Explicațiile despre lume sunt ori argumentative (ca în filozofie, științe), ori narative (ca în literatură sau film). Cele din urmă par să fie modul predilect în care ne legăm de lume: narațiunea nu este tipică doar literaturii, ci și bancurilor, istoriei sau gazetăriei – de-aici practica de a introduce chiar și în articole tehnice de ziar câte o anecdotă personală despre x care nu-și mai permite costul mâncării, fiindcă trebuie să se arate că orice problemă sistemică e și o problemă individuală, adică o poveste; la urma urmei, poveștile te câștigă mai ușor de partea lor. De-aici și obsesia literatului român cu istoria: i se pare că e metoda cea mai plauzibilă de a defini o identitate culturală globală și de a înțelege problemele generale ale comunității valorice din care face parte. De-aici, în fine, interesul nostru constant pentru mituri, pentru figurile trecutului, pentru biografiile indigeste ale regelui Mihai, autobiografiile vedetelor și altele: lumea are cel mai mult sens ca istorisire și până acum, în afară de formule, n-avem o metodă mai elegantă de a o rezuma decât așa. Poveștile sunt, cum ar veni, printre lucrurile care oferă cel mai mare grad de satisfacție explicativă, când suntem puși în fața diversității bulversante a realității.
Cartea lui Kearney ia acest lucru de bun și începe să investigheze ori feluri de a spune povești, ori ce povești de importanță s-au mai spus, ori problemele spunerii de povești în genere.
Mai întâi, poveștile sunt universale, pentru că reprezintă modul în care ne definim propria identitate personală sau comunitară. La întrebarea „cine ești?”, răspunsul e o formă de narațiune, așa cum la întrebarea „ce este fulgerul?” multă vreme răspunsul tot o poveste a fost. Avem deci, de la bun început, două categorii mari de povești: individual-biografice și mitic-comunitare. Ambele funcționează ca sprijin identitar, adică ambele definesc o sumă de comportamente onorabile și ca atare trasează limite etice pentru o comunitate. Eneas (de care vă ziceam aici, și despre care discută și Kearney) definește intervalul acesta în termeni de pietate, virtute și curaj. Iisus în termeni de caritate universală. Martin Luther King în termeni de libertate. Alteori, poveștile funcționează invers și, în loc să te strunească dinafară, te salvează dinăuntru – cum se întâmplă în terapia psihanalitică. În alte cazuri, se spun și respun pentru a păstra vie memoria vreunui lucru a cărui uitare ar fi imorală (cum e Holocaustul, care e repovestit pe toate vocile posibile, de la cea a cumpătatului Claude Lanzmann la cea a melodramaticului Spielberg).
Mai apoi, le folosim ca să ne explicăm pe nouă nouă înșine și ca să ne deosebim de alții. Altfel spus: punerea temeliilor unei tradiții aduce cu sine și gestul acela aproape reflex de a-ți căuta dușmanii, grupul de care trebuie să te separi prin dispreț și care, fiind disprețuit, îți permite să te conturezi mai clar pe fondul acestei demarcări. Grecii au făcut-o cu perșii, americanii cu indienii, românii cu turcii. Unele popoare, ca englezii, par s-o fi făcut chiar și acolo unde nu avuseseră cu adevărat dușmani. Kearney sugerează că orice poveste identitară trebuie să includă un antagonism din acesta fundamental, un soi de conflict mitic moștenit. Dacă primul fel de povești, cele biografice, ținea de inventarea personalității, acestea – naționale – țin de inventarea tradiției. Discuția despre inventarea tradiției e veche. La nivel național, nu înseamnă – spune Kearney – decât că națiunile sunt într-o anumită măsură narațiuni (nations as narrations) și că miturile încetează în acest context să mai fie simple povești, ele sunt instrumente de demarcare identitară, care oferă versiuni idealizate ale trecutului. De-aici încărcătura lor exclusivă și intolerantă, când îndeamnă comunitățile să respingă pe oricine nu se poate identifica intim cu marea poveste națională, cu spectrul de consecințe pe care-l știm, de la indispoziția xenofobă la genocid.
În mare măsură, multe dintre aceste mari narațiuni par să se fi prăbușit structural și să nu mai poată fi invocate cu deplina sinceritate cu care puteau fi invocate acum nici un secol sau – mai recent – în protocronista Românie socialistă. Prin urmare, universul nostru narativ – adică ierarhiile noastre de povești și anecdote, de figuri și embleme – nu mai e atât de stabil și trăim într-un moment istoric în care se caută povești cât mai încăpătoare, fiindcă lucrul de care ne temem cel mai mult acum nu este că n-am mai ști cine suntem, cât c-am putea fi lucruri (adică: ne-am putea identifica cu povești) care le-ar face altora rău fără s-o știm. Povestea noastră acum e toleranța. Dincolo de asta însă – nu va fi niciodată posibil să trăim fără mit, fără mit în sensul vechi grecesc, al lui mythos, adică fără să ne spunem unii altora măcar o poveste.
În afară de aceste lucruri, nu mi se pare că Richard Kearney ar mai spune mare lucru. E, în consecință, o lectură ușoară și fără pretenții, nu te pune în pericol de a fi bruscat de lucruri pe care nu le poți înțelege din prima. Mi-a adus aminte de fapt de o bibliografie veche de facultate – are un aer de debara uitată din marele an universitar 1980. Fără îndoială că toate aceste concepte sunt încă utile pentru discuțiile noastre, dar tocmai asta este: sunt prea evident ale noastre, s-au înrădăcinat atât de bine în discuția teoretică, că par de-a dreptul banale.
E o carte deci mai degrabă rezumativ pioasă, dar lipsită de ambiție și acomodantă în abilitatea ei teoretică. Știința asupra poveștilor în genere nu pare foarte serioasă, dacă de fiecare dată când citești o carte despre ele ți se spune că sunt universale, că reprezintă o formă de retenție identitară, că ajută la inventarea tradiției și alte două sau trei banalități. Înțelepciunea asupra cauzelor spunerii de povești e foarte subțire, mi se pare, poate și pentru că e evident că motivațiile acestui obicei sunt aproape înnăscute, indiferent de cultură. Originile lui se pierd într-o preistorie din care nu ne-a mai rămas nimic, decât sentimentul că multe dintre poveștile scrise pe care le avem acum și pe care le folosim ca să ne resimbolizăm practicile sociale vin din marele creuzet anonim al invenției folclorice și au primit formă în focul foarte lent al istoriei.
E surprinzător că unii dintre cei mai buni scriitori europeni nu s-au chinuit să găsească povești noi, ci le-au preluat din ce aveau la dispoziție, împăcați cu gândul că nimeni nu e vreodată atât de original încât să poată spune ceva ce nu s-a mai spus. Chiar și povești care par foarte contemporane – zborul pe alte planete – apar de fapt încă din Antichitate. Mă tot gândesc că poate povestitorii nu inventează cu adevărat nimic nou – poveștile există dintotdeauna și ei doar le caută și le culeg, într-un exercițiu de permanentă rescriere, al cărui scop nu este să dea acel singular obiect de artă care îi face pe artiști să fie și mai individuali și mai premiați decât sunt, cât să reia în forme noi lucruri de mult cunoscute, pentru care interesul nu se epuizează niciodată, fiindcă redevin noi cu fiecare viață ce le caută. În cazul ăsta, originalitatea romancierului e mai apropiată de a jonglerului.
Ilustrație principală realizată cu MidJourney AI.
