În ultima lună, în orașe din SUA și Europa, multe statui au fost dărâmate de pe soclu, acoperite cu graffiti, împroșcate în roșu ca sângele și, în unele cazuri, demontate de autoritățile speriate de furia protestatarilor. Țintele sunt, invariabil, bărbați care au deținut în diferite momente istorice un capital de putere, pus deopotrivă în slujba politicii & economiei, dar și a sclaviei și rasismului. Ce loc au aceste statui în memoria colectivă și de ce sunt contestate acum?
De câteva luni, întreaga lume pare să fie unită – sau, cel puțin, zguduită – de aceleași preocupări. Până de curând, tema acaparatoare pe canalele de știri din China, Europa, SUA, America de Sud, Africa și Australia era coronavirusul. După uciderea lui George Floyd în Minneapolis de un polițist alb, dezbaterilor despre combaterea pandemiei li s-au adăugat mai peste tot protestele împotriva rasismului. Inițial organizate ca mișcări de solidarizare cu populația de culoare din Statele Unite, ele au devenit curând denunțări ale rasismului autohton din Marea Britanie sau Germania.
Mai nou, prezent pe agenda publică este subiectul statuilor asociate cu sclavia sau colonialismul și demolarea lor de către demonstranți din Statele Unite, Marea Britanie și Belgia până în Noua Zeelandă, precum și contestarea statuilor și monumentelor similare în multe alte țări. Printre altele, statuia negustorului de sclavi Robert Milligan a fost îndepărtată din Londra; statuia lui Jefferson Davis, fost președinte al Statelor Confederate și proprietar de plantații și sclavi, a fost stropită cu vopsea și apoi dărâmată de protestatari din Richmond, Virginia; o statuie londoneză a lui Winston Churchill, susținător al ideii că albii sunt superiori altor rase, a fost pusă sub pază după ce a devenit țintă a protestatarilor; iar o statuie a regelui Leopold II a fost demontată din spațiul public de către autoritățile din Antwerp. De altfel, regele Leopold al II-lea, sub conducerea căruia populația congoleză din coloniile belgiene a fost abuzată și măcelărită, a fost „atacat” și la Bruxelles: statuia lui a fost acoperită din nou cu graffiti imediat după ce fusese curățată de autorități.
În toate aceste cazuri, de la coronavirus la demonstrațiile anti-rasism și la dărâmarea, uneori spectaculoasă, a statuilor incriminate, pare că avem de-a face cu un efect de domino sau cu un foc de paie care se răspândește dintr-un colț de lume într-altul. Dar, dincolo de ritmul amețitor al contaminării – cu virusul sau cu verva protestatară – există și un numitor comun al acestor evenimente?
Numărul mare de agresiuni rasiste la care au fost supuși peste tot în lume asiaticii, priviți la începutul pandemiei ca purtători de virus „din oficiu”, demonstrează că da. În urma acestor atacuri, de multe ori violente, s-au creat sloganurile anti-rasiste „I am not a virus” („Nu sunt un virus”) și „Racism is the pandemic” („Rasismul este adevărata pandemie”). Studiile potrivit cărora populația de culoare din Statele Unite, Europa sau Africa de Sud și populația indigenă din Brazilia sau Australia sunt mai expuse la coronavirus și afectate disproporțional de îmbolnăvirea cu COVID-19 indică și ele o legătură strânsă între un virus care în teorie nu discerne în funcție de origine sau naționalitate și sistemul profund inegalitar în care se răspândește acest virus, exacerbând în practică inegalitățile existente. Dar ce caută statuile în discuția asta?
Adesea, criticii văd în practica demolării statuilor o simplă cosmetizare sau chiar epurare a memoriei colective, care nu schimbă cu nimic structurile inegale sau atitudinile rasiste din societatea de azi. Motivele protestatarilor care au demolat și aruncat în apă statuia din Bristol a lui Edward Colston, negustor de sclavi prin Royal African Company, sau care au atacat cu vopsea statuia regelui Leopold în Antwerp, ori dezbat necesitatea de a înlătura statuia magnatului colonialist Cecil Rhodes de la Universitatea Oxford sau a turnurilor Bismarck în Köln și Berlin, sunt interpretate de mulți ca o corectitudine politică exagerată, dacă nu chiar ca vandalism fără sens.
Susținătorii mișcării protestatare atrag, în schimb, atenția asupra faptului că memoria colectivă nu este conservată doar prin monumente, ci în primul rând prin lectură și prin educație civică, iar înlăturarea statuilor și dezbaterile care au precedat-o nu sunt în niciun caz noi. Sunt, în schimb, mai vizibile: pe de o parte, datorită seriei de evenimente care a adus rasismul în prim-plan, de la pandemie la uciderea lui George Floyd, Breonna Taylor și Rayshard Brooks; pe de altă parte, pentru că sunt dezbătute în zone ale lumii – Statele Unite și Europa –, care multă vreme au declarat rasismul ca pe o problemă exterioară lor și chiar independentă de ele, care ar exista de fapt doar în fostele colonii.
Harriet Tubman graces the Lee monument this evening, beneath a quote: “Slavery is the next thing to hell,” and “BLM.” pic.twitter.com/lW5CUf7bIJ
— Zach Joachim (@ZachJoachim) June 21, 2020
În tweetul de mai sus, imaginea activistei aboliționiste Harriet Tubman, proiectată de protestatari pe statuia lui Robert Lee, comandantul Armatei Statelor Confederate în timpul Războiului Civil American. Statuia se află în Richmond, Virginia.
Într-adevăr, statuia lui Cecil Rhodes din campusul Universității Cape Town, Africa de Sud, a fost înlăturată încă din aprilie 2015, în urma demonstrațiilor studențești pentru decolonizarea educației, scop în raport cu care statuia dedicată magnatului și politicianului Cecil Rhodes era considerată incompatibilă. Apeluri pentru desființarea ei au fost făcute însă în repetate rânduri, pentru prima dată încă în anii ’50 de către studenți de etnie afrikaner – descendenți ai coloniștilor preponderent olandezi din Africa de Sud. Rhodes (1853-1902), prim-ministru al Coloniei Capului în timpul ocupației britanice și fondator al companiei de minerit și extracție a diamantelor De Beers, a pus bazele statului numit inițial Rhodesia, devenit după independență Zambia și Zimbabwe. De asemenea, a fost un fervent susținător al Imperiului Britanic și al superiorității „rasei” anglo-saxone la nivel global. Mișcarea de protest declanșată la Universitatea Cape Town sub denumirea „Rhodes Must Fall” („Rhodes trebuie să cadă”), urmată curând de „Fees Must Fall” („Taxele trebuie să cadă”), care viza creșterea taxelor universitare, a căpătat rapid amploare națională și apoi, globală. Încercările de a înlătura statuia lui Rhodes de pe frontispiciul colegiului din Oxford – unde numeroși șefi de stat precum Bill Clinton, politicieni de renume ca prim-ministrul australian Malcolm Turnbull și autori de succes precum Naomi Klein au studiat cu ajutorul prestigioasei burse internaționale Rhodes – nu au fost încununate de succes în 2016, când lordul Patten, cancelarul universității Oxford, a refuzat să ia măsuri, susținând că „Educația nu este îndoctrinare” și „Istoria nu este o pagină goală pe care să înscriem propria noastră versiune”.
A cui versiune rămâne, deci, (în)scrisă și devine conținut educațional nedoctrinar? După cum remarcau amar confederații americani în urma războiului de secesiune, istoria este scrisă de învingători. Faptul că ea nu este o pagină goală înseamnă, de fapt, că este mai degrabă un palimpsest – din care, pe măsură ce au fost înscrise perspectivele învingătorilor, au fost șterse toate celelalte. Asta nu o face, însă, mai puțin doctrinară și mai pasibilă de a fi predată ca obiectivă – o revelă, în schimb, ca pe un apanaj al puterii. Această unică versiune a istoriei este ceea ce bine-cunoscuta scriitoare nigeriană Chimamanda Adichie a numit „pericolul unei singure povești”. Protestatarii care cer înlăturarea statuilor nu doresc rescrierea istoriei, ci validarea perspectivei populațiilor colonizate și exploatate și a descendenților celor vânduți ca sclavi în comerțul transatlantic – cu alte cuvinte, a celor considerați multă vreme ca „popoare fără istorie”, pentru că istoria (în)scrisă îi menționează doar prin prisma colonizatorilor, a proprietarilor de plantații și a negustorilor de sclavi.
Corectitudinea politică nu este, deci, o formă fără fond, ci consecința logică a unei istoriografii părtinitoare – și, astfel, la rândul ei, politice – pe care, după obținerea independenței în majoritatea teritoriilor colonizate în a doua jumătate a secolului XX, foștii „supuși coloniali”, deveniți imigranți postcoloniali în Europa și Statele Unite, au putut în sfârșit să o conteste. Istoria coloniilor nu a fost niciodată exterioară istoriei puterilor coloniale, ci mărturie vie a interdependențelor create de colonialism și imperialism. Încă din anii ’80, demonstrațiile împotriva restricțiilor impuse imigrației și a limitării drepturilor imigranților din Africa, Asia și America Latină în Marea Britanie au avut ca motto mesajul scurt, dar cuprinzător: „Suntem aici pentru că ați fost acolo” („We are here because you were there”).
Tot în anii ’80, un alt val de demolări, dărâmări de monumente și înlăturări de statui marca transformarea regimurilor de socialism de stat în Europa de Est și revendicarea unei perspective reprimate asupra istoriei din regiune. Îndepărtarea statuilor lui Lenin din Berlin, București, Sofia sau Nowa Huta, dărâmarea Zidului Berlinului, a statuii lui Marx din Budapesta sau a lui Petru Groza din București simbolizau trecerea de la dictatură la democrație și rescrierea istoriei pe aceeași pagină din palimpsest, însă de altcineva. Dacă pentru fostele țări socialiste, schimbarea regimului politic și a registrului simbolic reprezentat de iconografia propagandei de stat au putut coincide în 1989, pentru multe alte populații nu a existat un asemenea „an zero” al reconstrucției de pe baze deopotrivă politice și simbolice. Independenței de stat nu i-a urmat nici înlăturarea monumentelor dedicate dictatorilor, nici refacerea programei de învățământ din perspectiva foștilor subiecți coloniali. Asistăm, de aceea, la o serie de proteste care cer – pe lângă reforme juridice și de redistribuire a resurselor materiale – o recalibrare a registrului simbolicului, care să reflecte mai mult decât „o singură poveste”. Într-o asemenea recalibrare se înscrie răsturnarea statuii traficantului de sclavi Edward Colton în apă, pentru că reflectă ordinele lui Colton de a-i arunca în ocean pe sclavii răzvrătiți. O recalibrare reprezintă însă și propunerea istoricului german Jürgen Zimmerer de a menține turnurile lui Bismarck, dar împrejmuite simbolic cu sârmă ghimpată, care să evoce lagărele de concentrare din coloniile Germaniei în Africa, câtă vreme Bismarck a fost cancelar al Imperiului German. Mulți pledează așadar nu pentru distrugerea statuilor și monumentelor ambivalente, ci pentru modificarea critică, recontextualizarea sau reamplasarea lor în muzee special amenajate și curatoriate corespunzător.
Și simbolistica socialistă din România a fost supusă unor astfel de recontextualizări critice, printre cele mai cunoscute exemple fiind „culcarea” statuii lui Lenin lângă fostul ei soclu de la Casa Presei din București. Mult mai puțin discutate în România și în estul Europei în general sunt, însă, statui și monumente legate de istoria colonialismului, imperialismului și a Holocaustului/Porajmas. Deși protestele și dezbaterile actuale au loc preponderent în Vest (al Europei, dar și al lumii), Estul a fost și este parte din – și părtaș la – această istorie globală. Redevenită francofonă după 1989, România a amplasat la loc de cinste un monument dedicat generalului Charles de Gaulle în piața cu același nume din fața parcului Herăstrău din București. În lipsa altei contextualizări, monumentul amintește doar de rolul lui de Gaulle în rezistența față de nazism, nu, însă, și de responsabilitatea lui pentru multe dintre victimele intervenției militare franceze în Vietnam în 1945 și în războiul algerian de independență încheiat în 1962. Grăitor pentru necesitatea încorporării mai multor perspective este faptul că actuala piață Charles de Gaulle fusese denumită piața Adolf Hitler de Ion Antonescu în 1940 – și redenumită Piața Generalissim I.V. Stalin, după abolirea monarhiei în 1947. Paradoxal (sau nu), statui și busturi ale lui Ion Antonescu au fost inaugurate în mai multe orașe în România anilor ’90, interzise prin lege în urma unor proteste internaționale vizând responsabilitatea lui Antonescu în masacrul evreilor de la Iași și în deportarea populației rome în Transnistria, dar menținute pe proprietăți private în Capitală și nu numai. Istoria și memoria colectivă nu sunt sinonime. Întrebarea este: cine are voie să-și amintească?
Foto main: Statuia regelui Baudouin al Belgiei din Bruxelles, împroșcată cu vopsea de protestatari. Baudouin a jucat un rol important în colonizarea extrem de brutală actualei Republici Democrate Congo de către Belgia, țară unde protestele anti-rasiste la adresa statuilor s-au întețit, mai ales că pe 30 iunie Congo își sărbătorește independența. Sursa: Alexandros Michailidis / Shutterstock
