fost în vacanță cu ai mei. N-au ratat nicio fotografie pentru albumul de familie: „Noi la Domul din Milano”, „noi la apus”, „familia fericită lângă statuia unui italian necunoscut”. Cum au ajuns toate fotografiile astea un clișeu? Și mai ales, de când a început să-mi fie atât de rușine să apar în ele? Am răscolit internetul și albumele familiei, am întrebat prieteni și călători de toate vârstele și, în cele din urmă, cred că am ajuns la o explicație.
Dacă te uiți la mine în telefon, o să descoperi că am adunat exact 16.749 de fotografii. Iar de-a lungul vieții mele am produs, probabil, de zeci de ori pe-atâtea. Sunt imagini cu tot felul de lucruri și detalii neînsemnate. Colțuri de clădiri, tablouri, străzi din capitale europene și necunoscuți care-și beau liniștiți cafeaua la terasă, fără să bănuiască faptul că o turistă o să le ia chipurile cu ea, ca suvenir. Sunt un hoarder de imagini când plec în vacanță. Capturez tot, de parcă am primit o misiune specială de la NASA să-mi trimit telefonul în spațiu și să învăț civilizațiile extraterestre cum se distrează oamenii pe Pământ.
Totul a început când aveam 5 ani și tata a câștigat la o promoție un aparat foto. Un dreptunghi negru de plastic, care scotea scântei de lumină și mă făcea să văd pete mov când mama striga entuziasmată: „cheeese!”. În epoca pre-internet, vacanțele noastre se măsurau în 36 de poziții pe film, deci 36 de momente care trebuiau alese cu grijă, să fie cu adevărat speciale. De asta, eu n-aveam voie să fac poze niciodată. Mama hotăra când să apese pe buton și, în lumina aurie de final de august, își petrecea după-amiezile în mijlocul patului, cu un teanc de fotografii, analizând atent ce merită inclus în albumul oficial pentru musafiri. Să fie oare „Îmblânzitoarea leilor de piatră de la Peleș” sau „Copil debordând un entuziasm nemaivăzut pentru obeliscul din Costinești”?
Cum arătau primele fotografii de vacanță?
Am răscolit prin albumele de familie ca să găsesc primele imagini cu străbunicii mei. Îi știu doar din poze – cu mâinile în șold și gleznele în mare sau pozând impozant în fața vreunui urs sedat, la Brașov. Stau țanțoși, cu ochii spre cameră, fruntea sus, capul drept. Pe spatele fiecărei imagini, au scris cu stiloul anul și locul unde s-au pozat sau chiar mesaje de dedicație pentru cei dragi, de acasă – de parcă le-ar fi trimis ca pe niște vederi.
Pozele lor din vacanță, pe la 1920, sunt făcute, cel mai probabil, de fotografi care au renunțat la decorurile de hârtie pictate minuțios în studiourile de la oraș, ca să călătorească și să facă mai mulți bani de la clienții dornici să se imortalizeze pe vecie: turiștii.
Internetul zice că, pe la 1870, primii fotografi itineranți din SUA se duceau la plajă sau la târguri de duminică, unde își fotografiau clienții pe negative de sticlă sau metal, pentru care trebuiau să aștepte aproximativ 5 minute. Mai târziu, au început să le vândă turiștilor fotografii pe hârtie. Și, odată ce aparatele foto portabile au început să devină tot mai accesibile pentru publicul larg, simbioza dintre călătorii și fotografie a fost exploatată din plin. Uite, spre exemplu, cum arătau reclamele Kodak acum mai bine de o sută de ani:
La începuturi, fotografiile de vacanță erau o dovadă a faptului că cel care povestește aventuri nemaiauzite din alte colțuri ale lumii chiar a ajuns până acolo. Însă, ca orice act de reprezentare, practica fotografiilor de vacanță a căpătat și o semnificație simbolică. Antropologul Richard Chalfen e printre primii care a analizat albumele cu fotografii de familie și practicile din cultura Kodak. În ritualul de a povesti cunoscuților vacanțele noastre, fotografiile servesc ca o ilustrație complementară. Nu au valoare ca obiect în sine, ci puse în contextul unei narațiuni orale. În cultura digitală, însă, ritualul povestirii cu prietenii și familia a dispărut și a fost înlocuit cu un scroll printr-un feed de social media. Imaginile sunt lăsate acum să-și spună singure povestea pe ecran, iar albumul cu poze din vacanță pe care îl arătam musafirilor a devenit acum albumul pe care îl arătăm unei lumi întregi.
Cum arată albumele noastre de vacanță pe internet?
Prin 2005, când mi-am pus internet acasă, am descoperit Flickr - una din primele platforme unde puteai posta instantanee de vacanță și puteai primi like-uri și comentarii de la alți fotografi amatori. Așa că, dintr-o dorință ludică, utilizatorii platformei au început să sfideze portretele clasice, cu coregrafie soldățească, inspirate parcă din tablouri nobiliare, și au apelat la trucuri vizuale simple care să genereze un efect comic - perspectivele forțate. E destul de ciudat să mă gândesc că primul om care a sprijinit turnul din Pisa într-o fotografie a fost, de fapt, creativ. La fel și cel care l-a folosit pe post de simbol falic. Sau cel care a pupat Sfinx-ul în bot, a ținut Taj Mahal-ul de moț sau Piramida de sticlă de la Luvru în palmă. La începutul anilor 2000, perspectivele forțate au devenit o practică tot mai întâlnită în fotografiile amatorilor și, 18 ani mai târziu, constat în fiecare vacanță că turiștii încă mai cred că e interesant să facă asta.
Și totuși de ce?
Nick Couldry, profesor de media, comunicare și teorie socială la London School of Economics, e de părere că toate vacanțele noastre sunt, de fapt, o încercare de a reitera imagini și experiențe familiare de la TV, din filme, din broșuri sau din vacanțele prietenilor. Chiar dacă știm deja cum arată Turnul din Pisa, tot insistăm să îl vedem cu ochii noștri. Bucuria de a ajunge acolo e cea de a găsi originea imaginii, sursa reprezentării, referentul de la care au plecat toate reprezentările mediate pe care le-am văzut până atunci. Couldry crede că toată călătoria noastră e, de fapt, un pelerinaj mediatic – un ritual colectiv, în care mergem să vedem obiective deja consacrate de alții, ca să le oferim o nouă însemnătate, prin faptul că și noi am ajuns acolo. E la fel „ca în pelerinajele religioase – mergem să ne căutăm pe noi în locurile sfinte, care sunt atât de importante în religia noastră. Doar dacă facem asta suntem cu adevărat parte din fenomen”, e de părere și Dean MacCannel în cartea sa, „The Tourist”. Experiența de a vizita Turnul din Pisa nu ține de însemnătatea istorică sau culturală a locului, ci de reintegrarea lui în structura noastră narativă. Călătoria noastră e un demers de a reproduce social toate imaginile pe care le-am văzut în filme, în vederi, sau la travel influencerii de pe Instagram - plătiți să afișeze imagini idilice din vacanțele lor perfecte. Însă, ajunși acolo, constatăm că mii de oameni vor să facă același lucru.
Cum am ajuns să ironizăm clișeele turistice?
Un lucru e cert. Cu toții ne dorim să trăim experiențe autentice în vacanță: ceva ieșit din comun, ceva ce nu s-a mai văzut. Iar din dorința de a le documenta și arăta și altora, ajungem să trăim totul mediat prin ecranul telefonului. Sociologii numesc acest fenomen selfie gaze. Satisfacția noastră când călătorim, spun ei, nu mai depinde de calitatea destinației sau a experienței trăite, ci de aprecierile pe care le obținem de la cunoscuți. De altfel, un studiu recent arată că principalul criteriu după care cei între 18 și 34 de ani își aleg destinațiile de vacanță e nivelul de instagramabilitate. Parte din experiența turistică a devenit să colectăm poze prin care să demonstrăm statutul nostru economic și social în fața unei lumi întregi.
„În vacanțe, la fel ca la vânătoare, turiștii trebuie să își arate valoarea”, scrie sociologul Paolo Parmeggiani, „trebuie să caute și să găsească urme de animale sau monumente, momeala sau gastronomia, vizuini sau atracții ascunse și autentice […] Într-un safari, prada e trofeul pe care vânătorii îl expun înapoi acasă, care demonstrează competența și valoarea; într-o călătorie, prada turistului sunt pozele. Care trebuie să-l includă chiar pe turist, ca să demonstreze că într-adevăr a fost acolo. Imaginile demonstrează faptul că a marcat simbolic un nou teritoriu […] și trebuie să excludă alți turiști, ca să arate autenticitatea locului, care se presupune că e neatins de turismul de masă.”
Doar că asta devine tot mai greu atunci când oricine, indiferent de educație sau repere estetice, are libertatea de a călători, iar fotografiile de vacanță, care aveam odată valoare prin exotismul activității, devin acum doar niște clișee.
În vreme ce selfie stick-urile au devenit nelipsite din bagajele turiștilor din toată lumea, pe Instagram au fost urcate până acum peste 350 de milioane cu #selfie și mai mult de 299 de milioane poze cu #travel. Și nici nu adăugăm la calcul fotografiile cu cocktail-uri și picioare lângă piscină, pașapoarte în aeroport sau remake-uri după Follow me to - știi tu, fotograful tras de mânecă de iubita lui călăuză, prin toată lumea.
Oliver KMIA a adunat de pe Instagram o serie de poze făcute de turiști și le-a montat în proiectul „Instatravel - a Photogenic Mass Tourism Experience”, un video care arată că tot conținutul pe care îl producem suferă, de fapt, o globalizare vizuală: totul e o copie a unei copii a unei copii și experiențele noastre din vacanță nu sunt cu nimic deosebite de ale celor din jur.
Poate de asta simțim nevoia să fim condescendenți față de alți turiști. E imposibil, spre exemplu, să nu ne uităm la fotografiile lui Martin Parr cu detașare și cu un simț de superioritate, pentru că ilustrează exact stereotipurile noastre despre turiștii de masă, care pare că au toți aceleași reacții și pleacă acasă cu aceleași poze. Turiștii urmează un ghid cu steguleț și merg în grupuri spre hotel. În vreme ce noi, călătorii, căutăm pe cont propriu experiențe „autentice” pe TripAdvisor și stăm în Airbnb-uri, care ne promit să trăim „ca niște localnici”. Asta pentru că, în timp ce suntem confruntați cu o mulțime de oameni, spun psihosociologii, tindem să avem o iluzie de superioritate față de cei din jur. Credem că suntem mai inteligenți și mai buni decât media, vrem să fim „altfel”. Și așa ajungem să ironizăm clișeele din fotografiile altor turiști.
În seria Volte Face, spre exemplu, Oliver Curtis a surprins cele mai fotografiate obiective turistice din lume fix din direcția opusă. Designerul Philipp Schmitt a construit o cameră foto care nu te lasă să faci fotografii pe care le-au mai făcut alții înaintea ta. O tipă din Olanda și-a photoshopat o vacanță exotică de 5 săptămâni în Asia de Sud, ca să își păcălească prietenii de pe Facebook. Hot Dog Legs a fost pe tot internetul în 2013. Comediantul Shahak Shapira a ajuns viral anul trecut cu Yolocaust – proiectul în care shame-uiește turiștii care și-au făcut selfie-uri la Memoralul Holocaustului din Berlin.
Iar oamenii din jurul meu pare că au aceeași atitudine vis-a-vis de clișee. În curtea unui castel nemțesc, o prietenă, absolventă de antropologie, fuge de pozele cu „coregrafie” în care vrea s-o prindă mama ei. Bogdan, art director, nu postează niciodată fotografii cu el cu un peisaj în spate, oricum„s-a mai făcut”. Pe Tinder, Maria dă swipe left din instinct tuturor tipilor care se pozează cu tigri sedați la zoo sau bronzându-se la infinity pool, fiindcă nu sunt cu nimic diferiți. Iar Daniel, artist vizual, a renunțat de tot să mai facă fotografii. Preferă să fotografieze cu mintea. Chiar dacă e un suport perisabil în timp, imaginile care îi rămân au cu adevărat valoare emoțională.
Conștiința clișeelor de pe net vine la pachet cu presiunea de a posta ceva diferit, care să se diferențieze în feed-urile prietenilor noștri, desensibilizați de volumul incredibil de fotografii perfecte de vacanță. Așa că imaginile pe care le producem devin, de fapt, un conținut mediatizat, care reflectă așteptările audienței noastre. Poate că în 2-3 ani, ironia cu care rupem acum clișeele o să devină și ea tot un clișeu. Și nu pot să nu mă întreb: oare ce-o să mai postăm atunci?
Până una-alta, sunt din nou în concediu. Stau sprijinită de o balustradă în Portofino, e cald, mă cam bate soarele în cap. Cu telefonul în mână, mama îmi dă indicații exacte cum să zâmbesc la poză. În spatele meu e o priveliște minunată: marea, un mic golf plin de clădiri colorate și zeci de iahturi care lucesc în soare. În fața mea, o puzderie de chinezi zgomotoși așteaptă la rând, să se elibereze cel mai bun unghi de poză din toată stațiunea. Mă gândesc cum ne vom întoarce cu toții la prietenii noștri cu aceeași poză perfectă și nimic din regia asta pusă la punct nu va mai conta. Mama mijește ochii în telefon și oftează cam nemulțumită de fața mea: „Offf, dar fii și tu mai naturală, nu sta ca la poză. Uită-te în zare, fă ceva!”
Ilustrații de Ioana Ichim
