Marele eveniment anual Star Wars Celebration a avut loc pe 7 aprilie 2023. S-au anunțat o mulțime de proiecte de film și de televiziune, dar eu am rămas cu o singură, mare, stringentă întrebare: De ce avem nevoie de infografice ca să înțelegem universul Star Wars? 

În timp ce colosul MCU (Marvel Cinematic Universe) se zbate în pliurile temporale și narative în care s-a băgat singur când a intrat în Saga Multiversului, iar DCEU (DC Extended Universe) se chinuie să scoată capul din falimentul unui Snyderverse ratat și murdărit de scandaluri, Star Wars își aruncă nonșalant fanii dintr-o parte în alta a cronologiei lumii create de George Lucas acum 46 de ani. 

E incredibilă discrepanța între

1. proiecte cinematografice sau de televiziune originale care se luptă cu dinții pentru acele cinci minute magice de atenție, cerând doar o minimă curiozitate, deschidere, un timp scurt și infinit mai ieftin prin comparație cu multe alte tipuri de entertainment și

2. aceste francize-moguli care pretind nu de la fani, ci de la publicul larg, o dedicație ieșită din comun, aproape compulsivă, de a cunoaște în detaliu universul pentru a (avea o șansă de a) urmări firele alambicate printre numeroasele proiecte. 

Uneori am senzația că cei trei giganți (la care s-ar putea adăuga, deși infinit mai soft ca energie disipată, francize ca James Bond, Harry Potter, Toy Story ș.a) ne-au aruncat într-un soi de mega-metanarațiuni pe care le „citim” și le consumăm colectiv, comunitar. Prequel, sequel, side-story, side-character, side-adventure, jargon din studiouri cu miliarde de dolari în cont pentru proliferări narative și cinematice de la o poveste principală care a avut succes cine mai știe când, din care storc ultimul fir de nostalgie traductibilă în bilet la cinema. 

Cum am ajuns eu aici? 

A nu se înțelege greșit: sunt unul dintre oamenii complet prinși în capcană, victima perfectă pentru acest sistem. Nici fan înrăit, nici spectator ocazional. Parte din publicul larg, mai degrabă cu apetență pentru filme de artă decât comerciale în prima tinerețe, odată ce am intrat în vortexul celor trei francize, n-am mai putut să mai ies. Prin anii 2010, toți din jurul meu se uitau la filmele cu supereroi sau la noile Star Wars, încă refuzam și mergeam la Cinematecă; apoi au venit niște luni de oboseală sau de ennui și mi-am zis inocent: vreau ceva care să-mi netezească creierul. La momentul ăla știam de Iron Man doar din meme, iar pe Star Wars adormeam în copilărie când erau la televizor. Dar ca un drog, m-a prins toată ideea de a urmări ani de zile o poveste mare dincolo de filmele individuale, m-a prins sentimentul de a fi parte dintr-o comunitate care comentează pasionat tot ce apare, adrenalina când se fac previziuni, spaima de spoilere și graba de a merge la prima avanpremieră, orele de podcasturi dedicate, perspectiva de business și cancanurile de culise.  

Cum am ajuns noi aici? 

Discuția despre „francizarea” unor filme nu e nici pe departe nouă, dar s-a acutizat mai ales după 2011-2012. Vorbind despre cum muzica pop a trecut de la o formă de artă exploratorie la o formă de arheologie culturală, Simon Reynolds atinge în Retromania esența obsesiei noastre pentru trecutul recent. Ne simțim mai confortabili revizitând/remixând trecutul decât lăsându-ne surprinși de viitor. Dar pentru producătorii de film, argumentele nu sunt de natură sociologică, sunt strict pecuniare și simpliste: 8 din 10 cele mai de succes filme la box-office din 2014 au fost sequel-uri, comparativ cu 1 din 10 în urmă cu douăzeci de ani - un comentariu de la Financial Times. Producătorii vor predictibilitate și margini de profit cât mai mari, iar încasările imense pe aproape tot ce produceau francizele până în 2020 arată că pariul lor a fost câștigat. În mod excepțional mai vedem prin topurile de box office anuale 2, 3 filme originale, restul e ocupat de declinări. De aici și comentariile extrem de tăioase din ultimii ani venite de la mari regizori, care avertizează că Hollywood-ul dă tot mai puțini bani pentru noutate și își pune toate ouăle în coșul nostalgiei, că ne îndreptăm spre un soi de „anticinema” (când elimini orice risc financiar, elimini creativitatea). 

Omul care a schimbat paradigma francizelor și a adus-o pe culmile succesului a fost vizionarul Kevin Feige, șeful de la MCU, care avea un principiu foarte sănătos: organizat și disciplinat ca un chimist cu tabelul lui Mendeleev, prezenta, an de an, cincinalul universului Marvel, combinație de filme individuale cu supereroi și câteva de grup, plus o ramă de poveste întinsă pe 20+ de filme, care s-a încheiat apoteotic cu duologia Infinity War/Endgame. El ținea în frâu toate firele, iar scenariștii și regizorii fiecărui proiect puteau să se manifeste artistic doar în cadrul general bine trasat. Și mai avea Feige un principiu extrem de sănătos și artistic, și financiar: fiecare film să aibă valoarea lui individuală și să adauge la povestea mare, dar să fie suficient de autonom ca indiferent prin care intră cineva în universul Marvel, să înțeleagă unde se află. Vorbesc la trecut pentru că odată Saga Infinitate încheiată, odată cu presiunile marginii de profit a Disney, odată cu expansiunea prin Disney+, Feige a pierdut din mână produsele și se vede lipsa de coerență, de consistență și, cel mai grav, de calitate. 

Acum alunecăm printre supereroi trași la indigo din echipa originală, generații noi fără suflu, fără umor, fără inimă și fără miză și o poveste generală unde nici nu știm cine e Marele Antagonist sau marele pericol spre care se îndreaptă intriga. E păcat că tocmai acum scade calitatea, când MCU devine, finalmente, mai inclusiv. După 20+ de filme cu eroi albi, bărbați și o singură femeie albă în echipă, acum cel puțin se explorează diversitatea culturală și identitară. 

Nu mai e nici urmă de principiul: din orice film intri în univers, înțelegi unde te afli și nu trebuie să le vezi pe celelalte. Dacă nu ai văzut Loki, nu înțelegi ce e cu Kang din Omul furnică și Viespea: Quantumania, dacă nu te-ai uitat la Wanda Vision, n-ai idee ce e cu ea în Doctor Strange: Multiversul nebuniei etc. Ți se cere să fii la zi, să urmărești fiecare proiect ca să poți să te bucuri de cele care urmează. 

E drept că fanii MCU au trăit la cinema ceva ce părea posibil doar cu serialele de televiziune: zece ani de așteptare ca o poveste să ajungă la final: de la viziunea lui Tony Stark despre  apocalipsă până la înfrângerea lui Thanos. Iar Feige a fost premiat pentru răbdarea lui: Endgame ocupă încă locul al doilea în topul box-office-ului all time cu aproape trei miliarde de dolari valoarea biletelor vândute. 

Cu Star Wars, istoria e și mai complicată, aproape neverosimilă: trilogia lansată în 1977 a avut un așa mare impact cultural, încât relansarea din 1999 era așteptată mai ceva ca intrarea în noul mileniu. O poveste cu adevărat evergreen, care timp de treizeci de ani a câștigat încet și sigur noi și noi generații de fani. O poveste de o banalitate aproape arhetipală, de basm, copiată din zeci de alte surse, originală mai mult prin câteva detalii din universul construit de Lucas. Deci o rețetă de succes. 

Lucas lansase trilogia cu așa numitele episoade 4, 5 și 6. Și din 1999 începe haosul cu prequel-urile E1, E2 și E3. Apoi noua conducere Lucasfilm se întoarce la cronologie cu E7, E8 și E9. În lungul timp care curge între filme, fanii se bucură de serialele de animație care dezvoltă părți neexploarate: Războiul clonelor (care are loc între E2 și E3) și Rebelii (între E3 și E4). Disney+ se lansează cu super-promițătorul western spațial Mandalorianul care are loc undeva între E6 și E7; urmează Obi Wan care are loc după E3. Firul continuă în același fel, menționez selectiv: Rogue One explică lucruri din E4, Solo se petrece înainte de Obi Wan, Andor are loc înainte de Rogue One și Ahsoka (îndrăgitul personaj ieșit din animație, jucat de Rosario Dawson) are loc paralel cu Mandalorianul. La Star Wars Celebration din 7 aprilie 2023, au anunțat un E10 (continuă povestea lui Rey din E7-9), un film cu apogeul aventurilor din Ahsoka+Mandalorian și altul care are loc cu 25.000 de ani înainte de E1 (povestea apariției cavalerilor Jedi). Ați amețit de acum patru rânduri, nu? Bun venit de partea întunecată, avem și prăjituri. 

Revin la întrebarea de la început: De ce avem nevoie de infografice ca să înțelegem universul Star Wars? Mai la obiect: cum au ajuns francizele pe care noi le ținem în viață să ne ceară atâta atenție, energie și timp din viețile noastre ca să ținem pasul cu toată complicăciunea asta? 

Pare un delir al echilibrului dintre producție și consum, o forțare violentă a premizei „nevoia creează cerere”. Nu ni se cer doar banii, ni se cere să nu mai fim spectatori ocazionali, să devenim fanatici ai francizelor, suporteri care investesc prea mult timp în asta ca să accepte eșecul: e ca atunci când aștepți un autobuz, n-a venit zece minute, dar deja ai pierdut atâta timp, că nu mai cauți soluții alternative. Așa și aici: cu cât ai investit mai mult, cu atât pare mai greu să ieși din joc și tot speri, cu fiecare proiect, că lucrurile se vor simplifica sau vor redeveni coerente. Sigur, asta e senzația fanilor și a celor câțiva ca mine care suntem undeva la mijloc. În anii următori vom afla cât vor pierde acești jucători din publicul larg care nu mai poate participa la fel dacă nu se angajează sectar în universurile astea. 

Pentru că, revenind și la ideea de mega-metanarațiuni, poveștile își pierd din suflu și din impact atunci când sunt strânse cu chingile marketingului și ale profitabilității. Regula de aur ar fi să nu pui niciodată universul (a se citi „afacerea”) înaintea poveștii și a personajelor (citat dintr-un comentariu consistent al unui fan deziluzionat). 

Excepția care confirmă atât de trist ideea asta e Joker-ul lui Todd Phillips, din 2019, cu un rol fascinant făcut de Joaquin Phoenix. Proiect complet separat de universul DCEU și declarat stand alone, filmul a făcut un miliard de dolari la box office și Phoenix a câștigat Oscarul pentru rol principal. Șmecheria cu filmul ăsta era tocmai că ridicase antagonistul clasic din comics la noi culmi de comentariu social despre frustrările celor mulți față de manipularea celor puțini care își urmăresc interesul călcând în picioare „omul de rând”. Și inspirația pentru Phillips e filmul lui Scorsese, Regele comediei, care, la rându-i, e o poveste despre disperarea unui comedian fără talent de a replica succesul adevăratelor staruri de televiziune. Pupkin, jucat de Robert de Niro, ajunge să aibă momentul lui de glorie prin mijloace violente, dar pe micul ecran, publicul nici nu mai face distincția între „copie” și „original”. Când au anunțat că până și Joker cade în plasa storsului de bani printr-un sequel, mi s-a reconfirmat că nu avem nicio șansă: reciclarea și repetiția sunt paradigmele cinematografiei comerciale, tentația banilor nu iartă pe nimeni, totul e francizabil. 

Acestea fiind zise, evident că voi sta geană pe Disney+ în august, când se lansează primul episod Ahsoka, pentru că sunt o rotiță (frustrată, dar încă optimistă) din acest sistem defect.