„The Hand of God”, ultima ispravă a regizorului italian Paolo Sorrentino, are măcar bunul simț să naufragieze direct pe laptop, în dana Netflix, și să lase marile ecrane în pace.
Există escrocherie mai stridentă, în ierarhiile cinemaului din toate timpurile, decât promovarea lui Paolo Sorrentino la rang de mare „autor”? De fapt, italianul e astăzi emblema unui val de cineaști fazi și cinici, cu trecere pe la festivalurile de primă mână, care au propulsat ideea de autor direct în peretele mizanscenelor glossy, al imaginilor greoaie, al efectelor care nu știu să se-ascundă. Sună a publicitate isterică, nu a artă răbdătoare, și chiar așa e. S-a tot întins spre noi umbra rece a unui cinema cinematizat, îngropat sub povara referințelor-cârlig aruncate din avion – Sorrentino își cunoaște prea bine înaintașii: nu incomozii Pasolini sau Bellocchio, ci consensualul Fellini și maestrul kitsch Zeffirrelli –, expresie a unei vanități creatoare inerte, incapabilă să vadă dincolo de propriile cadre hiper-semnalizate.
Umblând, chipurile, printr-un Napoli plin de farmec, The Hand of God stă pe loc. Farmecul e de fapt sclipici artificial, Napoli e un pretext care sună bine. Sărăcia conceptuală a filmului nu e depășită decât de chinurile nesfârșite ale autorului său, care sufocă fiecare cadru cu încercarea de-a insufla puțin tremur acestui film decedat la naștere. Și oare ce altceva e povestea aceasta a maturizării (a „devenirii”, ar zice Sorrentino), împănată cu momeli autobiografice (chestie de marketing) și cu aerul stătut al narațiunilor despre „cei aleși”, decât dovada unui nombrilism pestilențial, cu regizorul pe post de buric al pământului, à la 8 și ½?
Îți trebuie doar câteva minute pentru a te convinge de inepția acestui film. E remarcabil, mai ales, să observi aceste personaje – o galerie de figuri pitorești, „ca pe vremuri” – gravitând arbitrar unele în jurul celorlalte, vitregite de cea mai mică forță de frecare. Smulse, carevasăzică, din noianul de amintiri proprii, personajele lui Sorrentino plutesc prin eclerajul lăptos, schimbând cuvinte care nu dau naștere la nimic: construcția lor psihologică e nulă, și nu din vreo aspirație brechtiană. Oamenii de-aici nu sunt credibili – sunt doar niște manechine extaziate, gonflate cu patosul strident al telenovelelor (se întâmplă și la case mai mari, ca în noul film al lui Nanni Moretti). Apoi, frapează incapacitatea scenaristului Sorrentino de a duce la capăt o poveste, dublată de incapacitatea regizorului cu-același nume de a o filma. The Hand of God e creația unui autor care pare să consume – verbul e cum nu se poate mai potrivit – doar vloguri de călătorie (pe partea cinefilă) și articole din presa people (pe partea lecturilor obligatorii). Luate împreună, secvențele din care se compune filmul nu pot da la iveală decât panoplia unor locuri comune ale oficiului de turism napoletan: orașul e frumos noaptea, pe stradă se plimbă femei focoase și artiști aroganți – clișeul suprem al regizorului singuratic, geniu ilustru care „urăște fanii”, nu putea lipsi –, posibilitățile sunt nesfârșite... Separat însă, fiecare dintre ele funcționează aidoma unui clip publicitar fără cusur, împrumutând din perfecțiunea clinică a reclamei și din frivolitatea sa corporatistă: totul lucește seducător, marea largă are culoarea imaginilor de sinteză, sunetele stau frumos la coadă, gata să-și facă numărul.
Culmea e că Sorrentino dă chix chiar și la „atmosferă”, căci filmul e inconfundabil o găselniță a lui 2021, jucată însă printre mașini optzeciste atent ceruite. Am fi putut gusta o potrivire miraculoasă a planetelor, în care lumea eroului nostru să basculeze definitiv chiar în momentul golului marcat cu mâna de Maradona la Cupa Mondială – sau măcar vreun panseu despre magia mingii care țopăie pe gazon, ilustrat cu oarecare dibăcie, așa cum a izbutit un alt film destul de infantil al anului, What Do We See When We Look at the Sky?. În schimb, inteligența de „feeling” a lui Sorrentino îl determină să înghesuie în cadru câțiva figuranți mânjiți în culorile Argentinei, convins că, în ceea ce privește mijloacele expresive, ar fi suficient. Maimuțăreala costumată în reflecție adâncă despre „frumusețe” (neapărat cu ghilimele): așa s-ar putea rezuma filmografia balonată a italianului.
Nu în ultimul rând, cineastul are ce are cu „minunile”: lipsit de know-how-ul necesar fabricării lor pe platou, a ajuns să le multiplice avatarurile până la refuz, suprapopulându-și filmele cu apariții, întâlniri, pretinse clipe de grație și mici Dumnezei care-și fac simțită prezența între două tăieturi stângace, doar-doar vor conferi puțină distincție acestor cadre care urlă după atenție. De fapt, The Hand of God se vrea o epifanie lălăită de-a lungul a peste două ore de film, în care trupul dezgolit al unei femei sexy le dă ceață bărbaților din jurul ei, iar într-un Capri gol se plimbă un șeic cu partenera lui occidentală: o defilare de viniete ștampilate cu „ia-mă pe mine”, disprețuitoare la adresa oricărei filosofii artistice care nu ține să se vândă la tot pasul. Născocit de o privire săracă, sclerozat de schematismul narativ și botoxat cu nostalgie pentru învelișurile vremurilor apuse – bunicul care vorbește despre revoluție cu referire la mâna lui Maradona e pur și simplu vulgar –, The Hand of God e o creatură tare dizgrațioasă, care închide în imaginile sale scremute și „inspiraționale” tot ce are mai jalnic și mai urât cinemaul de astăzi.
