Europa teatrală a fost activă în 2021, în ciuda dificultăților create de pandemie. Dintr-o mulțime de spectacole cu teme actuale, unele inconfortabile, cu discursuri complexe și formate performative inovatoare, am ales 7 care pot fi urmărite pe scenele europene, online sau chiar în România.
Liebestod: The smell of blood does not leave my eyes, Juan Belmonte, de și cu Angelica Liddell, produs de NTGent (Belgia), Atra Bilis (Spania)
E partea a treia dintr-o serie, Histoire(s) du Théâtre, inițiată de Milo Rau la NTGent (Teatrul Olandez din Gent, Belgia).
Liebestod a generat controverse, dar asta nu e o situație nouă pentru Liddell, ale cărei spectacole exhibă intimitatea în poeme vizuale și scrijelesc sensibilitățile pudibonde și moraliste. În Liebestod, ea pornește de la admirația pentru Juan Belmonte, un toreador legendar cu un defect locomotor care l-a forțat să dezvolte o tehnică periculoasă de luptă cu taurii – stătea nemișcat și aștepta să fie atacat. „Poate că ar trebui să fiu un Juan Belmonte pe scenă”, zice Angelica Liddell, sugerând parazitarea culturii mainstream, amorțită de stereotipii și autosuficiență. Liddell este o interpretă fabuloasă care electrizează sala cu furia, erotismul și acțiunile ei autodistructive. Citate din Cioran, reenactment cu un taur la opera Tristan și Isolda de Wagner, automutilare pentru producerea unor stigmate cristice, o jumătate de Iisus (un bărbat fără mâna și piciorul drepte), bebeluși și pisici reale, toate sunt combinate într-un spectacol care nu menajează pe nimeni, public și artiști, și care se traduce într-o incendiară declarație de dragoste pentru un bărbat (real? pierdut?). O experiență unică.
Everything Under Control, regia Oliver Frljić, Teatrul „Maxim Gorki” Berlin
Frljić este și el obișnuit să fie contestat, ba chiar agresat (a fost lovit pe stradă, i-au fost interzise spectacole după proteste ale Bisericii Catolice în Croația și Polonia). În 2018, la Teatrul „Maxim Gorki” Berlin, folosea actori imigranți pentru a reflecta asupra unui Berlin divers, concluzia din titlul spectacolului – „Gorki” – o alternativă pentru Germania?, sensul era că diversitatea etnică din trupa teatrului „Gorki” ar putea fi un model social pentru Germania — atrăgând atacuri de extremă dreapta asupra teatrului. Tot la „Gorki”, în Everything Under Control, spectacol itinerant prin foaierele teatrului, perspectiva sa asupra denaturării paradigmelor în care funcționează lumea este suficient de subtilă (și perversă) încât să devină interpretabilă din sensuri contrare. Serii de câte 10 spectatori asistă câte 10 minute la 6 scene succesive în care realitatea și ficțiunea se piratează reciproc, luând una aspectul celeilalte până când devin imposibil de deosebit. Istorii personale reale ale actorilor și regizorului au evoluții fantasmagorice, identitățile și acțiunile se suprapun până la confuzie, o voce neutră repetă în buclă „everything is under control”. Asta în timp ce spectatorul alunecă pe culoare privind „cuștile” în care evoluează actorii și se simte ca într-o replică distopică a lumii reale. Spectacolul integrează dilemele societății de az: este statul protector sau abuzator? Sunt luptele pentru toleranță și echitate forme de cenzură a libertății? Democrația eșuează sau restrângerea drepturilor face parte din jocul democratic? Spectacolul poate fi văzut online în 28 ianuarie și 11 februarie.
Das Himmelreich wollen wir schon selbst finden / Vrem să găsim impărăția cerurilor în noi înșine, regia Oliver Frljić, Schauspiel Köln
Frljić face aici o istorie parodică a construcției celei mai mari catedrale din Germania, Domul din Köln, unde se află moaștele Celor trei magi (satirizate prin ilustrarea ca schelete cu mitra pe craniu). Frljić suprapune teatrul cu biserica și deconstruiește relațiile de clasă (bogații explică tacticos că au întâietate în împărăția cerurilor în fața săracilor) în interiorul ambelor instituții. Însă regizorul nu s-a limitat la o istorie critică „inofensivă” a bisericii. Finalul schimbă brusc convenția spectacolului și un expert al vieții de cotidiene (persoană care se autoreprezintă pe scenă) povestește despre cazurile de abuz sexual asupra copiilor din Arhiepiscopia Köln și încercările de mușamalizare a lor. Este reprezentantul unei asociații a victimelor acestor abuzuri. Fractura față de cabaretul gotic de până atunci este radicală. Publicul este șocat.
Who killed my father?, de și cu Édouard Louis, regia Thomas Ostermeier, Schaubühne Berlin
Spectacolul este un rechizitoriu al tânărului scriitor francez Édouard Louis adresat tatălui său, un muncitor care nu-i acceptă homosexualitatea. Volumul care stă la baza spectacolul reprezintă, de fapt, începutul reconcilierii între cei doi, căci după ce îi condamnă homofobia, alcoolismul, violența și simpatia pentru dreapta extremă, Louis caută contextul în care a trăit tatăl său și acuzele se îndreaptă în final către politicienii care i-au exploatat și direcționat acestuia viața. Interesant la acest spectacol este că Ostermeier îl folosește chiar pe scriitor ca performer. Louis este una dintre senzațiile literare europene, textele sale sunt montate de unii dintre cei mai în vogă artiști (Ivo Van Hove, Milo Rau, Ostermeier), iar ITA îi dedică integral festivalul său de luna viitoare.
Grief & Beauty, regia Milo Rau, NTGent (Belgia)
Este al doilea spectacol din Trilogia vieții private după Family, în care se prezenta sinuciderea unei întregi familii (caz real). În Grief & Beauty este vorba despre moartea voluntară asistată, legală în Belgia, având-o ca personaj principal pe Johanna, care a murit în acest fel anul trecut. Spectacolul debutează cu imaginea ei înregistrată, iar scena morții, filmată, reprezintă pilonul central. În stilul lui Milo Rau, în spectacol joacă actori profesioniști și amatori care depun mărturie pentru diferite tipuri de suferințe, nu doar fizice sau mentale, ci și emoționale. Toate aceste dureri ce pot deveni insuportabile ar putea fi oprite prin eutanasie. „Întotdeauna am spus că o să plec zâmbind”, zice Johanna înaintea injecției letale și e ceva profund liniștitor în vocea sa.
All Right. Good night, de Rimini Protokoll, HAU Berlin
Dispariția în 2014 a unui avion Malaysia Airlines cu 239 de persoane la bord, pe ruta Kuala Lumpur – Beijing, și apariția primelor semne de demență la tatăl regizoarei Helgard Haug sunt juxtapuse într-un discurs despre pierdere. În ciuda amplelor căutări, epava avionului nu a fost găsită, se presupune că s-ar fi prăbușit în Oceanul Indian. „All Right. Good night” sunt ultimele cuvinte spuse de pilot către turnul de control. În același timp, demența care absoarbe mintea tatălui îi dizolvă încet identitatea. Sunt aici două tipuri de dispariție care, printre altele, au ca punct comun imposibilitatea celor rămași în urmă de a-și lua rămas bun de la cei care pleacă. Un spectacol – concert cu cinci muzicieni live și cu un colaj de texte (frânturi de amintiri și reflecții), imagini, proiecții video și diverse sonorități care se transformă într-un poem deloc melodramatic despre catastrofe mici și mari.
Bonus:
Mama, de Wajdi Mouawad, Teatrul Național La Colline din Paris
Spectacol de autobiografie ficționalizată, Mama este inspirat din exilul familiei regizorului din Liban în timpul războiului civil (1975 -1990). Mama sa a fugit în Franța împreună cu cei 3 copii în 1978. În spectacol, Mouawad însuși asistă la recuperarea afectivă a biografiei sale și intervine practic (mută mobilierul), adică pune în scenă, la propriu, memoria. Scena principală este o discuție între regizor și mama sa („am scris această scenă ca să vorbesc cu tine”), un dialog care trangresează moartea și realitatea. Nu e nimic jucat în durerea fiului: mama sa a murit în 1987, iar anul trecut a murit și tatăl său. Din păcate, spectacolul a fost însoțit de un scandal uriaș. Muzica a fost compusă de Bertrand Cantat, condamnat pentru uciderea partenerei sale, actrița Marie Trintignant. După ispășirea a jumătate de pedeapsă (4 ani), el a fost eliberat. Ulterior a fost implicat în sinuciderea fostei sale soții, care l-a indicat într-un mesaj audio ca fiind un abuzator psihic și motivul deciziei sale tragice, dar nu s-au găsit probe împotriva sa. Însă publicul a reacționat la participarea lui Cantat în spectacol. În 2011, un alt spectacol al lui Wajdi Mouawad cu participarea live a lui Cantat, Des Femmes, a întâmpinat aceleași reacții și l-a determinat pe regizor să publice o scrisoare adresată fiicei sale în care explică prezența muzicianului în spectacol prin dreptul acestuia de a se reintegra în societate.
Problema nu era atunci și nu este nici acum asta, ci faptul că participarea lui Cantat este toxică pentru că deviază atenția de la spectacol și intră într-un raport stânjenitor cu unele elemente din dramaturgia de scenă (presa remarca faptul că în Mama, cel care cântă un cântec tandru unui personaj feminin este un bărbat care și-a bătut iubita până la moarte). Și mai trist este modul în care regizorul îl susține pe Cantat într-o declarație în care compară miscarea #metoo cu inchiziția și se consideră „o victimă”. Este o atitudine cel puțin dezamăgitoare din partea unui artist care a pledat mereu pentru multiculturalism și antidiscriminare. Spectacolul va fi prezentat în această vară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.
FOTO main: Scenă din spectacolul „Grief & Beauty” (regia Milo Rau). Credit: Michiel Devijver
