În septembrie anul acesta, Stephen King a împlinit 75 de ani. La 11 ani s-a apucat de scris povești și încă nu s-a oprit. Primul roman, Carrie, l-a publicat în 1974 - era o poveste pe care o începuse și apoi o aruncase la gunoi. Soția lui a pescuit-o din coș, a citit-o și l-a convins că merită să o continue. Au urmat 64 de romane și undeva pe la 200 de povestiri; aproape niciun an din cariera scriitorului nu a trecut fără să publice. King susține că nu ar fi știut să facă altceva în viață în afară de a scrie.
Apetența pentru genul horror i-a apărut natural, dintr-o combinație de pasiune pentru literatură și film și din dorința de a replica ceea ce citea și vedea. Faptul că multe dintre romanele sau poveștile lui Stephen King au fost ecranizate se datorează în mod sigur și obiceiul puștiului King, de a merge la cinema în fiecare weekend între 11 și 18 ani. Trebuia să facă autostopul până acolo și să strângă bani de bilet, dar merita, pentru că, după cum o spune chiar el în volumul autobiografic Despre scris, așa s-a îndrăgostit de poepictures (adică de filme adaptate, mai mult sau mai puțin fidel, după scrierile lui Edgar Allan Poe), precum și de alte filme horror de mare angajament la acea vreme, ca I Married a Monster from Outer Space (1958), Attack of the 50ft Woman (1958), Hush… Hush, Sweet Charlotte (1964). Ceva din exercițiul vizionărilor s-a imprimat și în scris. Rezultatul, astăzi, în 2022, este că e greu să faci o listă de cărți scrise de Stephen King fără să te gândești la filme și viceversa.
Se scrie mult despre el în perioada asta. A sărbătorit o vârstă venerabilă cu un roman-poveste (publicat și în română la Editura Nemira) și mai are încă o carte în așteptarea publicării. Așadar, e plin internetul de liste despre Stephen King și fiecare e corectă în felul ei, desigur. Cea de mai jos conține cinci titluri cunoscute, care, puse cap la cap, bifează pasionații de lecturi, împătimiții cinemaului, și, mai ales, încearcă să contureze o imagine 3D a scriitorului fără de care nimic din toate acestea nu s-ar fi povestit. Mai jos o să găsești titluri care merită doar văzute, altele care se cer și citite - și, bonus, unul care încă nu a ajuns pe niciun ecran (sau în limba română).
The Shining
Citește cartea (1977) și vezi și filmul (1980). E aceeași poveste, însă senzațiile sunt total diferite.
Pe scurt, The Shining este o mică poveste (undeva la 500-700 de pagini, în funcție de ediție) despre o familie (mamă, tată și fiu de cinci ani) care acceptă să își petreacă o iarnă ca îngrijitori ai unui hotel de lux ce funcționează doar pe timpul verii. Pe ideea că izolarea-n vârf de munte, cu zăpadă cât vezi cu ochii de jur împrejur și drumuri inaccesibile, face bine la cap și familie. Unde mai pui că aduce și un venit în plus și, poate cel mai important, niște picaje în beție în minus pentru capul familiei, alcoolic în port, în fapt - și de meserie scriitor. Toate bune și frumoase și hotelul mare și gol, până când se dovedește că oaspeții lipsă pe timp de iarnă sunt înlocuiți de fantomele celor care au populat locul în trecut, iar clădirea în sine are - după bunul obicei al oricărui loc bântuit din literatură sau film - un istoric urât și obiceiul de a apăsa fix pe slăbiciunile noilor veniți. Până cedează. Cartea The Shining jonglează cu perspectivele - ești când în mintea tatălui, când în cea a fiului. Mai înfricoșător decât hotelul și senzația claustrantă a întregii zone este faptul că subconștientele celor două personaje nu se întâlnesc niciodată, deși fiecare își dorește asta. E ca-n viață: uneori cele mai bune intenții sunt devorate de prezent.
The Shining e musai să rămână cap de orice listă, tocmai pentru că filmul lui Kubrik face o treabă la fel de bună ca romanul lui King, însă reușește asta cotind într-o altă direcție. Autorului nu îi place filmul, dar ăsta e deja un loc comun. Marea lui problemă este personajul lui Jack. Unde în carte acesta se sacrifică, cu ultimele fărâme de umanitate nestoarse de hotel, pentru a-i da foc, în film el îngheață. Este, desigur, un mare spoiler ăsta, dar pentru cei care nu au citit cartea și nu au văzut filmul, este important de știut că The Shining, în ambele formate, are mult mai mult de oferit, iar ambele parcursuri până la finalurile sus menționate merită o călătorie cu ochii larg deschiși și mult curaj.
Există un episod în serialul Friends când Joey citește The Shining și este atât de speriat că pune cartea în congelator. Fix așa și cu finalul filmului. Funcționează în logica limitărilor emoționale la care ajungi când ești pus față în față cu un individ viciat, care nu știe și nici nu vrea să fie altfel. Dacă în carte hotelul este cel care pune stăpânire pe om și îl trage ușor din ce în ce mai jos, în film omul se simte ca peștele-n apă la hotel. Hotelul și toate fantomele lui pun gaz pe un foc ce arde încă din primele secvențe. Pe logica asta, gheața este unicul final posibil, și unul care merită uitat undeva între finalul lecturii și începutul vizionării.
Mai e ceva important de înțeles când te gândești la The Shining și reacția viscerală de respingere a autorului față de un film care a intrat în istorie drept capodoperă. King scrie plecând de la realitate. Dacă urmărim un fir imaginar în romanele lui, vom descoperi locuri comune care au o foarte mare legătură cu viața lui personală. De la copilării grele, la tați absenți sau abuzatori (el a crescut fără tată, cu o mamă care l-a mutat din loc în loc), la relații monogame de lungă durată (este încă căsătorit cu prima nevastă și mama celor trei copii), la alcoolism (și-a petrecut parte din viață sub influența alcoolului și a drogurilor, lucru pe care îl recunoaște și despre care vorbește deschis), la scriitori cu capul în nori (deși are un program clar, zilnic de scris, vorbește mereu despre idei și inspirație și picaje în imaginarul poveștii ca și cum ar fi o transă în care pui stiloul pe pagină sau degetele pe taste și le lași să scoată ce-i în capul tău fără să intervii. de altfel, la fel se și citește), la orășele mici (cel în care s-a născut, Maine, este prezent în multe dintre romanele sale).
Christine
Filmul (1983) bate cartea (1983).
Dacă e să nu aveți timp, alegerea între Christine cartea și Christine filmul, semnat de John Carpenter, e una simplă. O mașină trebuie simțită, nu citită. Christine e numele de alint al unei superbe Plymouth Fury, model din 1958. Este roșie ca focul să-i surâdă norocul - însă ei, nu nefericiților aparținători, care pică secerați de pasiune subită când dau cu ochii de ea. Ce faruri oacheșe, ce culoare, ce linii, ce tapiserie, ce volan, nu-i greu de crezut că băieților nu le mai vine să se dea jos din scaunul șoferului nici măcar atunci când mașina face victime.
Christine este povestea lui Arnie, un puști ochelarist, tocilar și bullied de colegi. Omul trece la un moment dat pe lângă niște dărăpănături, vede mașina și îi recunoaște din prima potențialul. Asta - sau mașina îl cheamă pentru că simte că tipul e material de servitor credincios, numai bun de modelat. Arnie cumpără deci o rablă și apoi își dă toți banii și tot timpul liber pentru a o reface la adevărata ei glorie, fapt care îi leagă și o face pe Christine să își arate adevărata față: geloasă, egoistă și răzbunătoare. Treaba cu filmul este că mașina este atât de frumoasă încât pentru pasionați de automobile secvențele de distrugere sunt greu de suportat. Pe încercatelea!
Două momente sunt memorabile: începutul în trombă pe fundal de „Bad to the Bone”, cu un șir imens de Plymouth-uri, numai una roșie, numai una născută să fie rea până-n vârful capotei. Și o secvență de noapte, în interiorul unui atelier auto gol. Arnie și Christine sunt față în față. Ea este distrusă, a fost vandalizată de niște nemernici, iar el este pregătit să o ia de la capăt cu reparațiile. Intenția e suficientă pentru a convinge, iar cei doi se uită pentru prima oară cu adevărat unul la celălalt. Show me, spune Arnie, iar Christine începe să se îndrepte. E porno acea secvență. Porno inversat cu mașină roșie care se repune pe patru roți ca Lazăr. Mă rog, un Lazăr posedat care suge sufletul stăpânului până îl transformă într-un monstru.
Povestea mașinii Christine din film este în sine o aventură. Modelul Plymouth Fury fusese scos în doar puțin peste 5.000 de exemplare, drept pentru care realizatorii nu au găsit câte mașini le trebuiau. Spoiler, Christine se bestializează în film mai ceva ca chitara lui Iggy Pop pe scenă. Intră în ziduri, arde, se lovește de alte mașini, totul pentru o înaltă dreptate pe care doar ea o înțelege. 24 de mașini marca Plymouth au fost achiziționate pentru filmare, dezasamblate și reasamblate în 17 Plymouth Fury, din care la final de turnaj doar două au supraviețuit. Acum pot fi achiziționate contra unei sume care e undeva pe la 400.000 de euro.
The Langoliers
Nuvela și/sau filmul scurt.
The Langoliers este prima poveste din seria Four Past Midnight. În nota explicativă care o precedă în volum, King povestește că i-a venit ideea de la o imagine. A visat cum o femeie acoperea cu mâna o crăpătură într-un avion. Ceva absurd, dar asta a fost. A pus imaginea în grămada de noi idei cu care nu știa ce să facă. Multe dintre ele se autodistrug în timp, spune el. Asta însă a rămas și i-a revenit acea femeie din avion în atât de multe detalii, încât începuse să-i simtă inclusiv parfumul. Atunci s-a apucat să scrie povestea și a ieșit din ea rapid și cu același entuziasm cu care intrase.
The Langoliers este o nuvelă despre pasagerii unui zbor de noapte, care se trezesc că au rămas singuri în avion. Toată lumea care era trează dispare, inclusiv piloții. La începutul nuvelei, cititorul e la fel de blocat ca pasagerii. Călătorește mai întâi prin visele lor, apoi trezirea se întâmplă prin ochii unei fete oarbe, care realizează că mătușa ei nu mai este acolo și începe să pipăie în stânga și-n dreapta pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Cititorul, legat de simțurile fetei, orbecăie și el în aeronava brusc goală, ce călătorește pe pilot automat pe deasupra unui pământ de pe care au dispărut orașele. Asta sau cineva a uitat să plătească curentul. Peste tot.
Premisa din nuvelă e înnebunitor de simplă: 11 oameni sunt forțați să colaboreze, în condiții care ies din sfera oricărei logici. Absurdul stării de fapt scoate la iveală rapid personalitatea fiecăruia și de aici răsare groaza. Unul dintre indivizi este fixat pe întâlnirea de afaceri la care trebuie să ajungă a doua zi. Omul nu vede mai departe de propria persoană și propriul interes, ignoră realitatea (pe undeva din incapacitatea de a o cuprinde) și îi transformă pe restul în inamici direcți. Singura portiță de calmare a furiei care îl acaparează (în afară de amenințările celorlalți) este ruptul hârtiei. Totul pornește silențios, cu un șervețel care mai întâi e tras și rupt la mijloc și apoi desprins în fâșii subțiri. Privirea lui catatonică în timp ce face asta alarmează restul pasagerilor, ca și cum ne-am afla cu toții în fața unui munte de emoții negative care amenință să erupă.
S-a făcut o miniserie după The Langoliers (1995), dar nu face în vreun fel cinste scriiturii. Seria TV fost apoi luată la mână de regizorul grec Aristotelis Maragkos, tăiată, rearanjată, tunată, decolorată și scoasă în lume și pe la festivaluri sub titlul The Timekeepers of Eternity. Are 64 de minute și spune povestea plecând de la premisa vizuală și auditivă că întreaga lume încape într-un tic nervos de a rupe hârtii. Poate din cauză că orice am face și oricât de ciudate ar fi situațiile, cu toții intrăm în ele cu bagajul propriu. Pe care unii îl gestionează mai bine ca alții. E înnebunitor Timekeepers. Se rupe ecranul pe mijloc de față de personaj, pe mijloc de replică. E ca și cum toată viața din film e făcută din fâșii de atenție, care se rup, se desfac și lasă loc altor și altor fâșii. Nu știu dacă i-a dat cineva lui Stephen King filmul, dar m-am întrebat când l-am văzut dacă i-ar plăcea. Și, pe undeva, cred că da. E nevoie de disponibilitate de deschidere în fața unei noi forme, dar, la suflet, Timekeepers e mai Langoliers decât miniseria. Infinit mai Langoliers.
Adaptarea e o artă ce poate fi făcută în două direcții: după sufletul regizorului sau după sufletul scriitorului. Prima alege acțiunea, sau doar o parte din scriitură, a doua extrage esența.
„Cadavrul” / Stand by Me
1 + 1 = 1
„Cele mai importante lucruri sunt lucrurile cel mai greu de rostit. Sunt lucrurile de care ţi-e ruşine, căci cuvintele le diminuează - cuvintele reduc lucrurile, care păreau lipsite de limite când erau în mintea ta, la dimensiunile reale, când sunt dezvăluite. Dar nu e vorba numai de asta, nu? Cele mai importante lucruri se află prea aproape de locul secret în care este ascunsă inima ta, asemenea reperelor către o comoară, pe care duşmanii tăi s-ar da în vânt să ţi-o fure. Şi este posibil să faci dezvăluiri care să te coste scump numai determinându-i pe oameni să se uite la tine cam pieziş, neînţelegând nici pe departe ce ai spus sau de ce ai crezut că era atât de important, încât aproape că ai strigat când vorbeai. Acesta este lucrul cel mai rău, cred. Când secretul rămâne zăvorât în tine, nu din lipsa celui care să-l rostească, ci din lipsa unei urechi care să înţeleagă.”
Anotimpuri diferite
Citatul de mai sus e din nuvela „Cadavrul”, din antologia Anotimpuri diferite. King povestește că a avut ceva emoții când i-a trimis editorului manuscrisul. Nu era horror, antologia avea un cu totul alt stil; și, cu toate astea, cartea a ajuns best seller iar cititorii s-au declarat mulțumiți. Asta i-a dat lui King curaj. King, cel care își pusese frustrările constrângerilor unui gen în romanul Misery - în care o asistentă nebună răpește un scriitor prolific și îl forțează să scrie continuarea unui roman finalizat -, acel King a văzut, odată cu Anotimpuri diferite, că cititorul nu respinge altfel de povești din partea lui. Poate cititorul de azi ar remarca că poveștile din volum sunt horror, în ciuda a ceea ce spune scriitorul, poate mai horror astăzi decât se simțeau în 1982.
Nuvela „Cadavrul” a fost transformată în filmul Stand by Me (1986). Același regizor, Rob Reiner, avea să regizeze și ecranizarea după Misery câțiva ani mai târziu, dar asta e deja altă poveste de neuitat. Stand by Me, revăzut în 2022, se simte la fel de fresh. Ceva din puștii ăia de 13 ani, prieteni buni, complet diferiți unul de celălat și tocmai de aia într-un echilibru de neegalat, sună încă extrem de viu. Stand by Me și Cadavrul sunt una și-aceeași poveste despre preadolescență - cu toată cruzimea, derutarea, elanul și inconștiența specifice perioadei. Patru prieteni află că undeva în pădure, la câțiva zeci de kilometri de micul oraș unde trăiesc împreună cu familiile lor problematice, se află un cadavru. Drept pentru care pleacă să vadă cu ochii lor oroarea. Stand by Me este un road movie cu puștani, care în ciuda împrejurărilor ce fac tot posibilul să-i forțeze să fie adulți, tot copii rămân. Prietenia celor patru dă în codependență, cum se întâmplă și la case mai mari sau mai adulte, atunci când aparținătorii de drept lasă de dorit sau dispar.
Stand by Me / „Cadavrul” e horror, pentru că puștanii sunt chinuiți de forțe mult în afara sferei lor de înțelegere. Că e vorba de tatăl bolnav și abuzator, de mama îndoliată, tatăl intransigent, fratele bully sau clasa socială care le limitează direct șansele, băieții sunt victime ce nu își înțeleg condiția, dar se luptă instinctiv să o depășească. Horror pur în ochii oricărui adult de azi sau de mâine. Se poate vorbi despre cele două împreună, cartea și filmul, pentru că adaptarea Stand by Me a luat esența nuvelei și a pus-o în imagini. Mult din dialogul din carte se găsește în film și cititorul-privitor trece rapid peste faptul că detaliile de descriere a personajelor nu corespund complet. E ca și cum cartea arată altfel decât filmul, dar se simte la fel.
Insomnia
Doar cartea, ecranizarea se lasă încă așteptată. Din bune și multe motive.
Insomnia este cartea despre care Stephen King nu vorbește aproape deloc. Despre Cujo, de exemplu, povestește fără încetare ori despre cum era atât de drogat că nu își amintește să o fi scris, ori despre cum i-a venit ideea de la întâlnirea cu un Saint Bernard care mârâia, sau despre cum povestea ar fi avut un cu totul alt parcurs dacă nu se documenta să afle că mușcătura unui câine turbat nu își face oribilul efect în jumătate de oră. Despre Insomnia autorul povestește că este o carte proastă, una pe care a pornit-o în perioada în care el însuși suferea de insomnie, dar apoi și-a dorit să nu o publice pentru că a considerat-o un eșec. Pur și simplu nu s-a legat, spune el.
Insomnia este despre Ralph, un septuagenar care după ce îi moare soția începe să sufere de, iată, insomnie. Ralph este un early riser, zi de zi se trezește din ce în ce mai devreme. O mare parte din roman e despre acest bătrânel și gașca lui de bătrânei, despre doliu și absurdul unui somn care vine doar la ore fixe și durează din ce în ce mai puțin. La un moment dat, însă, absența asta invită o hiperrealitate, iar Ralph se trezește că poate vedea aurele oamenilor, fiecare colorată diferit în funcție de starea emoțională, condiția fizică sau gradul de apropiere de moarte a aparținătorului. Aurele arată ca o strălucire, un înveliș colorat ce se termină într-o panglică care atârnă în sus, deasupra capului. Mai lungă și dreaptă dacă totul e în ordine, scurtă și zdrențuită spre final de viață. Puterea asta a lui Ralph e un dar, dar unul cu interes, căci nu există pe lumea asta dăruitor complet dezinteresat, la fel cum nu există nici tinerețe fără bătrânețe, viață fără de moarte - sau fără de somn.
De la înălțimea anilor și a condiției de ales să urce până în lumea celor care împart viața muritorilor între scop și întâmplare, Ralph trebuie să împiedice moartea unui copil aflat în mijlocul unui protest cu 2.000 de oameni de ambele părți. Protestul, și probabil motivul pentru care scriitorul simte că nu i-a ieșit cartea, este unul pro-avort, organizat de o asociație de femei abuzate. Pe undeva, centrul ideologic al cărții este mai în vogă acum decât era în 1993, când a fost scrisă. Iar faptul că totul se vede prin ochii unui bătrân de 70 de ani, proaspăt văduv, care nu a putut niciodată să aibă copii, face lucrurile să capete cu atât mai multă însemnătate. Ralph este bunicul perfect ca atitudine și comportament. Nu crede în avort pentru că i-a rămas o lipsă imensă pe partea asta, dar crede în dreptul femeilor de a alege. Și, mai ales, crede în discuții calme și civilizate, nu în urlete, amenințări și insulte.
Insomnia nu intră în polemici, ceea ce e și bine și rău. E bine pentru că în loc să militeze, lasă cititorul să simtă ce vrea, dus de acțiune. Și e rău, pentru că acțiunea sare atât de departe de marginile realului, încât pentru o bună vreme, cât se chinuie să numere fiecare etaj de realitate la care urcă bătrânul Ralph și domnița sa de 68 de ani, precum și personajele pe care cei doi le întâlnesc pe drum, cititorul pierde motorul central al poveștii.
Cu toate astea, Insomnia strălucește din toate aurele oamenilor care o populează. Cartea are o căldură, un ritm molcom și un mod de a privi, cu ochii mari, complet surprinși, vrăjiți, îndrăgostiți de modul în care poate fi văzută lumea. Este specială poate tocmai pentru că nu este previzibilă sau clară ca structură, pentru că o ia pe arătură de atâtea ori, dar o face cu entuziasmul unui bătrân blând care primește pe nespusă masă ultimul rol principal într-o aventură de neimaginat la orice vârstă.
"- Oh, Ralph, do you see? Do you see how beautiful they are?
- Yes.
- What a shame they don’t know.But was it? In light of all that had happened, Ralph wasn’t so sure. And he had an idea - a vague but strong intuition he could never have put into words - that perhaps real beauty was something unrecognized by the conscious self, a work that was always in progress, a thing of being rather than seeing."
Imagine principală sub licență Creative Commons via SNL.no
