De când a început războiul, un cuplu de artiști din Kyiv are grijă de pacienții unui spital de psihiatrie. Cum se descurcă și ce i-a împins să-și asume această responsabilitate? Într-o perioadă în care liniștea se strecurase timid în capitala Ucrainei, Kateryna Libkind, artistă vizuală, mi-a vorbit despre munca de voluntariat la spital, despre viața de dinainte de război, despre frică.
„SALUTARE, LUME! ASTĂZI NU POT SĂ MĂ UIT LA MINE ȘI SĂ-ȚI CITESC CUVINTELE PE CARE LE-AM SCRIS. MI-E SILĂ DE ELE, MI-E SILĂ DE FAPTUL CĂ SUNT ÎN VIAȚĂ”, scrie cu litere mari artista Kateryna Libkind într-o postare din 3 aprilie. O urmăresc de la începutul războiului, iar feed-ul ei a pierdut urmele unei vieți liniștite, care pentru ea însemna momente prinse pe cameră cu colegii de la atelier, poze din drumeții sau de la nunți și ieșiri cu prietenii.
Acum, rețeaua de socializare e pentru ea un mijloc de a strânge donații și de a da mai departe vești despre ce se întâmplă în diferite colțuri ale țării prinse în miezul conflictului. În postările ei, Katya te plimbă între viață și moarte. Celebrează viața de dinainte în poze cu prieteni și amintiri povestite, iar moartea scoate capul învăluită în umor negru. Într-o poză de-ale ei, salvarea e o mașinuță de jucărie. „Salutare, lume pașnică! Dacă ți-e atât de teamă de armele tale, dă-ni-le nouă pe toate și o să vezi ce bine te vei simți după”, comentează ea la o filmare pe care a publicat-o pe 24 mai, în care o siluetă fantomatică urinează în iarbă și dansează ca o balerină.
Katya are 30 de ani și s-a născut în Vladivostok. Prima jumătate din viață a trăit-o în Nikolaev, un oraș din sudul Ucrainei care acum e în prima linie a frontului. La Kyiv a ajuns la 18 ani, pentru a studia la Academia Națională de Artă și Arhitectură. E interesată de land art — o formă de exprimare artistică ce folosește natura și peisajul natural ca suport sau unealtă — dar și de instalații performative, pictură și întâlnirea dintre performance și filmul documentar.
Războiul a prins-o pe Katya în casa ei din nordul capitalei, unde locuia cu soțul Stanislav Turina, și el tot artist. O bubuitură puternică în ușa de la dormitor i-a curmat somnul. „M-am trezit brusc, am crezut că cineva a intrat în casă”, povestește Katya. „Am luat un cuțit, am ieșit în curte, nu era nimeni acolo”. A auzit același zgomot iar și iar și a căutat un răspuns la nedumerirea ei pe Facebook. Erau bombe.
Bombardamentele au devenit zgomot de fundal în casa celor doi artiști. Ororile din Bucha și Gostomel aveau ecou în camerele lor de la periferia orașului. În atmosfera asta, Katya s-a lecuit de frică.
Era a treia sau a patra zi de când începuse invazia, povestește artista. Corpul îi era mai viu ca niciodată: tremura de frică și amorțea. „Am aici o livadă bătrână de meri. Am ieșit în grădină și m-am întins pe pământ”, continuă Katya. Atunci a avut ceea ce acum numește o revelație mistică: a simțit pe rând cum pământul trece prin ea, apoi devine una cu el, ca și când ar fi asistat la propria moarte. Odată ce a simțit că-și pierde viața, a pierdut și frica. „După asta nu a mai existat un moment în care să mă sperii. Într-un fel, chiar am murit”, spune ea. Când teama s-a risipit, a rămas doar puterea.
Cu puterea asta s-a hotărât să dea o mână de ajutor pe timpul conflictelor. Nici ea, nici soțul ei, nu au pregătire militară, așa că au căutat să facă muncă de voluntariat. „Am găsit un anunț care zicea că este nevoie de ajutor la spitalul Pavlov. Aveam deja experiență de lucru cu persoane cu dizabilități mintale, așa că am decis că vom fi de folos acolo”. Spitalul de psihiatrie „Pavlov” din centrul Kyivului, care îngrijea peste o mie de pacienți, tocmai primise încă două sute de persoane evacuate dintr-o altă unitate de psihiatrie din nord-vestul capitalei. O săptămână mai târziu, o rachetă lovea spitalul golit, însă pagubele nu au fost foarte grave. Cele câteva încăperi avariate, printre care morga, au fost refăcute.
În clădirea în care munceau ei erau 120 de bărbați cu dizabilități mintale, care nu se descurcau singuri. Mulți dintre ei nu-și puteau acoperi nevoile vitale fără ajutorul unui asistent. Timp de câteva săptămâni, Katya, soțul ei Stanislav și alți voluntari i-au hrănit, i-au spălat, au frecat podelele spitalului și le-au adus lucruri de care aveau nevoie, cum ar fi mâncare, scutece, medicamente, scaune cu rotile. Ora bărbieritului, de care se ocupa soțul Katyei, era cea mai râvnită. Se așezau toți la o coadă imensă.
Evacuarea a fost dificilă și riscantă, iar unii dintre pacienții transportați nu i-au supraviețuit din cauza problemelor medicale. Însă cei care au reușit să ajungă la spitalul din centru i-au primit cu brațele deschise pe voluntari. Aveau nevoie de un umăr de încredere, iar Katya și soțul ei au fost acolo. „Deseori, bolile și simptomele lor se acutizează când ajung în locuri străine, mai ales acum, cu războiul”, povestește Katya condițiile în care i-a găsit. „Erau speriați și confuzi. Când vorbeau, unii confundau războiul ăsta cu cel De-al Doilea Război Mondial. Tuturor le era teamă că nu vor mai ajunge niciodată acasă să-și vadă rudele”.
Nu e prima oară când cei doi artiști au contact cu lumea oamenilor cu probleme de sănătate mintală. Acum patru ani, Katya și Stanislav au început un proiect cu ajutorul Institutului Goethe din Kyiv și al unui ONG din Germania dedicat persoanelor cu sindromul Down. Arta i-a adus împreună și le-a dat un scop comun. „La început, toată lumea a făcut cunoștință și la final am putut comunica cumva prin desen”, povestește artista. „Nimeni nu a pariat serios pe asta, dar eu și Stas ne-am dat seama atunci că printre ei există un număr mare de oameni talentați care nu au ocazia să-și dezvolte acest talent în niciun fel”. Și-au dat întâlnire regulat într-un spațiu comun de lucru, care a devenit atelierul în care pictau, desenau sau sculptau. Și căruia i-au pus numele ateliernormalno, o formulare care să aducă intenționat ideea de normalitate mai aproape de niște oameni care nu sunt asociați cu ea aproape niciodată.
În mica comunitate creată atunci, 12 oameni au început să lucreze fără ierarhii și roluri fixe. Katya povestește că și-au dorit un sistem orizontal, în care programul și regulile să fie decise de toți, un loc în care boala sau funcția să nu semene inegalitate printre ei. De aceea, artista spune că nu se vede pe sine ca o profesoară pentru persoanele cu sindrom Down cu care lucrează. „Eu pot interveni ca partener, curator, consilier, spectator sau doar ca un om cu care poți vorbi”, încearcă ea să-și numească poziția.
După ce proiectul în parteneriat cu Institutul Goethe s-a terminat, Katya și soțul ei au continuat să lucreze constant cu persoane cu dizabilități mintale în cadrul atelierului.
E o excepție în societățile noastre contemporane, în general, ca unui om cu probleme de sănătate mintală să-i fie recunoscută munca pe picior de egalitate cu ceilalți. Asta pentru că nici nu apucă să o scoată în lume alături de profesioniștii cu vizibilitate. Însă Katya spune că în lumea artei din Ucraina au apărut mai multe inițiative private și ONG-uri care răsplătesc munca creativă a persoanelor cu dizabilități fizice și mintale, cum s-a întâmplat cu colegul lor de atelier, Zhenya Golubenko. „Nu a fost o selecție bazată pe specificul tulburărilor mintale sau fizice, era un concurs la care au participat artiștii ucraineni de artă contemporană”, povestește Katya. „[Golubenko] a câștigat un premiu pentru că arta lui a fost apreciată, nu sindromul”.
La două săptămâni de la mutarea celor 200 de pacienți, personalul medical din Pushcha-Voditsa a ajuns la spitalul de psihiatrie din centrul capitalei și a continuat îngrijirea lor de acolo. După ce au început să primească ajutor, Katya și Stanislav s-au ocupat de timpul lor liber, în așteptarea păcii. „Era clar că băieții aceștia aveau nevoie să fie ocupați cu ceva, pentru că stăteau doar cu ferestrele închise, nu aveau voie să iasă afară pentru că era periculos”, explică artista. A început cu mici interviuri care pe ea o ajutau să-i cunoască mai bine, iar pe ei îi scoteau pe moment din tăcere și izolare. Cu unii a citit, cu alții a desenat sau a ascultat muzică. „Arta îi ajută pe ei așa cum ne ajută pe noi toți. E un fel de a comunica după propriile tale reguli vorbind, în același timp, despre ceva universal. Așa că o parte importantă din manifestarea artistică e socializarea”, povestește Katya, care simte că de când lucrează cu persoane cu dizabilități e mult mai atentă și mai conștientă de rolul ei civic. Mai spune că nu i-a fost niciodată frică să interacționeze cu pacienții. Dar au fost multe momente în care a simțit oboseala și regretul că nu le poate întâmpina toate nevoile și nu-i poate face fericiți.
Cei doi artiști au ținut locul rudelor pacienților, care înainte de război veneau rar în vizită, iar acum nu mai vin aproape deloc din cauza ocupației rusești din diferite orașe. „Sarcina mea principală a fost să stabilesc cu ei un contact astfel încât să ne spunem unii altora ceva, ca [să existe un motiv] să ne așteptăm unul pe altul”.
În primele două luni ale războiului, Katya a mers de patru ori pe săptămână la spital. Trecea cu trotineta pe lângă blocuri cu ferestre sparte, pe lângă clădiri bombardate precum uzina Artyom sau stația de metrou Lukianivska. Pe drum, trebuia să ocolească fragmentele de rachete căzute.
Între timp, spitalul de la marginea capitalei a fost reparat, iar cei 200 de pacienți s-au mutat înapoi, împreună cu îngrijitorii. Artiștii merg la ei de două ori pe săptămână. Acolo, la periferie, Katya spune că una din două case e arsă până la temelie. Nu mai sunt soldați ruși de mult timp, dar în urma lor au rămas minele, proiectilele și obuzele neexplodate. În pădure sunt cele mai multe, pe acolo evită să o ia.
Atelierul de lucru atelienormalno își continuă activitatea și pe timp de război. Dacă vreți să-i susțineți cu o donație, o puteți face aici.
Acest material nu ar fi fost posibil fără ajutorul traducătoarei noastre, Veronica Butucel.
Foto cover: curtea spitalului Pavlov din centrul Kyivului.
Picturile sunt realizate de pacientul Vitya Pashin.
