Festivalul Național de Teatru 2024 (18-28 octombrie 2024) a fost extrem de bogat – multe spectacole repartizate în diferite module, multe evenimente conexe, cu lecturi, concurs de dramaturgie, dezbateri, prezentări de carte și expoziții, chiar și cu o Bienală de scenografie juxtapusă festivalului. Un adevărat festin, uneori obositor – spectacole bune, interesante, eventual solicitante printr-un text dens, cu supratitrare, care necesită concentrare la ore târzii, cu începere la 20.30 (pentru un spectacol de 3 ore) sau 21.30. E nevoie de o regândire a programului, căci oricât de occidentali am vrea să fim, relația dintre o zi de muncă, cu oboseala acumulată, transportul public de noapte, care are mari probleme de conectare a centrului cu cartierele noaptea și perspectiva unei alte zile de muncă matinale nu e propice publicului larg și cum festivalul se face pentru public, în primul rând (sper), atunci un program care să țină cont de toate condiționările, chiar dacă spectacolele se suprapun, ar fi de preferat.
În fine, una peste alta, se văd semnele unei revigorări teatrale, se scrie mult și divers, literatura contemporană autohtonă a atras și ea atenția și sunt conexiuni bune cu texte noi, puternice din literatura europeană (am dat aici exemple). Ceea ce rămâne însă în afara discuțiilor artistice interne este conexiunea cu mișcările europene ale artiștilor care reacționează la vremurile convulsive pe care le trăim – ascensiunea extremei drepte în Europa, criza climatică și cea economică, ce duce la reducerea drastică a fondurilor pentru cultură, punând în pericol cultura. Această stare inerțială a teatrului românesc față de lumea exterioară este dezamăgitoare pentru că teatrul este vocea cetății, dar cetatea nu e singură în univers și într-o lume globalizată, la bine și la rău, a fi opac la tensiunile prezentului nu e tocmai cel mai bun model existențial. Ne lipsesc acut conexiunile cu ceilalți, nu doar cu comunitățile mici și mari din care facem parte, ci și cu ecosistemele teatrale regionale și continentale. E timpul să ieșim din confortul propriilor noastre modele teatrale, căci afară se schimbă vremea.
Atentă la vremea care s-a schimbat deja de vreo câteva ori în Polonia, Gianina Cărbunariu reușește să unească într-un singur spectacol două țări, România și Polonia, trecutul și prezentul, o dezbatere despre corpul femeii asupra căruia decid bărbații și alta despre raportul între sexe în teatre. Creat la Teatrul Contemporan din Szczecin, Polonia, Poveștile bunicilor șoptite fiicelor de către mame – sunt o mulțime de femei în titlul ăsta cu trei generații care par a-și împărtăși una alteia un soi de demnitate feminină, dincolo de soluții de supraviețuire în crizele tot mai lungi ale vremurilor – este un spectacol în care fostul comunism românesc și actualul iliberalism catolic polonez joncționează în politicile privind întreruperea de sarcină.
Interzicerea avortului de către Ceaușescu prin Decretul 770 / 1966 are astăzi un pandant în Polonia, unde din 2020, avortul este permis numai dacă viața mamei este în pericol sau sarcina este urmarea unui viol. Donald Tusk, devenit prim-ministru anul trecut, a promis liberalizarea legislației cu privire la avort, care a dus la moartea mai multor femei în încercarea de a ocoli legea. E timpul ca bărbaţii în vârstă, la costum, să nu mai decidă asupra corpului unei femei, zic polonezele, acuzând politicienii, bărbați în marea majoritate, că iau decizii cu impact asupra femeilor într-un sistem patriarhal în care influența Bisericii Catolice este puternică. Ideea este redată în spectacol, unde politicienii bărbați discută la Masa Rotundă din 1989 (discuțiile dintre sindicatul Solidaritatea și guvernul comunist privind viitorul Poloniei au loc în jurul unei mese dreptunghiulare acoperite cu eterna mușama) fără nicio femeie. Gianina Cărbunariu nu doar conectează cele două situații, din România și Polonia, ci le revelează și actualitatea. În Polonia, la un an de la alegerea lui Tusk ca premier, avortul rămâne o infracțiune, după ce Parlamentul a respins dezincriminarea lui. În România, deși avortul nu este interzis, accesul la serviciile medicale de acest fel este foarte dificil, aproape imposibil în sistemul public de sănătate unde intervenția este refuzată de medici din motive de conștiință (harta accesului la avort).
Cărbunariu își construiește polifonic discursul în jurul temei prin două cazuri generale și exemplare, însă fluide, care se întrepătrund. Avortul este doar un element din vasta poveste a dominației masculine în societate, arată regizoarea, prelungind tema pe această filieră nu doar în cadrul poveștilor, ci și în afara acestora, într-un spațiu mai larg al convenției, transformând (brechtian) actorii în comentatori ai scenariului, dar și ai propriului mecanism teatral în care evoluează. Cărbunariu deschide un cadru de autoreflecție asupra teatrului – aici prin prisma misoginismului teatral, căci actorii își iau partea leului pe scenă în detrimentul actrițelor, zice ea – așa cum o face constant în ultimii ani, indiferent care este subiectul spectacolului (Frontal, Două ore cu pauză, Magyarosaurus Dacus). Desigur, sunt sesizate și diferențe, de exemplul un machism accentuant și o tendință spre agresivitate a bărbatului român în raport cu cel polonez (așa o fi sau așa s-o fi văzând de la distanță), dar cadrul în care se emit asemenea judecăți este de factură comică și afirmațiile pot fi tratate cu suspiciune. În esență, societatea poloneză pare totuși ceva mai liberală în raport cu cea românească (deși a votat legi restrictive și lideri politici autoritariști).
CITEȘTE ȘI: FNT 2024. La mijloc de festival
Țesătura spectacolului este fragmentară, cu personaje fără psihologie, filmări video și glisări dese pe marginea convenției, într-un stil autoironic, specific lui Cărbunariu. Mi se pare interesant și finalul, care se dovedește de un pragmatism care șterge posibila lectură a spectacolului (și) în cheia „șopârlelor” din teatrul comunist: repetarea insistentă a unor numere de telefon și adrese web de unde pot fi obținute informații despre un avort în siguranță duce către o formă de solidaritate extinsă care susține posibilitatea unei schimbări reale la nivelul societății.
„Femeile vor înnebuni, desigur,
După ce vor fi amenințate
Consiliate cu forța
Ajutate cu forța
Iubite cu forța
După ce își vor pierde vederea în timpul nașterii
Femeile vor înnebuni, desigur,
Când vor trebui să dispară prematur din albumele de familie
Când vor fi mințite de doctori și nu vor putea să aleagă
Când vor fi sărace și nu vor putea să decidă pentru ele
Pentru că atunci când nu ai bani nu prea ai cum să ai opțiuni
Femeile o vor lua razna rău
Când li se va promite libertate, egalitate și solidaritate,
Dar li se va reproșa că sunt prea libere
Că sunt mult mai egale decât ar fi cazul
Și vor fi primite doar să șteargă masa la care se iau decizii pentru ele.
Vor prefera să plece singure în călătorii, departe de casă,
Vor prefera chiar să moară decât să-și piardă dreptul de a decide asupra propriului corp.
Femeile își vor ieși cu totul din minți, asta e sigur.”
(Gianina Cărbunariu, „Poveștile bunicilor șoptite fiicelor de către mame”)
Situația accesului la avort în România se leagă strâns de educația sexuală absentă din sistemul de învățământ. Bujor este al treilea spectacol al regizoarei Leta Popescu în cadrul Proiect 9. Teatru românesc contemporan, în care 3 regizori – alături de Leta Popescu sunt Adrian Iclenzan și Cristian Ban – creează câte trei spectacole la Teatrul „Fani Tardini” Galați, cu texte scrise special pentru trupa gălățeană. Bujor - personajul este un domnul Trandafir milenial, un tânăr învățător cu idei de-a dreptul revoluționare – vrea să introducă la clasa a IV-a, fie și opțional, un curs de educație sexuală, deghizat sub denumirea de „educație pentru sănătate” – și care are pe deasupra și o identitate de gen neconformă cu standardul — mai că-mi vine să-i zic lipsit de imaginație — al unei bune părți din societate.
Aș zice că primul lucru remarcabil aici este curajul autorilor (dramaturgul, regizoarea, actorii) de a crea un spectacol frust, direct, în care argumentele în jurul celor două teme prezente, chiar efervescent, în societate sunt prezentate fără cosmetizare, dar și fără inflamare, într-o formă comică ce nu le denaturează. Dramaturgul Doru Vătavului a optat pentru două planuri temporale – dezbaterea din prezent dintre părinții copiilor și învățătorul Bujor este juxtapusă peste flash-back-uri din tinerețea gimnazială și liceală a cadrului didactic, cu bullying-ul aferent (chiar dacă termenul nu exista, acțiunea pe care o denumește se petrecea), cu descoperirea sexualității și primele experiențe, marcate de nesiguranță, teamă și rușine, cu spiritul de gașcă și nevoia de apartenență la grup, cu ierarhiile în comunitatea adolescenților etc. Actorii trec rapid dintr-un plan temporal în altul, personajele sunt reduse la scheme de caractere, se cântă și se dansează cu aplomb, iar temele aflate în discuție nu sunt niciodată abandonate. Poate că la scară europeană, un asemenea spectacol pare desuet – cine mai vorbește azi în Europa occidentală despre educația sexuală, prezentă în programa școlară de ani de zile? -, dar în raport cu publicul din Galați, Bujor este un spectacol de-a dreptul curajos. Și ceva din curajul lui de a călări elefantul din cameră ar trebui cu eleganță preluat și de alții.
Mémé, un one woman show cu Sarah Vanhee (coproducție CAMPO cu Kunstenfestivaldesarts (Bruxelles), Kaaitheater (Brussels), Wiener Festwochen (Viena), BUDA (Kortrijk), HAU Hebbel am Ufer (Berlin), De Grote Post (Oostende), Théâtre de la Bastille (Paris), Festival d’Automne à Paris & Perpodium) chestionează femeile din trecut într-un cadru de autobiografie ficțională. Sarah Vahnee recuperează emoțional și documentar viața bunicilor ei, femei din vestul Belgiei care au trăit cea mai parte a vieții lor în secolului al XX-lea, marcat de patriarhat, și și-au configurat existența în mediul domestic, născând și crescând (mulți) copii și ocupându-se de gospodărie, inclusiv de muncile aspre ale câmpului.
Obișnuite să asculte bărbatul, să îi îndure agresivitatea și adulterul și să muncească, ele sunt reprezentative pentru femeile care au trăit în mediul rural pe continentul european în secolul trecut, femei uitate, invizibilizate de muncă și copii. Prea puțin sau deloc trupurile lor le-au aparținut, prea puțin ele au putut decide asupra acestora sau le-au folosit pentru plăcere. Ca și pământul pe care îl lucrau, femeile au avut o valoare utilitaristă. Sarah Vanhee creează un spațiu al recuperărilor documentare, dar și al posibilităților ficționale pentru aceste femei, bunicile sale, pe care le readuce pe scenă într-un mediu intim, feminist și cald, sub forma unor păpuși, le mângâie, le alintă, le îmbrățișează, le oferă duioșia și dragostea de care nu au avut parte. În scenă se află și un ecran pe care sunt proiectate înregistrări cu fiul lui Sarah, lăsând să se vadă relația dintre ei doi, ludică, amicală și voioasă, de cu totul altă factură decât cele avute de bunici cu copiii lor. Timpul s-a schimbat și a schimbat deopotrivă și oamenii. Tot ce se întâmplă în spectacol e făcut manual, Sarah Vahnee jonglează cu sfori, pături, scări, păpuși, teatrul se face pe loc. Mémé e un spectacol ritual, fără vrăji și incantații, dar cu un fel de ceremonial al invocării spiritelor și cu o anume duioșie a apropierii de ele.
Din cu totul altă zonă este Lumânările dreptății, regizat de Aba Sebestyén la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós” , pe textul lui Csaba Székely, care a obținut Premiul Uniter pentru cel mai bun text românesc montat în premieră absolută (pentru a evita ridicolul involuntar, aș sugera modificarea denumirii în „cel mai bun text din România” pentru că, după cum se vede, se scrie și în alte limbi decât româna). Csaba Székely e un fel de OZN în dramaturgia din România, are un stil propriu de reconstrucție comică a frazelor, o poetică a înjurăturilor pe care o ridică la nivel de maestru și a trezit interesul pentru dramele din mediul rural. În plus, Székely scrie cu nonșalanță în formate dramaturgice clasice, reușind cu toate acestea o scriitură cu vână contemporană. De regulă, spectacolele cu textele sale devin comedii aproape spumoase, deși scriitura are o doză zdravănă de absurd, iar comicul de limbaj ar funcționa mai bine sec.
Scris ca o comedie umană, Lumânările dreptății se bazează pe o poveste adevărată, dar își ia libertatea ficțiunii. Comunitatea de sabatarieni din Bezidu Nou, Mureș, îi oferă lui Csaba Székely premisele unei povești despre viață, istorie și factorul uman. Puțină lume știe despre sabatarieni (în subtitrarea în limba română, care necesită corecturi, apare termenul „sâmbetiști”), secui care au trecut la iudaismul ortodox și au construit o sinagogă. În timpul celui de-al doilea război mondial, când localitatea făcea parte din Ungaria horthystă, și-au riscat viața (fiind considerați evrei) pentru a-și păstra credința. Unii dintre ei au fost salvați la limită cu ajutorul unui preot care a reușit schimbarea legii în sensul că persoanele de religie iudaică, dar care nu erau evrei, nu erau deportate în lagăr. Satul Bezidu Nou a dispărut ulterior, pentru a face loc unui lac de acumulare (evacuarea populației a început în 1985) în care s-au scufundat toate clădirile, case, biserici și sinagoga. Székely ia povestea generală și o aduce în plan individual, creează personaje și povești în stilul său, cu tușe absurde, urmărind relațiile dintre câteva familii.
În prim-plan este Márta (Erzsébet B. Fülöp), femeia – stâncă, stăpână pe credința ei, care va rămâne neclintită până la final, oricât de înspăimântător ar fi acesta. Márta nu este însă la fel de sigură în viața de familie, unde devoțiunile ei religioase se suprapun peste o relație conjugală volatilă. Soțul ei, Mózes (János Henn), trăiește mai multe vieți paralele și e foarte rapid când o șterge curajos de-acasă. Fiul Sámuel (Balázs Varga) calcă pe urmele tatălui și se încurcă în relații de amor, iar fiica Sára (minunată Bora Kiss), puțin infirmă și puțin retardă, este naratoarea inocentă a poveștii.
Un preot catolic, un pastor luteran, primarul, învățătorul, oamenii mari ai satului se ciocnesc, la început amical, cu înțepăturile aferente într-o comunitate diversă. Mândria locului, diversitatea religioasă (un pic și etnică), se va dilua sub presiunea fascismului până în punctul în care devine contrariul ei, intoleranța criminală. Scenografia Beátei Sós redă diversitatea religioasă rurală prin trei machete de dimensiuni mari ale celor trei lăcașuri de cult, catolic, unitarian și iudaic, și a unei case țărănești, a Mártei, toate din lemn.
O orchestră acompaniază live scenele din viața satului, fără a dezechilibra însă raportul text - muzică (muzica originală Tibor Cári). Regizorul Aba Sebestyén insistă pe cadrul de comedie umană, chiar și cu tușe de dramă sau tragedie, și direcționează actorii spre un joc care supralicitează elementul comic / grotesc. Dramaturgul are un fel direct de a spune lucrurile, chiar dacă par la prima vedere ascunse după jocuri de cuvinte. Și aici, ca și în alte scrieri ale sale, se dovedește înțelegător, chiar duios cu personajele, dar le arată în deplinătatea mizeriei lor umane. Căci ceea ce duce la tragediile umane este uneori factorul uman, cu vulnerabilitățile sale, și nu mașinăria implacabilă a istoriei. Pe plan ficțional, sabatarienii din Lumânările dreptății ajung aproape de lagăr din cauza unor conflicte personale, a încurcăturilor sentimentale, a invidiei și erodării relațiilor comunitare, lucruri cât se poate de omenești. Sub forma unei comedii umane, amplă, bogată în fire narative și personaje consistente, Lumânările dreptății dezvăluie o istorie pierdută și o bucățică de umanitate pe drumul fascismului. Unele lucruri din spectacol au sunat neliniștitor de actual.
Am lăsat la final Anomalia, spectacol creat de regizoarea poloneză Natasza Sołtanowicz la Teatrul Național Craiova pentru că este o ... anomalie. Un spectacol dement, fascinant de creativ și revigorant de bine jucat, cântat, dansat despre criza umană ca normă a prezentului și raportul dintre om, timp, tehnologie și informații. Spectacolul are un text lirico-absurd pentru 8 personaje corporatiste, un poem într-un limbaj dezintegrat, cu pasaje articulate de un personaj – metaforă, Anomalia (Monica Ardeleanu, excelentă prestația teatralo-muzicală), o formă de viață de expresie gotică. Anomalia locuiește în coșmarurile corporatiștilor obsedați de reguli și uniformizare. Scena cu criza corporatistă în jurul mesei are ca reper spectacolul lui Chrystal Pite, The Statement. Actorii joacă matematic, de exemplu, formând matrici care se reproduc repetitiv cu câte un element modificat (se dă o normă de acțiune și apoi se repetă cu mici schimbări) în cadre pline de imaginație. Costumele sunt spectaculoase, includ măști SF (Marianna Syska).
Spațiul de joc este expozitiv, luminat nemilos, ca într-un birou, sau neliniștitor de întunecat, cu personaje fantastice care răsar de pretutindeni ca niște emoții diforme, excrescențe de teamă și anxietate, frica umană, criza sub asaltul informației și tehnologiei, viața sub presiunea lumii pe care noi înșine o construim. Reversul acestui univers interior burlesco-coșmaresc pare aproape la îndemână, dacă nu am ști cât de greu este de pus în practică: să îmbrățișezi devierea de la normă ca normă. Puteți s-o spuneți în toate sensurile.
FOTO main: Lucian Muntean
