Printre spectacolele cu un singur actor (monodramă, one man / woman show), Prima facie (Centrul Cultural Lumina), regia Andrei Huțuleac, cu Corina Moise, și Ochii mamei (Centrul de Teatru Educațional Replika), regia Tania Drăghici, cu Vlad Ionuț Popescu, sunt două vârfuri ale anului trecut.
Prima facie (în latină „la prima vedere / impresie”), piesa australiencei Suzie Miller, a făcut furori de la premiera din 2019. Textul a obținut mai multe premii, iar spectacolul din 2022 cu Jodie Corner (Killing Eve) a fost și el premiat (actrița a primit premiile Lawrence Oliver și Tony, spectacolul este disponibil aici). Piesa a fost montată peste tot în lume, pentru că asigură o partitură ofertantă pentru o actriță, dar și pentru că tema, relația dintre dreptate, ca principiu etic, și justiție, ca sistem de legi, este investigată la intersecția cu clasa socială și filtrată prin discuțiile despre abuz și consimțământ în relațiile sexuale pe fundalul mișcării #metoo.
Tessa este o tânără avocată educată la Cambridge, ambițioasă și cu o carieră în ascensiune, specializată în apărarea agresorilor sexuali. Piesa se deschide cu Tessa povestind cum se câștigă un proces, care sunt resorturile chestionării cu succes a martorilor acuzării (în special a victimei), jubilând la final, ca învingătoare, după un interogatoriu condus tactic abil, în care atrage victima în capcană pentru a o spulbera. Asta e justiția, un joc al minții cu legile și interpretarea lor, iscusință în interogarea adversarilor, un psihic solid și un strop de talent actoricesc. Tessa știe că speculează mărturiile, că le forțează interpretarea în direcții opuse realității care îi oferă portițe de scăpare pentru clienții săi. Tessa știe că victima violului are dreptate și că numai inteligența și competențele ei profesionale reușesc să răstoarne balanța și să-l elibereze pe agresor. Tessa știe că eliberează un vinovat, dar asta nu contează pentru ea. Ceea ce contează sunt lupta, jocul, victoria ei profesională. Este unul dintre cei mai buni tineri avocați, cariera ei este în ascensiune, firmele mari o curtează, urcă spre vârful profesiei, unde va ajunge și va rămâne.
Undeva, în spatele acestei persona — a avocatei de succes, a biroului ei elegant, a aplombului cu care execută martorii, există o tânără care vine dintr-o zonă precară a societății, a cărei familie muncitorească se află la baza ierarhiei sociale într-o Anglie în care clasele sociale, cu izul aristocratic al celor superioare, sunt un element definitoriu pentru statutul social. Ascensiunea Tessei a început cu Cambridge, unde a făcut eforturi să se integreze printre cei bogați, un țel care i-a motivat atunci aviditatea de a învăța și îi motivează acum ferocitatea manipulatorie cu care câștigă proces după proces.
Pentru ea, a fi un avocat bun înseamnă să acceadă social într-o zonă din care nu ar fi făcut niciodată parte dacă nu ar fi un splendid animal de carieră. Când ea însăși devine victima unei agresiuni și se află de cealaltă parte în proces, față în față cu un avocat la fel de feroce ca ea, Tessa înțelege că justiția nu ar trebui să fie o competiție între abilitățile avocaților de a specula legea în favoarea agresorilor, ci o modalitate de a restabili drepturile victimei și ordinea socială. Tessa înțelege și că solidarizarea masculină și rețele de castă / clasă socială susțin un sistem juridic care favorizează abuzul. În text este o remarcă privind numele cazului, The Queen vs. Julian Brooks – statul în Marea Britanie / Commonwealth e reprezentat de monarh, la vremea premierei acesta fiind regina Elizabeth a II-a, iar Julian Brooks este numele agresorului – care rezumă simbolic o bătălie a sexelor; o altă replică arată cum sistemul juridic este majoritar masculin, polițiștii, grefierii, judecătorii, avocații și chiar ușierii sunt bărbați, observă personajul abia după ce este agresată.
E de remarcat că Tessa, ca avocată, își bazează strategia de salvare a clientului său agresor pe demontarea declarației victimei privind privind refuzul consimțământului pentru raport sexual. Ea decredibilizează victima nu doar juridic, ci și emoțional, o face să se îndoiască de sine, de propriile dorințe și acțiuni și să se învinovățească pentru agresiune. Pusă ea însăși în această situație, Tessa realizează cât de toxic, nu doar nedrept, este sistemul de justiție. În contextul #metoo, piesa demonstrează dificultatea victimelor de a livra dovezi ale abuzului sexual valide juridic și vulnerabilitatea lor în procesul de justiție, ceea ce duce discuția în paradigma în care abuzurile sunt dificil de dovedit, prin urmare sunt invalidate pentru că în lipsa dovezilor, ele sunt considerate acuzații nefondate. Cum se poate soluționa această situație astfel încât abuzul să nu rămână nepedepsit? (soluții există, dar nu aceasta este tema piesei).
Am scris mult despre text pentru că abordează o problemă #metoo dintr-o perspectivă încă discutată / discutabilă și o face angrenând un conținut social complex. Dar în spectacol este vorba în egală măsură de performanța ludică a Corinei Moise, o actriță care amintește de Elena Popa și care are o dezarmantă dezinvoltură a jocului. În regia lui Andrei Huțuleac, singură în scenă, Corina Moise construiește cu mare atenție la nuanțe un caracter complicat dintr-un text lung, sacadat, cu tentă de poem, care plasează personajul ca regizor al propriei evoluții — se pune singur în scenă, anticipează mișcările adversarilor și ale colegilor, mereu la pândă, își analizează și pregătește fiecare reacție.
Corina Moise este ea însăși un animal de pradă, capabilă de răsturnări spectaculoase de paradigmă caracterologică și de sprinturi monologate, dar care are și rezistență la maraton. Actrița are precizie, ritm și detentă în a-și poziționa personajul în vârful succesului — Tessa a ei simte plăcerea puterii când își „execută” victimele și își savurează victoria - dar știe și să-i scadă din automulțumire și siguranță atunci când o aduce în familia de origine, care nu o înțelege, dar o tapează de bani și unde lucrurile nu sunt nici cele mai fericite din lume, dar nici cele mai rele. Aici apare o diferență majoră față de personajul creat de Jodie Corner, care împrumută pițigăiala frivolă a englezoaicelor high class prin care își marchează integrarea în acea lume. Corina Moise nuanțează lucrurile. Tessa a ei este cerebrală, păstrează mereu o distanță față de lumea în care evoluează, nu se integrează total, conștientă că originile ei sunt incompatibile cu clasa socială la care aspiră și că nu se potrivește perfect acolo. E mereu în priză, pregătită parcă pentru un dezastru iminent. Asta îi dă personajului un plus de luciditate pe care nu și-l pierde nici în bețiile din cluburi, de unde fuge când își amintește brusc că are un proces a doua zi dimineața pe care ea, venită de nicăieri, nu își permite să-l piardă. Singurul moment când lasă garda jos este legat de o speranță firavă de iubire, aspirație de bază a ființei umane, dar slăbiciune pe drumul spre înalta societate, și pe care Tessa o plătește scump.
Piesa Prima facie și actrița Corina Moise se merită reciproc prin ceea ce oferă, prima, o abordare complexă a justiției ca sistem imperfect de normare și sancționare a comportamentului uman infracțional și a doua, un performance în forță și în același timp extrem de nuanțat, o bornă de excelență în cariera proprie.
***
Ochii mamei, una dintre adaptările după Vara în care mama a avut ochii verzi, romanul-hit al Tatianei Țibuleac, regizată de Tania Drăghici la Centrul de Teatru Educațional Replika pornește de la personajul fiului, Aleksy, pentru a recupera prin rememorare fracturile și apropierile dintre acesta și mama lui în ultima vară dinaintea morții ei. Și aici intră în scenă, la propriu și la figurat, actorul Vlad Ionuț Popescu.
Aleksy provine din ceea ce numim generic o familie disfuncțională în care părinții păcătuiesc prin absență, violență sau neridicarea la standardele imaginate de copil – în acest sens, portretul mamei cu care se deschide romanul este antologic: „În acea dimineaţă, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci şi nouă de ani. Era mică şi grasă, proastă şi urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată”.
O traumă majoră – moartea surorii mai mici, posibil iubită când era în viață, sigur idealizată post-mortem – agravează disoluția familială și generează reacția de lungă durată a lui Aleksy: o adolescență revoltată, plină de agresivitate (violența ca reacție de traumă), cu tendințe autodistructive. Mama devine ținta acestei furii, către ea converg demonii fiului a cărui dependență de afecțiune nu este împlinită. De aici îl ia Vlad Ionuț Popescu pe Aleksy, din poziția de adolescent teribilist, și îi conturează un portret din ură și furie trasate în tușe groase, cu o dinamică amețitoare și cu rapide treceri către alte personaje.
Aptitudinile artistice ale personajului din roman – pictatul ca formă de exorcizare a combustiei autodistructive — sunt sublimate în muzică în spectacol, cu Popescu cântând la pian cu ochelari de soare, cool, sexy, revoltat și furios, cuvintele lui mitraliază realitatea, o lovesc pe mama cea rea, mama cea mică, mama cea urâtă, mama cea proastă. Și totuși, cu fiecare zi în care cei doi își petrec singurătățile împreună, cu fiecare zi în care mama moare câte puțin, și ura lui Aleksy moare câte puțin, și furia lui se zdrențuiește, și vocea lui Vlad Ionuț Popescu capătă inflexiuni înduioșate, pe care le neagă imediat exaltat, și sentimente noi, calde, își fac simțită prezența și actorul se întoarce cu spatele la public pentru că personajul nu poate digera ce simte acum. E aici o sinusoidă de emoții fruste, relevate la intensitatea lor maximă, cu care Popescu jonglează într-o continuă mișcare, revitalizează personaje în timp ce livrează narațiunea, nu una a faptelor, cât mai degrabă una a perspectivelor care se ajustează continuu. Inițial e furios, dar când își pierde furia, devine furios în alt fel. Acesta nu este spectacolul unei vindecări, ci al ratării relației mamă-fiu care, deși există momente de speranță, nu mai are timp să se recupereze decât în amintire. Furia lui Aleksy împotriva mamei se transformă în furia lui împotriva pierderii ei. Singur, cu un scaun, cu muzica (pianul), cu ochelarii de soare, ca un animal rănit, Aleksy rămâne prizonier în această poveste fără final fericit.
FOTO main: Anastasia Atanasoska
Centrul Cultural Lumina București
Prima facie
de Suzie Miller
Cu: Corina Moise
Regia: Andrei Huțuleac
Scenografia: Maria Nicola
Muzica: Adrian Piciorea
Afiș: Blanca Doba
Foto afiș: Sorin Miron
Producător: Centrul Cultural Lumina
Centrul de Teatrul Educațional Replika
Ochii mamei
după romanul Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țibuleac
Dramatizarea:Tania Drăghici și Vlad Ionuț Popescu
Consultantă dramatizare: Mihaela Michailov
Regia: Tania Drăghici
Cu: Vlad Ionuț Popescu
Scenografia: Maria Constantin
Coregrafia: Iulia Lupașcu
Compoziția muzicală: Ramona Niculae
Ilustrația muzicală: Darius Corneci
Universul sonor: Robert Găgeată
Teatrolog asociat: Daria Ancuța
Psihiatră asociată/Asistentă regie: Andra Sultan
PR și comunicare: Anna Aroș și Larisa Popa
Spectacolul Ochii mamei face parte din proiectul „COLIZIUNI. Vara în care mama avea ochii verzi”, inițiat și organizat de Asociația Culturală Replika și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național – AFCN.
