Songhoy Blues, Optimisme, 2020
Cu Badala, atacul pornește direct și-n forță: chitara își expune ostentativ mușchii și urcă întruna, percuția nemiloasă îngroașă cu fiecare secundă zidul de sunet, și - ca orice cântec rock pursânge - totul se termină înainte să-ți fi dat seama ce te-a pălit.
Aproape instantaneu, Assadja schimbă macazul și te-aruncă în funk și psihedelicale - clape discrete, riff jucăuș, instrumente ceva mai greu de identificat (refuz, acum și peste o mie de ani, să le numesc "exotice").
Când ai nimerit, olecuță năuc încă, în Fey Fey, cheful e deja în toi: poliritmuri, voci care se îngână armonic într-o limbă care nu-ți oferă nici un punct de sprijin, solo-uri (da, mai multe) de chitară aparent în răspăr cu linia melodică.
Și, iarăși, genul acela de percuție pe care nici un nemțășug de pe fața pământului nu va putea vreodată s-o reproducă sintetic-electronicește: numai un om care știe ce face poate să bată cu atâta pricepere și plăcere.
Pe oamenii noștri îi cheamă Songhoy Blues. Sunt din Mali, țara aia din vestul Africii despre care prea puțini au aflat că a fost confiscată de-o gașcă de radicali islamiști care-au pus pe fugă pe oricine cântă muzica „satanică" a occidentalilor.
Când Statul Islamic sparge cu dalta minunile de la Palmyra sau când talibanii afgani aruncă în aer statuile lui Buddha de la Bamiyan, catastrofa e clară, urmele palpabile ale unor civilizații sunt șterse. Când se oprește muzica, e olecuță mai greu să explici dimensiunea nenorocirii.
Într-un documentar pe care nu îl pot recomanda îndeajuns, unul dintre proscriși reușește însă să explice cu o remarcabilă economie de cuvinte cum stau lucurile: „Fără muzică viața nu e viață".
Ajunși deja la al treilea album, Songhoy Blues continuă să-și trăiască fără rest adevărul și să cânte rock, un gen aflat cam de multișor în bejenie, cu pofta pe care ți-o dă numai conștiința acută a faptului că ziua de mâine chiar s-ar putea să nu mai vină.
Și mai au și entuziasmantul tupeu să boteze întregul album Optimism: oamenii ăștia n-au aflat că trăim în 2020?!?
Optimisme e încă o probă (dacă mai era nevoie de vreuna) din dosarul de fals și uz de fals la adresa așa-numitei world music - o categorie încropită la repezeală și suficient de vagă încât să poată include genii precum Tony Allen, amintiri nouăzeciste la limita aproprierii culturale (și cu un iz tot mai apăsat de kitsch pe măsură ce trece vremea) sau, de ce nu?, manelectronicele noastre.
O noțiune într-atât de șontoroagă precum world music, adică, nu are cum să explice de ce Barre, mai de pe la mijlocul albumului, e nimic altceva decât un hit pop-rock impecabil, cu un hook lansat încă din primele 10 secunde care se înșurubează instantaneu în creier și care susține întregul cântec.
Dournia, de asemenea, include poate cel mai articulat și mai zdravăn solo de chitară pe care l-am auzit eu anul ăsta - nu numai o rupere de ritm, o direcție nouă și surprinzătoare, dar și o bine-venită aducere aminte că din mantaua blues-ului ne tragem cu toții.
La fel de puternic ies în evidență bucățile mai blânde (Kouma, Bon Bon) sau schimbarea de ton - de un umor nestăvilit - din Pour Toi, care pornește nostalgic-baladarisit doar pentru a exploda într-un carnaval indie deloc departe de Arctic Monkeys sau de Strokes, între alții.
Firește că învelișul zdrăngănit și evidenta plăcere de-a cânta în libertate despre orice s-ar întâmpla să-ți treacă prin cap camuflează efortul pe care trebuie că-l presupun 1) fuga de-acasă 2) adaptarea la o cu totul altă lume și 3) dorul, nenorocitul de dor.
Ele nu garantează însă că lumea o să și priceapă sau că arta ta o să-și găsească publicul pe care-l merită. Însă directețea și lipsa de fasoane ale acestui album, mai aproape de ethosul punk decât ale multor trupe cu firmă, pun mai multe întrebări și ridică mult mai multe probleme decât ai putea ghici din prima. Iar unul dintre cele mai evidente câștiguri e că, odată ce vei fi trecut (ca un glonț) prin cele 34 de minute ale albumului, vei continua să te întorci la el și să-l (re)descoperi.
Și mai e o treabă - toate dictaturile și toți căpcăunii de pe lumea asta știu prea bine de ce se tem de-adevăratelea de muzica simplă (dar extrem de bine făcută), jubilatorie și dătătoare de speranță: așa sună libertatea.
foto cover: captură din videoclipul Worry
