De câteva zile, îmi fierb creierii în suc propriu pentru că mă tot întreb și eu, ca probabil mulți dintre voi, dacă are vreun rost sau dacă ne putem întoarce liniștiți la locurile noastre. Așa că, dacă voi părea haotică și dezorienta(n)tă, vă rog încă de pe acum să mă iertați, mai ales aceia dintre voi care în zilele acestea m-au întrebat ce naiba e de făcut sau când se termină toată povestea asta. Adevărul e că am un răspuns scurt pentru voi: treaba asta nu se termină niciodată. Și asta e de bine. Răspunsul lung este mai complicat. Pentru că este…
Despre mizerie
· Câteodată, când te apuci să te uiți mai în detaliu, vezi că s-a furat și s-a ticăloșit în atât de multe locuri încât aproape că te convingi că nu se poate altfel.
· Corupția este atât de bine implantată în felul în care se face business sau în felul în care administrează instituții, încât uneori pare că nu mai este nimeni cinstit rămas în țara asta sau că, pentru a supraviețui, trebuie să fii și tu la fel.
· Da, avem motive să urâm comunismul la aproape 30 de ani de la căderea lui – urmele sale sunt atât de puternice, reflexele de a ne ”descurca” atât de bine transmise de la o generație la alta încât nu e de mirare că, din când în când, ne împărțim între
„Noi” și „ei”?
· E o ruptură profundă în societatea asta și nu are legătură neapărat cu „propaganda” sau cu cei care „ne mituiesc părinții și bunicii”. Dimpotrivă, cred că are legătură cu ce au oferit acești ani celor care s-au adaptat la ce a presupus oportunități ale unui nou tip de libertate versus furia față de o promisiune neîndeplinită. Să explic.
· Gândiți-vă că în anii ce au trecut, o bună parte din noi au putut călători, au putut citi și vedea ce se întâmplă în lume, am început să câștigăm decent și să putem gusta ceea ce gustă un om de pe partea cealaltă a oceanului
· Gândiți-vă că o și mai mare parte din societate a avut speranța unei lumi mai bune și mai juste. Aia în care suntem și noi ca europenii, dar în care noi am rămas în continuare cu grija a ce punem a doua zi pe masă sau cu WC-ul din curte
· Nu putem scutura capul gândindu-ne că putem ignora această realitate. Pentru mulți dintre bunicii și părinții noștri, aceste lucruri nu sunt în regulă. Uneori, noul și libertatea stârnesc frica. Teama că ar putea pierde și puținul pe care îl au sau frica de a nu-și vedea copii și nepoții pradă „corporațiilor” care îi muncesc atât de mult încât nu mai au timp să facă o vizită sau să dea un telefon. Adevărul e că, de cele mai multe ori, nu munca ne ține departe de părinți și bunici. Ci gândul că, puși față în față, nu vom avea ce ne spune. Ne izbește faptul că suntem din lumi diferite și atunci pare că nu mai avem ce ne spune.
· Era o pancartă în piață cu „nu o mai mințiți pe buni”. Nu doar ei, acei ei care o mint pe buni, trebuie să se oprească, dar și noi trebuie să începem să vorbim cu buni.
· Cumva va trebui să învățăm să vorbim unii cu ceilalți. Poate la început ne vom enerva, vom urla unii la ceilalți. Dar, cumva, trebuie să reînvățăm să vorbim cu cel de lângă noi și mai ales cu acela de lângă noi cu care nu suntem de acord.
Adevărul e că nu există „noi și ei”, ci doar „noi”, pentru că toți suntem puțin luați.
Soluțiile
· Sunt multe locuri în care nu vom fi de acord. Și asta e de bine. Pentru că ce îi lipsește țării ăsteia e mai multă politizare. Dar politizare pe bune. Politizare care înseamnă că știi ce fel vrei să ajungi din punctul A (felul în care arată acum România) în punctul B (în care România arată mai bine)
· Pentru a ajunge din punctul A în punctul B, avem mai multe căi – mai pe solidaritate, mai pe libertarianism, mai pe centru, mai pe insistență pe economie, mai pe valori creștine sau mai pe ecologie. Nici nu contează. Dar avem nevoie ca tot mai mulți cetățeni ai acestei țări să își răspundă la întrebarea „Eu cum vreau să arate România și cum cred că putem ajunge acolo?”
· Aș vrea să insist pe necesitatea unei politizări a societății pentru că eu nu cred că ce am avut până acum (cu puține excepții) se poate încadra în categoria „ideologii politice” – am avut o ciorbă călduță în care cei auto-proclamați de stânga au aruncat cu măsuri de dreapta și viceversa. Am avut o ciorbă călduță în care cu greu putem identifica valori care să suștină o viziune de dezvoltare a României și de aceea ce a ieșit este o singură contra-valoare, care se poate numi prozaic „aceeași mizerie” sau „prăduială pentru ai noștri”
· Ciorba călduță în care au plutit corupția și clientelismul o mirosim cel mai bine când ne uităm la migrația politică sau la anchetele jurnalistice sau judiciare în care nu mai contează în ce partid sunt sau în ce partid aterizează marii și micii șmecheri
· Dar cred că trebuie să avem și linii roșii pe care nu le trecem, indiferent de partea baricadei de care ne aflăm – drepturile omului și statul de drept nu cred că sunt negociabile.
· Am crescut enorm ca țară în ultimii ani și ceea ce s-a văzut cel mai bine este că cetățenii români și-au negociat linia roșie de care nu ar trebui să se atingă nimeni odată ajuns la putere.
· Protestele din zilele acestea sunt dovada maturității noastre ca societate democratică pentru că sunt despre a apăra o valoare, nu un om, nu un partid. Și tocmai de aceea mi se pare periculos jocul puterii de a face contra-manifestații doar pentru a-și arăta mușchii.
· Greșeala celor de la guvernare ar fi să persiste în a apăra ce s-a întâmplat – am putea foarte bine să apărăm acest lucru, să ne luăm la întrecere pe numere. Când vom ajunge acolo, va fi dureros. Abia atunci vom fi divizați. Pentru că vom avea de ales, ca țară între două lucruri simple – cu sau împotriva hoților.
· Până în momentul în care cei de la guvernare nu au început să arunce aroganți cu mesaje de tipul „putem să facem o contra-manifestație și mai mare”, ”sunteți manipulați” sau „nu dăm înapoi”, aproape nimeni nu le-a cerut demisia.
· Am tot respectul pentru votul celor care au ales PSD în decembrie. Am și apreciat (generând mișto-uri la adresa mea) programul de campanie și felul în care au făcut campanie, pentru că chiar cred că au promis răspunzând unor nevoi ale acelor oameni.
· Aș vrea însă să nu ne facem că nu vedem faptul că ceea ce s-a întâmplat cu OUG 13 nu are absolut nicio legătură cu ceea ce li s-a promis oamenilor în campanie. Iar, din punctul ăsta de vedere, eu cred că și votanții, și cei care au muncit pe brânci în campanie ar putea să se simtă și mai trădați.
· Cred însă și că e dreptul acelor oameni de a protesta în fața palatului Cotroceni dacă asta simt și dacă nu sunt forțați să facă asta. Aș vrea doar să nu uităm de la ce a pornit și să nu ne prefacem că... nu e un elefant în mijlocul camerei.
· Însă, după răbufniri simplificatoare și mesaje extreme eu cred că avem nevoie ca societate să ne regăsim subtilitatea. Orice nu este dincolo de linia roșie a statului de drept și a drepturilor omului trebuie să fie desenat în linii fine și nu în tușe groase.
· Este foarte greu să porți discuții sofisticate când ești furios și e normal să fii furios când ești sfidat. Dar, după cum bine spunea un prieten, pancartele corecte ar trebui să sune ceva de genul „DNA să vină să vă ia... dar doar în urma unor rechizitorii bine făcute și fără abuz de abuz în serviciu” sau „Abrogarea OUG 13... dacă acest lucru nu este neconstituțional și cu grijă la a respecta deciziile de neconstituționalitate deja date de CCR” sau „Vă vedem... inclusiv când mergem la vot, când facem solicitări pe 544 să vedem cum mai gestionați treburile, când cerem dezbatere publică pe toate proiectele importante sau când participăm prin contestații la felul în care se fac bugetele locale”
· După această victorie (parțială), trebuie să urmeze dialogul, trebuie să urmeze compromisul și nuanțele. Trebuie să reînvățăm să îi ascultăm pe cei ce știu carte, după cum trebuie să facem să fie din nou cool să știi carte. Țineți minte cât ne-am bătut capul în zilele acestea întrebându-ne dacă e bun sau nu cu aborgare, anulare, prorogare etc? Sunteți lămuriți? Eu încă nu. Dacă am fi dat voie unor oameni să înțeleagă că e ok și în țara asta să știe carte pe bune, dacă oamenii ăia ar fi știut că doctoratul lor nu e egal cu al unor plagiatori, atunci am fi avut răspunsuri mai repede. Câteodată, ăsta e adevărul, ne trebuie niște înțelepți care să ne spună cum e mai bine. Dar și înțelepții aceia trebuie să înțeleagă că nu sunt suficiente verdictele de tipul „așa nu!” sau „așa da!” – dacă vrei să ai acceptare socială pe o temă, dacă vrei ca lumea să aibă încredere în soluția ta, trebuie să o explici. Simplu.
· Vom obosi, iar când vom obosi trebuie să ne amintim că nu mereu trebuie să ieșim în stradă ca să fim cu ochii pe ce fac cei ce ne gestionează taxele și impozitele.
· Cine spune că nu are „timp să facă politică”, nu are timp pentru libertate, pentru dezvoltare și pentru respect. Nu mă refer la politică dintr-un partid. Ci la a participa la viața politică – a vota, a mai întreba parlamentarul sau primarul ce mai face cu banii noștri, a mai citi niște presă de calitate etc.
· Cei decenți au tăcut până acum și i-au lăsat pe cei puternici să fie zgomotoși. Roosevelt o zicea mai bine decât aș putea-o eu spune vreodată: „I desire to see in this country the decent men strong and the strong men decent, and until we get that combination in pretty good shape we are not going to be by any means as successful as we should be.”
· Noi suntem acum în această situație de a dârdăi în străzi pentru că nu ne-am exersat mușchiul civic o bună bucată de timp. Suntem ca studentul care nu doarme câteva nopți înainte de examen și încearcă să recupereze tot ce nu a făcut până atunci.
· Țara asta are nevoie de patriotism și are nevoie de credință. Ambele au fost confiscate și transformate în etichete pe care nu le porți cu prea multă mândrie. Multă lume a fost în timpul acestor proteste mândră de această țară. Cred că putem face asta mai des, draga de ea are ce-i trebuie. Cât despre credință... oamenii au ieșit din casă pentru valori. Religios sau filozofico-etic, se pare că încă mai credem că, dacă ne luptăm suficient de tare, ceea ce e bine și corect va învinge. Ceea ce e minunat.
