Horror Vacui este un performance cu o durată neobișnuită (7 zile, nonstop) și cu o temă grea: abandonul infantil în România. În perioada comunistă, peste un milion de copii au fost lăsați în grija statului, ajungând să trăiască în instituții mamut unde nu primeau îngrijirea necesară, fiind ignorați sau stigmatizați de societatea din afara lor. Între 1967 și 1990 aproximativ 15.000 de copii au murit în cămine-spital. Este una dintre marile tragedii și nedreptăți ale statului român, încă nu atât de cunoscută și înțeleasă pe cât ar trebui.
Performance-ul, inițiat de dramaturgul și actorul Alexandru Ivănoiu, se va desfășura timp de șapte zile non-stop, cu participarea a 505 de actori, influenceri, jurnaliști sau vedete. Aceștia se vor urca pe scenă și vor performa fiecare câte un text. Jumătate dintre aceste texte sunt bazate pe mărturii și povești arhivate de Muzeul Abandonului, jumătate sunt ficțiuni sau texte personale scrise de autori invitați pe tema abandonului.
Muzeul Abandonului este un spațiu sigur de documentare și prelucrare a traumelor personale și colective ale celor care au fost abandonați în instituții ale statului sau care s-au simțit într-o formă sau alta părăsiți. De părinți, de apropiați, de sistem.
Spectacolul Horror Vacui se va desfășura în București, la Galateca (C.A.Rosetti 2-4), începând cu data de 15 februarie, ora 20:00, până pe 22 februarie. Mai multe detalii găsești aici.
Până atunci, citește câteva fragmente din mărturii colectate în cadrul Muzeului abandonului, dar și din textele unor dramaturgi bazate pe experiențe din centrele de plasament.
„Infirmierele noastre au început să ne învețe pentru prima oară niște cântecele, pregătindu-ne pentru Ziua Mamei. Pentru prima oară în viața noastră urma să avem o serbare, să cântăm în fața părinților noștri, a personalului și a unor invitați. Așa cum era de așteptat, toate cântecele erau dedicate mamelor. Am repetat de multe ori, până când am memorat cântecele. De asemenea, am repetat mișcarea scenică, până am învățat toate mișcările, fără greșeli sau căzături. Dar mă durea să cânt acele versuri, pentru că eu nu aveam o mamă.
E ziua ta, mămico,
În dar ți-am adus inima,
Și crede-mă, mămico,
Un dar mai frumos nu se putea.
La ora 9, înainte de serbare, educatoarea noastră a venit cu flori și felicitări, pentru fiecare copil, pentru a le da mamelor. Părea o glumă foarte proastă pentru niște orfani. Câțiva au întrebat dacă sigur vin părinții lor la serbare.
Și eu am întrebat dacă mama mea chiar avea să vină să mă vadă?
„Izidor, mama ta chiar va veni astăzi să te vadă” – mi s-a răspuns.
(...) Dar avusesem dreptate de la început. Promisiunea că mama mea avea să vină fusese doar o glumă monstruoasă, plină de cruzime, care nu era deloc amuzantă pentru un copil orfan, de nouă ani. Niciunul dintre părinți nu venise, nici măcar o mamă nu era acolo să-și vadă copilul.”
(Mărturia unui tânăr care a crescut într-un cămin)
***
„Eu nu mi-am abandonat copilul. Nu l-am lăsat acolo pentru că nu l-am vrut sau pentru că nu l-am iubit. Dimpotrivă, l-am lăsat pentru că nu am avut de ales, pentru că am crezut în promisiunea că va fi bine îngrijit. Dar niciodată, nici măcar o clipă, nu am încetat să mă gândesc la el, să mă rog pentru ziua în care îl voi putea aduce acasă. Mergeam la comisie de câte ori aveam ocazia. Mă rugam de ei, încercam să-i conving că pot să fiu mama de care avea nevoie. Le povesteam despre băiatul meu mai mare, cum reușeam să-l cresc, chiar și cu vederea mea slăbită. Încercam să le arăt că iubirea și hotărârea mea erau mai puternice decât orice boală.
Anii au trecut greu, dar nu am renunțat. Într-o zi, mi-au spus că am dreptul să-l iau înapoi, că pot să-mi recapăt fiul. Nu-mi venea să cred. Am intrat în camera unde mă aștepta, iar el m-a recunoscut imediat. A alergat spre mine cu brațele întinse, strigând „mama!” L-am strâns la piept și am plâns, dar de data aceasta erau lacrimi de bucurie. Îl aveam din nou acasă. Familia noastră era întreagă, iar sufletul meu se simțea, în sfârșit, împăcat.”
(Mărturia unei mame forțate să renunțe la copilul ei pentru o perioadă)
***
„În acest sălaș mizerabil trăiesc zi și noapte copilași – cei mai mici au trei ani. Unii privesc fără privire, alții se ridică și se lasă pe vine în pătuțuri, ținându-se de marginea metalică, alții își lovesc fără încetare capul de bară. Nimeni nu poate ști cât de bolnavi au fost copiii de la Cighid înainte de a ajunge aici sau, pentru că se află acolo, într-un loc atât de bolnav.
Faptul că o fetiță se plesnește încontinuu cu mânuțele peste urechi, sângerând pe una din tâmple nu poate fi normal. Dar nu e normal nici faptul că de acești copii nu se ocupă nimeni. Mulți dintre acești fragezi copii ne urmăresc cu privirile, ne zâmbesc, ne prind de haine. Suntem strigați: baba, mămico, unchiu și mereu papa. Papa, adică mâncare. Faptul că nu le-au fost dezvoltate nici cele mai elementare impulsuri este o nelegiuire la fel de mare ca și lipsa de grijă cu care sunt tratați.
Pe cei mai mulți nu-i vedem, pentru că stau cu capul și trupșoarele acoperite sub cârpe murdare. Dar un plânset gutural precum un strigăt de nefericire al pământului ne face să știm că sub cuverturile cenușii viețuiesc ființe umane. Îndepărtăm cuvertura și în fața noastră se află un copil cu capul hipertrofiat, dar cu ochi vii, care ne privesc. Membrele rămase în stadiul de dezvoltare embrionară sunt lipite de corp. Aflăm că are familie, că a fost adus la Cighid și că plânge fără încetare.
Mai vedem și alte grămăjoare de cârpe care palpită, și când le dăm la o parte, avem în față, în piele și oase, mai degrabă moartea decât viața.”
(Altă mărturie colectată în cadrul Muzeului Abandonului)
***
„Este un loc al groazei. Prima mea amintire este una senzorială. Îmi amintesc foarte clar ciorile care croncăneau în curtea spitalului, de cum intrai de pe drum, te izbea o liniște care era întreruptă doar de păsările astea care păreau într-adevăr vestitoare de rău. Al doilea lucru care te izbea era un miros greu care părea că adună în el toate spaimele copilor care stăteau aici. Și apoi, al treilea lucru, vedeai niște fețe neclare în spatele gratilor, care gemeau. Gemeau aproape surd, plini de disperare. Și cu impresia asta te pregăteai să intri în clădire. Erau niște schelete ambulante, sau niște schelete, ca mulți nici nu se mișcau. Erau slabi, erau goi, erau rași în cap, stăteau cu genunchii la gură cei care puteau să stea așa, erau abandonați în pătuțuri metalice, roase de atâta timp și disperarea copiilor care stătuseră acolo. Iar cei mai mari, care crescuseră cumva miraculos, în tot mediul ăsta urât, păreau la fel de disperați și la fel de la capătul puterilor, dar nu regăseai niciun fel de comportament al copilăriei. Nu vedeai joacă, extrem de rar se auzeau râsete sau zâmbete. Cei care se puteau mișca se uitau la vizitatori cu o speranță aflată la ultimele puteri, o speranță că poate de data asta cineva vine și îi salvează de aici. Și atunci, parcă mai îndrăzneau să zâmbească. Dar nu, nu vedeai comportamente pe care lumea le asociază cu copilăria. Eu n-am văzut joacă aici decât extrem de rar, în ultimele momente ale instituției acesteia, când copiii se pregăteau să iasă din ea și veniseră alții să se joace cu ei.”
(Mărturia lui Otto Sestak, Head of Learning, Fundația Hope and Homes for Children, care a participat activ la închiderea Căminului Spital Sighet)
***
Am paisprezece ani și stau la coadă cu alți copii de vârsta mea. Din când în când, la instituția noastră vin cupluri zâmbitoare. Oameni bogați, care nu pot avea copii. Vin pentru bebeluși. Bebeluși cu ochi albaștri și păr auriu. De ce caută păr auriu? Pentru că bebelușii bruneți pot fi romi. Niciodată nu știi. Sigur… Orfelinatul le spune ce știe despre originea copilului, dar de obicei habar n-au de unde vine. Așa că ei caută îngeri blonzi. Căci dacă îți cumperi un papagal, vrei să rămână papagal, nu să se transforme într-un căcat de dinozaur. De cele mai multe ori pleacă dezamăgiți, fără niciun zâmbet pe față, pentru că, știți, orfelinatele românești nu sunt tocmai pline de vikingi. Dar uneori... uneori vin pentru copii mai mari. Pentru că sunt nerăbdători. Sau bătrâni. Pentru că, de obicei, trebuie să aștepți câțiva ani pentru a primi un bebeluș de un an, dar un adolescent îl poți lua acasă aproape imediat. Călugărițele (sau orice dracu' or fi fost, noi le spuneam călugărițe) ne pun să stăm în linie și să ne prezentăm.
Mă numesc Laura. Am paisprezece ani și îmi place muzica.
Drăguț. Ce fel de muzică asculți?
Black metal industrial și black metal național-socialist.
Oh. Ceva mai clasic, poate?
Death metal.
Asculți ceva... melodic?
Da. Death metal melodic.
Mă numesc Sebastian, am cincisprezece ani, iubesc să merg la biserică și iubesc să citesc Biblia și îl iubesc pe Domnul nostru bun, Iisus Hristos.
Și noi îl iubim, Sebastian. Dar de ce vorbești așa?"
Pentru că jegoșii ăia de doctori mi-au bușit operația și m-au lăsat fără testicule!"
(...) E rândul meu.
Bună. Părinții mei m-au numit Piri.
Piri? Ce fel de nume e ăsta?
(...)Ce e greșit la numele meu?
Nu e nimic greșit cu el. Doar că nu e... suficient de românesc.
Cuplul zâmbitor mă ia acasă și începe să-mi spună Loredana.
(Piri - Csaba Székely)
***
Cred că Raiul miroase a bebeluș. Dorm cu copilul adulmecându-l și lipindu-mi fața de obrajii lui pufoși. Mă gândesc că atunci când aveam patru luni, adică exact la vârsta bebelușului meu acum, mama m-a lăsat la bunica, ca să meargă la serviciu. Eu nu pot să-mi las copilul cu nimeni, nicăieri, pentru nimic în lume. Numai gândul că nu l-aș vedea și nu l-aș ține în brațe o singură zi, mă face să plâng în hohote. Cum or fi putut generațiile dinaintea mea să nu-și țină copiii în brațe de bună voie? Cum or fi putut să trăiască departe de zâmbetul lor fără dinți și de căldura lor? Cum să-i lași să plângă până adorm singuri și neconsolați? Acum înțeleg de ce suntem așa noi, ăștia nețiunți în brațe.
(Fetița din debara - Oana Jindiceanu)
***
Ok. Și deci doamna aia zice „dacă-mi semnați o declarație pe proprie răspundere…” – „Bineînțeles că v-o semnez” – „atunci scrieți așa: subsemnata, nume, prenume, domiciliată în, seria de buletin, emis de, valabil până la data de, declar pe proprie răspundere că o abandonez pe fiica mea, Mara etc, al cărui tată nu face parte din familia noastră și ca atare acordul său nu este necesar”. Bun, scriu eu toate astea, între timp femeia o verifică pe Mara să vadă dacă e-n regulă, știi, cum verifică ăia la magazine… adică dacă te duci să faci retur la un aspirator sau ceva, se uită să vadă dacă nu-i stricat sau zgâriat. În fine, e totul ok, copilul e bine, întreg – și femeia semnează în sfârșit formularul de abandon, și când o văd cum pune ștampila pe el, simt brusc așa o ușurare, o liniște, o golire de orice, cum de multă vreme n-am mai simțit. De fapt, de când a apărut Mara în viața mea. Efectiv, e ca și cum mi-am primit viața înapoi, viața aia dinainte, în care puteam să fac ce vreau, să mă duc oricând oriunde, să-mi bag picioarele în orice, să-mi dau demisia, să mă mut, să ies la un date cu un tip și să nu mai trec o săptămână întreagă pe-acasă, adică de fapt eu n-am avut niciodată nici măcar pisică, vă dați seama? Dacă un om n-are pisică, e clar că nu vrea responsabilități, că trebuie să fie liber, că…
(Biroul Abandonuri - Alex Tocilescu)
***
Atunci când m-am născut credeam, la fel ca voi, că am doar un tătic și o mămică. Doar că, odată cu schimbarea vremii și pe măsură ce un covor multicolor de frunze se așternea… (pauză de aplauze și entuziasm) Am descoperit că eu am un tătic normal și un tătic supererou. Care își poate schimba înfățișarea. La fel ca în povești. Sau ca în X-men, care este povestea mea preferată. Doar că, spre deosebire de X-men, tăticul meu este un om bun, nu o femeie rea care minte și se bate. Ceea ce nu e, în primul rând, frumos.
Primul meu tătic este Ioan, zis și tati. Cu tati, eu cânt la pian. Pentru că el este într-o trupă pe care foarte foarte multă lume o știe. Și chiar dacă lumea nu mă crede, el cântă la chitară în piesa cu „nananana” care era la radio și când am fost în excursie la Mărășești, dar toată lumea a zis că mint și că piesa asta o cântă doamna Irina, care, da, o cântă cu vocea, iar tati cântă cu chitara. Ceea ce, chiar dacă e o diferență, nu înseamnă că sunt o mincinoasă. Așa cum cred unii oameni, care chiar dacă sunt mai puțini deștepți, nu sunt proști.
(...) Al doilea meu tătic, este Marin, zis și tata. Îi spun al doilea tătic pentru că asta e ordinea. El a devenit tătic mai târziu ca tati. Sau, cel puțin, eu așa credeam. Doar că tata, de fapt, încă nu-și putea controla puterile. Și se blocase în una din mutațiile lui atunci când a avut o misiune la munca lui de contabil unde a trebuit să fie sub acoperire. Din nou, un secret. Și acest lucru se vedea foarte clar. Când era mami, tata se îmbrăca mult mai urât și țipa mult mai mult. Acea formă a lui era una foarte nervoasă. Dar de când și-a deblocat forma cea nouă, este mult mai vesel și, cel mai important, cântă mai frumos. Acum că are control, tata redevine mama doar din când în când, când vin buni și bica la noi. (...) Știu ce vă întrebați - „Dacă unul din tăticii tăi este un mutant supererou, ești și tu un mutant?”
(Povestea celor doi tătici - Alex Mircioi)
Fotografie realizată de Claudiu Popescu pentru articolul De vorbă cu femeile care țin în viață Muzeul Abandonului, un proiect de vindecare socială.
