Un craniu stă pe un trepied, ca un exponat dintr-un vechi laborator universitar, pe o pânză în lucru din atelierul pictorului Ștefan Ungureanu. E plasat central, pe o masă și are deasupra, ca niște coarne, un braț în echipament de cosmonaut și un altul în armură de turnir. Așa arată un vanitas. Adică o imagine care, din Evul Mediu încoace, ne reamintește, prin obiecte simbolice, cu greutate, că viața e trecătoare, iar moartea, inevitabilă.
Ștefan Ungureanu, unul dintre cei mai reprezentativi artiști vizuali ai prezentului, și-a populat noua expoziție cu astfel de imagini. Cel de-al 12-lea lui solo show, „Teoria Recapitulării”, găzduit de H Gallery din București, în colaborare cu galeria H’Art, e unul special. Nu pentru că explorează această formă de artă pe care artistul doar a tatonat-o în trecut, ci pentru că marchează o tranziție.
Ștefan are 38 de ani, iar de doi ani e proaspăt tată; ocazie cu care și-a transformat nu doar modul în care lucra până acum, ci și universul vizual puternic influențat de propriul său tată. Primăvara asta a început să picteze din nou, după o pauză în care a stat cu cel mic și s-a gândit la lucrări noi.
L-am vizitat când pregătea expoziția, în atelierul lui din centrul Capitalei, unde, printre tablouri și tuburi cu acrilice, stătea la vedere romanul „Harta și teritoriul” al lui Michel Houellebecq. Titlul e simbolic pentru munca lui Ștefan, inspirată de cea a tatălui său, care a fost geolog și speolog – Costin Ungureanu are și o fosilă care îi poartă numele, a unui șobolan din Cretacic. „Tata a găsit-o când era la master și studia dinozaurii din zona Hațegului. Se numește Kogaionon ungureanui.”
De la el a preluat un mod sistematic și serios de a lucra și de a crea imagini puternice, care să comprime cât mai mult din densitatea lumii. Lucrările lui Ștefan te obligă să le privești. Inspiră tensiune și un dialog cu timpul, pătruns de o aură mitică, chiar și atunci când apar scenarii SF, futuriste. Un dialog intermediat de elemente sci-tech, din trecut, prezent și viitor, de detalii geologice complexe, de trepiede și reflectoare care apar să fixeze mai bine imaginile sau de peisaje exotice din care răzbate senzația de îndepărtat și nefamiliar. Pe teme care ating struggle-ul omenirii, revolta, competiția, ierarhia, expunerea la pericol, nereușita.
Unele lucrări au în spate amintiri cu tatăl lui, de când îl lua cu el pe teren, sau povești pe care i le spunea din expedițiile lui. De la acesta i-a venit și pasiunea de a face hărți – lucrarea de licență a lui Ștefan a fost o carte cu hărți, iar acum, la doctorat, le studiază pe cele de peșteri. Și pentru el s-a apucat și de speologie – a învățat să se cațere în corzi, în locuri strâmte, și să carteze. Ștefan conduce acum clubul de speologie „Focul Viu” din București, unde a fost președinte tatăl lui.
Pentru noua expoziție, a făcut un switch de la curiozitatea imprimată de el, deși apare în continuare pe fundal, la cea a lui Toma, băiețelul lui care descoperă lumea. L-am rugat pe Ștefan să-mi povestească despre această tranziție, ca să înțelegi mai bine ce o să vezi la H Gallery din 8 iunie până pe 10 august.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Tata a făcut geologie, mama informatică. S-au cunoscut în taberele de speologie, care erau o evadare pentru tineri înainte de ’90. Am stat cu ei în București, apoi ne-am mutat la Breaza, în Prahova, când eu aveam șase ani, iar soră-mea, Maria, patru. Bunică-miu fusese aviator în timpul războiului. A căzut cu avionul în mare, iarna, unde a stat agățat de o mină anti-nave până a fost salvat. A făcut pneumonie și a urmat un tratament experimental: inhalații cu praf de cărămidă, care suge umiditatea. A supraviețuit, dar praful ăla a rămas în el. I s-a recomandat Breaza, unde se retrăgeau bolnavii de plămâni.
Tata a lucrat ca geolog, mergea prin țară: în Deltă, în Marea Neagră, în Bucegi. A renunțat la insistențele maică-mii și a venit şi el la Breaza. Verile, ai mei închiriau casa. Maică-mea stătea gazdă pentru turiști şi le gătea, iar noi mergeam cu tata la aur. El a lucrat petrol şi aur ca geolog. După ce s-a mutat la Breaza și a rămas fără job, căuta aur și-l vindea ilegal, pentru că legea zice că aurul pe care îl descoperi oriunde aparține statului.
Mergeam pe văi cu Aro-ul şi dormeam în remorcă, pe saltele. Ne făcea mămăligă cu mujdei şi stătea în apă, ca un adevărat pioneer, cu şaitrocul – un vas metalic în care spăla sedimentele din râu până rămâneau doar minerale grele. Arătau super cool: erau metalice şi reflectorizante. Aurul devenea flotant, iar tata îl aduna cu vârful degetului de pe suprafaţa apei şi-l băga într-o cutiuţă. În două luni aduna cât capacul ăsta de cafea.
Cele mai mișto amintiri pentru mine şi pentru Maria sunt cu tata pe teren. Sunt nişte momente care rămân în tine – să pleci din lume, undeva departe. Lui îi plăcea să trăiască raw, la limita civilizaţiei, însă pentru mine și pentru soră-mea, plecările cu el erau cele mai protejate și intime momente.
El m-a împins să fac Arte. Desenam de mic, dar am dat la mate-info. Voiam să fac jocuri video. M-am oprit din desen și tata a tot insistat să nu renunț, că i se părea că sunt foarte talentat. După ce și-a făcut firmă de construcții, mă lua cu el de fiecare dată când lucra la cineva care avea treabă cu artele. A avut odată o lucrare la o sculptoriță care preda la o școală de artă și a zis, când eram în clasa a noua: Hai să mergem la tanti asta să vadă ce-ai desenat.
Mi-a plăcut mult, mai ales că ea avea o rutină spartană și era sistematică. După vreo cinci luni de pregătire cu ea, am zis că am șanse să intru la Tonitza. Am făcut a unșpea și-a doișpea acolo. Apoi am intrat la Arte, la Universitate. Ai mei au avut multă vreme un magazin de decorațiuni interioare la Breaza. A fost tot ideea lui taică-miu, pentru mama, care se pricepea la asta. Dar s-a apucat și el de pictat și sculptat – a făcut un ursuleț, un căpătâi de pat cu peisaj, cu sturioni și somonul sărind, ciclul de viață prin râu, heavy stuff.
Când eram în anul trei, făceam mai mult abstract, colaje, nu mă dusesem încă pe figurativ. Lui nu-i plăcea ce făceam și s-a apucat să picteze peisaje ca să-mi arate că se poate. Oglinda cu el e semnificativă pentru cum lucrez. A avut un mecanism de curiozitate pe care l-am preluat involuntar și aruncat pe ce mă interesa pe mine. Avea și o mare seriozitate în legătură cu ce făcea, iar asta a rămas și ea cu mine. Era un om stoic, îi plăceau lucrurile dure. Pe şantier, îşi reducea locuitul la o viaţă de baracă şi dormea cu drujba-n pat. Îi era cel mai bine când avea sculele lângă el şi erau protejate; erau uneltele cu care opera, de ce să nu aibă acelaşi tratament ca şi el? Eu m-am construit ca opus: eram slăbănog şi bolnăvicios, mi se potrivea să mă apăr, să nu mă expun la nimic. Dar valorile lui au rămas valide – eu credeam că viața aia dură are un sens.
Așa am avut un instinct să fac lucrări heavy, care să comunice ceva substanțial și dens. Asta poate să explice și de ce m-am dus unde era mai greu – pe figurativ, care e mai tehnic, și atenția mea la relațiile dintre lucruri. Cred că a venit mimetic din felul în care tata ne făcea mie și Mariei interpretarea lumii.
La prima lucrare de după ce am terminat facultatea (Witnessing military conflict, 2010, din seria Mehr Licht), mi-am dat provocări tehnice unde mi se părea că aveam probleme. Mi-era foarte greu, de exemplu, să lucrez personaje feminine și mâini. În lucrarea asta sunt 82 de femei. Am găsit fotografia într-un album Getty Images – prima școală de medici femei la americani; aici erau martore la o operație. Am făcut o mini-serie cu mulțimi de oameni în fundal care se uită la câte ceva important.
Mulţi ani am făcut borderline SF. Chit că erau laboratoare, grămezi de gunoaie sau spaţii undeva nicăieri, unde se întâmplă ceva necunoscut. Îmi găsisem o miză a poveştii: noi ne uităm la atenția altora, totul e mediat. Apoi am transformat indivizii în poveste. Voiam să fac și eu peisaj și povești mai complexe. M-am mutat afară, din săli de clasă și laboratoare, și am putut să fac și eu furtună, apus, junglă. Dar subiecții lucrărilor au rămas tot un personaj colectiv, să nu pară că urmăresc ceva anume, individual, ci situația, fenomenul, în ansamblu.
Distanța asta e ca în cinema: ai un subiect heavy, dar ești pus într-o poziție confortabilă. Tu ești pe scaun uitându-te la ele, nu eşti imersed. Am tot pus personaje care să nu fie personaje, să fie prezențe, le-am tot învârtit ca să nu fie ele importante, ci situația. E instinctul că asta e ceva substanțial, ideea că viața e finită, te expui la pericole iar niște lucruri sunt grele.
Cred că trebuie să fie mereu o ciudățenie sau un pericol ca o poveste să aibă miză. E aproape ca mitul ăla creștin: ca să ți se întâmple o transformare, trebuie să te duci undeva departe, să te expui la un pericol și să te întorci victorios, în esență. Acel ceva departe a devenit prezent în lucrările mele.
Tu trăiești o viață destul de protejată și pasivă și în lucrări s-ar putea să fie supapa și reversul. Lucrurile cele mai îndepărtate mi se păreau ingredientele cu care puteam să zic povești. Efortul fizic şi expunerea la pericol erau interesante pentru că eram la distanță de ele, le mitizam, dar știam clar că există, mai ales din experienţele lui taică-miu şi din amintirile cu el.
Experiențele trăite cu el și poveștile lui m-au inspirat mult la nivel inconștient. Așa au apărut environment-urile în lucrări și nevoia de chestii spectaculoase, pentru că mi-au fost întipărite în minte. Oricând ating într-o lucrare ceva exotic sau rarisim, terestru, are legătură cu el, că sigur ar fi funcționat pentru el.
Am făcut, de exemplu, o pictură cu un excavator uriaș (Witnessing Open Pit Mining, 2010, seria Mehr Licht) inspirată de ultimul lui job cu geologia la care ne-a dus. Era o exploatare mare de cărbuni, unde era ceea ce se numește bucket wheel excavator – are niște găleți care papă din teren. Tata m-a vizitat în timp ce o pictam. Era aproape gata, lucram la țevăria din jur. A râs în el și mi-a zis: Nu-ți aduci aminte că te suisei sus de tot pe ăsta și nu mai voiai să cobori? Soră-ta murea de somn, că era 12 noaptea. Nu-mi mai aminteam nimic. E clar că multe lucrări au fost inconștiente.
Când m-am apucat de figurativ, a început să-i placă ce fac. După ce s-a întors la geologie, cu șase ani înainte să moară, trăgea de mine să merg cu el prin Bucegi sau prin Deltă. Nu voiam, că eram consumat de munca mea, așa că mă suna și-mi povestea de pe teren. Am început să vorbesc cu el în timp ce lucram. Asta a contat în cum am ajuns să construiesc lucrările, cu toate personajele astea și activitățile lor departe, atipice mie. Eu îmi imaginam ceva și îl întrebam dacă există this, dacă există that, apoi căutam info pe net.
La una dintre lucrări (A Self Correcting System, 2014, din seria Ant Generated Future), printre ultimele despre care am vorbit cu el, i-am zis că vreau să fac un loc unde e junglă și e rupt cumva pământul, dar se vede în continuare profil geologic, și să pun mai mulți indivizi într-o groapă. N-aveam o imagine clară pentru ea. După ce am făcut groapa, tata a venit în vizită și a zis că există așa ceva: când se caută aur în Amazon, ăștia sapă o groapă mare unde deversează cianurile cu care spală. Adică ce mi-am imaginat eu era foarte real. Și m-am apucat să citesc pe net despre ce se întâmplă în jungla amazoniană și să mă uit la cum arată plantele sau exploatările de aur.
Felul în care a murit tata e perfect valid pentru ideea asta că natura, viața sunt ceva dur. În ziua aia, a venit la mine, de pe teren, a plecat să lase mașina la serviciu și m-a sunat altcineva de pe numărul lui că a făcut infarct la stop. Dur, brusc. După moartea lui, l-am înglobat în mine cu totul, pentru că aveam nevoie să-l perpetuez. Așa am ajuns și să mă expun fizic la pericol. Eu n-am vrut să fac speologie, soră-mea a vrut să mergem, ca să nu pierdem legătura cu el. Mi-a fost greu, că mi-era groază de locuri strâmte și înalte, dar le-am naturalizat, și din inerția că mă unesc cu soră-mea după moartea lui tata.
Odată cu dispariția lui, lumea a devenit incompletă și cred că asta m-a împins s-o completez. El îmi tot povestea de teoria lui cu falii și microfalii – „tectonica în umbră”. Shadow Tectonics i-a zis el în engleză. I-am spus că nu-i același lucru, dar era un titlu bun. Am făcut o expoziție la Muzeul Hărții cu titlul ăsta după ce-a murit. Îmi plăceau imaginile pe care le făcea și am vrut să-i închei simbolic lucrarea. Am făcut picturi după fotografii de-ale lui peste care a desenat; a suprapus linii faliere peste peisaje în Bucegi.
După această expoziție simbolică, taică-miu a devenit mai puțin prezent în lucru. Dar vreau în continuare să perpetuez din el, mai ales că era lumea familiei. După moartea unui părinte, nu dispare conștiința lui, se topește în ce faci și mai ales în ce urmează. Pot să trag o limită între unde a fost o chestie a apetitului lui pentru lume în lucrările mele și ce mă interesa pe mine. Eu sunt mega gamer, m-am bălăcit în digital și mi-am reprimat mult din asta, că n-am știut exact cum s-o integrez în lucrări. Dar cred că în expoziția de-acum am făcut niște pași în a-mi mai asuma din lucrurile care-mi plac.
Titlul ei, „Teoria recapitulării”, e important pentru mine. Tot anticipez să reconstruiesc momente importante sau memorabile din experiența mea. Am o bălăceală în emoțiile mele de când eram mic și urmăresc atenția de bebe a lui Toma. De când e el, mă tot gândesc la lucruri care mi-au plăcut foarte mult când eram mic. Cum ar fi statuia asta din Insula Paștelui.
Pe la 9-10 ani, aveam o carte cu ilustrații – „Enigmele Terrei”, de Horia Matei. Era acolo și un desen după o poză cu Insula Paștelui. Mi-a rămas în minte. E unul dintre locurile în care mi-ar fi plăcut să ajung. Dacă vorbim de locuri din astea remote, undeva departe, cred că taică-miu ar fi vrut în Galapagos, iar eu în Insula Paștelui. Eu cu oamenii, el cu animalele.
Cele mai interesante chestii despre oameni mi se par acolo unde greşesc sau fail cu totul. Pentru că unde reuşesc, devine invizibil, reuşita lor se confundă ca fiind un curs natural al lucrurilor. Pe când a failed civilization is a very good story, iar Insula Paştelui e genul ăsta de poveste. Nu degeaba au rămas coloşii ăia pe-acolo. Fețele alea alungite și stranietatea lor sunt o imagine puternică.
Una dintre obligațiile universului cu care operez acum e și comunicatul cu Toma. M-am întrebat demult de ce nu pun în lucrări toate lucrurile care mi se pare mișto, din moment ce le simt constante și importante. Poate pentru că n-aveam cu cine să comunic la scara asta sinceră, în care ceva magic trebuie împărtășit. Acum am, de asta a apărut Insula Paștelui.
Am mulat curiozitatea mea pe obsesiile lui de bebe care descoperă și explorează viața. De exemplu, obsesia cu degetul care arată – caută și cercetează. Nu mă gândisem că mâna e o aşa mare unealtă de search. La adulţi, ochii fac asta, ochii sunt searching, learning, observing. Gestul lui Toma de a arăta cu degetul a devenit deodată foarte important. Au apărut mânuţe în lucrările de acum, care au căpătat greutate.
Nu sunt mâini goale, au mănuşi şi exoschelete, câmpuri de protecţie pentru hazardous environments. Pot să mă prind de ce mi-au venit mănuşi: ai un copil care ţi-e frică să se lovească și e şi ideea asta că atunci când explorezi, te expui la un pericol. Necunoscutul înseamnă un pericol iminent și atunci îți faci interfață. La speologie, dacă n-am avea costume, ne-am face zdrențe.
În afară de asta, în primii doi ani de viață, ăștia mici sunt preocupați de un singur lucru: să înțeleagă gravitația. Uite, asta e o neînțelegere de gravitație – e o reconstrucție 3D a unei picături de apă care cade, dar eu am pus-o ca pe o explozie de glonț.
Am mai făcut o lucrare cu un hormon de creștere uman. Eu mă uit la Toma și aștept să crească. Am presupus că growth e continuarea obsesiei de a arăta şi verifica lucruri.
Am vrut să fac o expoziție doar cu vanitasuri: naturi statice care au de regulă cranii și care în literatură au echivalentul memento mori. Au apărut în Evul Mediu și sunt pe ideea asta: timpul trece, o să mori. Vanitas-ul e șmecher pentru că e out of time. E o suspensie de timp care are o stranietate și spune ceva clar: this is important și e valabil dintotdeauna, pentru totdeauna.
De când a murit taică-miu, am început să măsor timpul, să fiu mai sensibil la el. Așa că tot revine în lucrări. Înainte, am avut o copilărie prelungită; exista o generație deasupra, eram în ritmul meu, eram OK. După moartea lui, am devenit brusc important, mai ales că soră-mea și maică-mea au încercat să mă împingă în rolul lui. Pe de altă parte, mare parte din viața mea era atelierul, iar restul, o pauză de la el. Aici eram Dumnezeu.
De când s-a născut Toma, atelierul a devenit mult mai optimizat. Acum lipsesc din el într-un loc unde mi se pare legitim să lipsesc – în familie, iar timpul pe care-l petrec la atelier e mai prețios și mai ordonat. Am ieșit dintr-o pasivitate pe care mi-o permiteam cu timpul și cu ce vorbesc în lucrări. Acum că nu mai sunt vârful de lance al geneticii familiei, nu mai sunt nici așa de important. Iar asta a venit cu o libertate în lucru. Mi-a mai dispărut dintr-o formă de paralizie de auto-reprezentare, care mă limita la ce puneam în lucrări; îmi construisem un univers și nu voiam să ies din el.
Am zis că poate ar fi OK să merg mai mult pe intuiție pentru lucrările de acum. Chiar dacă ele sunt niște imagini foarte construite, că nu pot să-mi pierd controlul pe unelte, e eliberator că toate sunt vanitasuri și nu trebuie să le caut neapărat sensul, ele funcționează ca atare. M-am lăsat ghidat de curiozitatea lui Toma. El mă orientează și îmi deschide ochii, sunt atent la cum învață el lumea. Am vrut să-i transmit și lui curiozitatea pentru ceva de departe, necunoscut, combinat cu istoria comprimată în acel obiect.
Acum zicem povești cu obiecte. De exemplu, omul ăsta e construit din bucăți de istorie a omenirii – sunt pe-acolo rachete, sigilii, lemn viking, carotă de geologie, fundalul e de la o hartă; multe lucruri care mă interesează pe mine și pe care am vrut să i le împărtășesc și lui. Când vorbim de vanitas, există mereu și amenințarea unei lecții, cum e Insula Paștelui. E o lecție pentru omenire, pe care noi, simbolic, n-o mai putem citi decât prin prezența acelor statui. Sunt vanitas ele în sine, nu mai trebuie să pui nimic.
Eu sunt deocamdată în postura în care Toma de-abia prinde voce și totul e fascinant. Dar când o să aibă o voce, voința și prezența lui n-o să mai poată fi umplută de imaginația mea. Acum e un bulgăre de om la care îți imaginezi curiozitatea aia, de care poți să tragi și pe care poți s-o pui oriunde, că e universală. Ce poate să continue însă, ce o să fie prețios, e faptul că atelierul nu mai e locul unde trăiesc. El devine mai important așa, pentru că, existând familia, e undeva unde mă duc să fac ceva și de unde mă întorc.
Că tot vorbeam noi de mitul creștin că trebuie să te duci undeva departe și să treci prin niște dificultăți ca să te întorci Prâslea transformat. Acum, atelierul începe să câștige și el exotismul ăsta: e undeva departe, mă duc acolo și mă întorc câștigat sau măcar luptat. Ah, this is a nice ending.
