Calină, fragilă, emotivă. Viril, puternic, cerebral. Cea care ține casa și cel care pleacă în lume, să asigure traiul. Familie vs. carieră. Lista de stereotipuri izvorâtă din constructul dihotomic „masculin-feminin” poate să continue la nesfârșit - și e atât de lungă, încât pare să fi fost aici de când lumea. 

Doar că n-a fost.

Nu există un fel „natural”, înnăscut, de a fi femeie, bărbat sau orice altceva. Există reguli și opreliști, „așa nu”-uri și „nu se face”-uri, pe care le dăm mai departe de la o generație la alta. Construim din ele societăți. Iar interdicțiile astea, care ne permit să ne trăim genul într-un singur fel, ne afectează pe fiecare dintre noi.

 

---

„Ce ți s-a spus că nu face niciodată o doamnă/un bărbat?”

---

 

Provocați de a douăsprezecea ediție a festivalului național de teatru tânăr Ideo Ideis, care îi întreabă pe adolescenți „Pe tine cine te minte?”, am întrebat trei bărbați și trei femei din ce interdicții și-au construit identitatea de gen și cum au scăpat de ele. Am vrut să aflăm de la artiști, jurnaliști și profesioniști din științele sociale din generații diferite cine i-a mințit în copilărie.

„Nu sunt bărbat, sunt doar un copil, dar am șanse mari să devin bărbat, așa că nu se cade să plâng”

Îmi amintesc de o scenă din copilărie. Sunt la masă, în bucătărie, împreună cu mama, tata și sora mea. Mâncăm. Cineva, cel mai probabil tata, îmi face o observație. Încep să plâng. Sunt copil, și plânsul îmi vine la fel de natural ca râsul. Râd și plâng cu mare ușurință. Când plâng, se râde de mine. Mi se spune că bărbații nu plâng niciodată. Nu sunt bărbat, încă nu, sunt doar un copil, dar am șanse mari să devin bărbat, așa că nu se cade să plâng. Plânsul e pentru fete și femei, așa mi se spune. Când râd, nu mi se spune niciodată nimic. Râsul este unisex, însă plânsul e doar pentru fete și femei, asta mi se tot repetă.

Între timp am ajuns bărbat. Sunt tatăl a doi copii. Niciodată nu m-am jenat să plâng în fața copiilor mei. Plânsul e felul nostru, al oamenilor, de a ne arăta emoțiile, le spun. E important să ne exprimăm emoțiile, fie prin cuvinte, fie altcumva. Plânsul e altcumva. Ceea ce mi se spunea în copilărie mi se pare o tâmpenie. Eu plâng la filme și la tot ce mă emoționează. Copiii mei mă emoționează cel mai mult. Ei sunt filmul care mă mișcă cel mai mult. Uneori îi strâng pur și simplu în brațe și încep să plâng. Plâng de bucurie că ei există, și exact asta le și spun când mă întreabă de ce plâng. (Iulian Tănase, scriitor)

„Scrii bine, scrii ca un bărbat!”

„O doamnă nu trebuie să fumeze, să bea, să umble cu fustă prea scurtă sau îmbrăcată neglijent, să vorbească urât, să iasă singură la ore târzii” șamd. Sunt imperative care mi-au marcat și mie viața, normal. Constat că le-am încălcat pe toate, în timp, în afară de ăla cu băutul. Nu beau deloc, dar - hei! - mai bine să nu mai vorbim despre asta, că îmi vine să m-apuc doar ca să șterg pe jos cu toată lista aia.

Să nu uităm însă că societatea ne-a înmânat, la intrarea în viață, și o listă cu lucrușoare pe care o doamnă „trebuie” să le facă, de la copii, la îngrijit familia și bărbatul (căci un bărbat cu șosetele neapretate sau cămașa pătată de ciorbă e oglinda soției, dăăă!), de la închis ochii atunci când el mai calcă pe-alături, la ținut gura când vine nervos de la birou. În ce mă privește, copii n-am făcut, soțul mi l-am ales din categoria care împarte treburile în casă și nu așteaptă să îi spele cineva chiloții, despre restul nici nu poate fi vorba, așa că am rezolvat-o și pe partea asta. Dar tot îmi amintesc „care mi-e locul” când mă trezesc că îmi scrie câte-un cititor că îi place cum gândesc și ce scriu, dar nu mai suportă că folosesc cuvântul „căcat”; prin urmare, în ciuda regretelor uriașe, e nevoit să îmi dea totuși unfriend. Mă gândesc că o poveste despre un Romeo al anului 2017 care o părăsește pe Julieta fiindcă a zis „căcat”, după care se sinucide ca boul, nu ar fi neapărat o enormitate.

Revenind, una peste alta, ai zice că m-am eliberat total de sub jugul stereotipurilor de gen, nu-i așa? Iuhuuuuu! NOT! Când am scris cu Mihai Radu Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut și cealaltă, au fost situații în care am preferat să-i pasez lui anumite glume, ca să nu le stric eu scriindu-le mai feminin, așa. Nu sunt vreo mimoză nici eu (doar scriu cu „caca”, haha), dar există chestii care sună strident sub semnătura unei femei și megaamuzant sub semnătura unui bărbat. Încă există.

Paradoxul e că, deși nu mă simt liberă să scriu absolut orice ar scrie un bărbat, mi s-a spus de multe ori, în ultimii 10 ani, „scrii bine, scrii ca un bărbat”. Pentru că - doar o știm din moși-strămoși! - „femeile nu sunt așa bune la scris”, așa cum „nu sunt așa bune la multe” :)))) Dar asta e deja altă discuție. (Simona Tache, jurnalistă și scriitoare)

„Un bărbat niciodată nu intră în depresie”

Un bărbat niciodată nu intră în depresie. Nu are dreptul să o facă dacă chiar se ține de treaba lui, dacă muncește, dacă e serios. Iar dacă o face, atunci în mod cert o face din lipsă de ocupație, se comportă melancolic și pierdut, ca o femeie. Evoluționar, cumva, în ideea că bărbatul avea sarcina de a vâna și a aduce mâncare acasă, așa că nu avea timp să stea degeaba și să cugete la nemurire, altfel îi fugea căprioara de sub nas. Femeia era cea care rămânea acasă și avea timp de prostii din astea inutile.

În toate țările în care am trăit, din Statele Unite până în Italia, aceasta este înțelepciunea convențională, chiar și în cazurile în care depresia nu era desconsiderată, ci era tratată ca o afecțiune reală. În unele cazuri dubioase, am auzit despre această limită a masculinității tocmai de la femei care se considerau feministe. Asertivitatea, ambiția, persistența, uneori agresivitatea, toate ingredientele considerate necesare pentru devenirea în societatea modernă erau considerate trăsături masculine, războinice. Depresia nu a fost niciodată consonantă cu așa ceva.

Sunt mulți bărbați cărora le-a intrat ideea asta în cap, uneori chiar și fără să o conștientizeze. Tocmai de aceea, lor le este cel mai greu să ceară ajutor atunci când au nevoie. (Dani Sandu, sociolog)

„Am preferat să fiu supărată, decât să supăr”

O domnişoară trebuie întotdeauna să se facă plăcută. Să fie misterioasă, să nu aibă păreri prea radicale, să nu se certe, să arate mereu perfect. Nu mi s-a spus niciodată asta, însă cumva, în subconştient, am trăit cu această impresie. O viziune romantică a femeii din filme şi poveşti, un rol pe care încerci să îl joci constant pentru a corespunde propriilor tale aşteptări. M-am simţit şi băieţoasă şi feminină, însă mereu într-un procentaj safe. Nu mi-a spus nimeni „nu ai voie să faci asta pentru că eşti fată”, dar eu am presupus-o de destule ori cât să îmi pară natural. Am preferat să fiu supărată, decât să supăr.

Atât de multe lucruri mici şi subtile contribuie la această perspectivă, încât ele îţi intră în sistem automat şi devin parte din tine, le recunoşti că fiind natura ta feminină. Însă nu sunt. Te păcăleşte propriul creier. Ani şi ani de educaţie deficitară, informaţie genetică, expunerea la un anumit gen de societate - toate acestea construiesc o femeie care îşi găseşte cu greu identitatea. Dar şi atunci când şi-o găseşte… „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc și eu” :) (Raya Al Souliman, regizoare)

„A considera un bărbat efeminat ca fiind ceva degradant e doar rezultanta considerentului că a fi femeie e degradant.”

M-am jucat cu fetele și cu păpușile toată copilăria. Fetele erau prietenele mele. Băieții mă plictiseau îngrozitor. Era mult mai interesant și mai creativ să faci rost de cârpe, să croiești și coși haine pentru păpuși, să le îmbraci și aranjezi. Apoi făceam spectacole, prezentări, parade de modă. La 12 ani, în plină vară, umblam cu bocanci negri până la genunchi și blugi tăiați foarte scurt. Eram fan Ambra Angiolini. Săream elasticul toată ziua. Percepeam ironiile și răutățile, însă pasiunile mele erau mult mai puternice. Pe la 14 ani, când am început să am un pic de mustață, s-au oprit cu întrebarea „Tu ești fată sau băiat?” Bruma de mustață era suficientă pentru a fi pus în categoria agreată majoritar. Când ironiile și răutățile s-au transformat în agresivitate și amenințare de diferite feluri, instinctul de supraviețuire a fost mai puternic decât pasiunea și mi-am zis că trebuie să mă conformez. Nu îți intră, de fapt, nimic în cap. Înțelegi că ești diferit și îți intră o spaimă în oase, de care cu greu scapi și scapi doar într-un mediu care te sprijină și în care te redescoperi așa cum erai înainte de a se instala frica. A considera un bărbat efeminat ca fiind ceva degradant e doar rezultanta considerentului că a fi femeie e degradant.

M-am „dezlegat” zilele trecute de niște cunoștințe pe Facebook. Erau revoltate de măsura luată de metroul londonez (mult prea târziu, după părerea mea) de a nu mai utiliza formula „ladies and gentlemen”, pentru a descuraja acest tip de mentalitate sexistă și pentru a include pe toată lumea. Revolta acestor cunoștințe mergea însă și mai departe, întrebându-se îngrijorați dacă nu cumva, doamne ferește, urmează să avem și toalete comune. Exact. Asta ar trebui să urmeze. Alături de nenumărate alte măsuri care să corecteze aceste mentalități binare retrograde. Însă una dintre probleme va fi, în continuare, când vor învăța anumiți bărbați să nu se mai pișe pe colac. (Bogdan Georgescu, regizor & dramaturg)

„Fetele preferă cuibul, au ambiții mult mai soft, iar de sexualitate nu mai vorbim…”

M-am întâlnit nu de puține ori cu ideea că sensibilitatea doamnelor/domnișoarelor e prin definiție una deviant-ocrotitoare. (În dinamica personajelor de sex feminin din Cassavettes, ca să dau o evidență, se înscrie și nevroza partenerelor celor care au trollat cu asta, catalizați și de confirmările, mai mult sau mai puțin sonore, ale perechii lor.) Fetele preferă cuibul, au ambiții mult mai soft (în sensul de submisiv), iar de sexualitate nu mai vorbim… Exhibarea la băieți a fost mereu privită funny, bine primită de către publicul provincial de cunoscuți al mediului în care am crescut, pe când libidinalul mai pe față feminin se bucura de răs-bârfe și observații ușor abjecte. Existau și chestii foarte concrete care se asezonau ireversibilului trist din exclamația „doar e băiat...” (Pentru cei c-un mod de viață mai nomad, colorat cu zeci de activități mult mai sociale față de ceea ce li s-ar „potrivi” fetelor.) Mă gândesc duios cumva la bunică-mea, care, de fiecare dată când călătoresc sau mă mut în alt loc, se încordează de îngrijorare, explodând la telefon într-un „o să te descurci singurică? Ești și fată…” Poate (sper!) așa-și exprimă vaga dezarmare în raport o posibilă relație frumoasă cu o lume în care încă mai există prejudecăți de gen.

Pentru mine, însă, problema s-a mutat puțin sau a fost dintotdeauna mai degrabă în următoarea zonă: cele mai puternice junghiuri vin odată cu susceptibilitatea față de omul care nu confirmă social într-un anumit mod. Preferă, de exemplu, un stil de viață mai singuratic (și e fericit acolo), nu-și ia plăcerea decât din autismele lui semi-haotice (hrănind mai degrabă interese ce nu țin de ideea standard de familie, sexualitate etc. etc.) sau când o arde, din când în când, cu o altă(e) persoană(e) intră pe o adorație priceless, dă totul acolo și doar atunci. Pot să mă citez? Lăsați-mă să-mi trăiesc tulburarea în liniște! (Cosmina Moroșan, poetă)