Cinci mame și o echipă de artiști arată în cinci scurtmetraje cum s-a schimbat experiența maternității în pandemie și de ce avem nevoie de solidaritate.
„A durat doar șase luni ca o pandemie să scoată la lumină inegalitățile structurale care există de zeci de ani”, scriu două cercetătoare citate în motto-ul raportului despre experiențele feminine în pandemie, publicat la începutul anului de Centrul FILIA, un ONG pentru drepturile femeilor. Când vorbim de femei mame - și mai adăugăm în ecuație și diferențe de clasă socială, etnie, statut marital - situația e cu atât mai complicată.
Din martie 2020 încoace, româncelor le-a fost și mai greu să nască în siguranță. Pandemia COVID-19 a agravat situația deja îngrijorătoare a violenței domestice în România. Mamele s-au trezit blocate la domiciliu, unde acum se mutaseră și serviciul și copiii cu școala online, adăugate în vârful maldărului de munci domestice invizibile.
Când vorbim despre maternitate, discursul cel mai răspândit ne povestește despre o fericire inimaginabilă, o experiență incomparabilă și, în general, cea mai frumoasă perioadă din viața oricărei femei.
Nu vorbește mai niciodată despre singurătate, epuizare și o muncă al cărei capăt nu se întrevede, adesea fără sprijinul tatălui.
În pandemie, singurătatea și frustrarea s-au amplificat, odată cu șubrezirea rețelelor de ajutor care se organizau în jurul mamelor, pentru a le sprijini. Și pentru că nu există niciun moment mai bun decât prezentul, două artiste s-au hotărât că a venit timpul să vorbim onest despre cum e să fii mamă, într-o perioadă ca nicio alta de până acum. Actrița și scriitoarea Alice Monica Marinescu și scenarista regizoare Vera Ion se știau demult, dar s-au reîntâlnit în pandemie, într-un parc, ca să citească o poezie despre suroritate. De-acolo, și ca o continuare firească a Matern, un spectacol de teatru despre experiența de a deveni mamă, creat de Alice, a apărut proiectul Solitare Solidare.
Alice și Vera au început prin a aduna participantele la ceea ce aveau să fie ateliere de scriere creativă despre maternitate în pandemie. Cinci la număr și din alte domenii decât cel artistic, ele sunt Mădălina Simion (Oprișan), Carmen Alexe, Cristina Gogianu, Luiza Vasiliu și Adriana Lăzărescu. Le puteți vedea în imaginea de deschidere a acestui text, alături de organizatoare/trainere, după un atelier de scris de astă vară.
Unele aveau experiență cu scrisul, dar nu toate. Se numără printre participante mame singure, mame cu un singur copil, dar și cu patru, mame care au trecut prin divorț, mame cărora pandemia le-a mâncat din venituri - sunt diferite, dar toate căutau solidaritatea, într-o experiență de însingurare cu totul nouă.
Le-am întrebat dacă au găsit-o. Le-am întrebat pe organizatoare ce le-a motivat să facă proiectul ăsta. Tot asta i-am întrebat și pe o parte din artiștii care au creat cele cinci video-uri rezultate în urma atelierelor de scris. Mai jos puteți citi răspunsurile și urmări clipurile, care vor mai fi disponibile online doar până pe 1 decembrie (urmând a fi proiectate apoi la evenimente private). Însă rețeaua de solidaritate construită în urma proiectului, speră participantele, va rămâne.
Alice Monica Marinescu, organizatoare: „O societate în care mamele sunt exploatate la sânge, iar exploatarea e ambalată în culori pastelate”
„Oamenii care își schimbă țara spun adesea ca nu se mai simt acasă nicăieri. Există mereu dorul. Fie că se află în «noul acasă» sau revizitează «vechiul acasă», tânjesc mereu după ceva ce a rămas «dincolo”. Dispare ideea de un «acasă complet». Asta e dezrădăcinarea. Te lasă incomplet.
Eu nu mi-am schimbat niciodată locul. Rădăcinile mele s-au tot adâncit. Unele au și putrezit. Dar m-au ținut strâns în locul în care m-am născut. Dar pe măsură ce copilul meu crește, realizez că nici eu nu mai știu ce înseamnă sau cum se simte «acasă». Pentru că sunt mamă singură și împart parenting-ul cu tatăl, am totul sau nimic. Când sunt cu copilul meu sunt singură complet cu toate muncile domestice, cu profesia mea, cu nevoile mele și toate nevoile lui. Un copil cere mult. Totul. Sunt acasă cu copilul meu și nu sunt cu mine. Nu am timp să mă regăsesc. Tânjesc după un moment pentru mine, să-mi adun gândurile, să scriu, să văd un film, să ies! Tânjesc să ies seara undeva anume, tânjesc după viața mea liberă de responsabilități și griji continue, tânjesc să mă mișc și să fac lucruri pentru mine. Mă simt vinovată în orice situație în care mă pun pe mine pe primul loc. Iar când sunt liberă in sfârșit, când sunt doar cu mine și pot face toate lucrurile de pe lista de dorințe, tânjesc după copilul meu. Dorințele mi se par superficiale sau pur și simplu nu am energie pentru nimic. Sunt acasă fără copilul meu și nu sunt cu mine. Nu mă mai regăsesc fără el. Trebuie să mă reobișnuiesc să nu-l mai am non stop lângă mine. Nu-mi mai aparțin. Trăiesc cu această falie în mine și nu știu să clădesc un pod. Nu știu cine sunt și unde sunt acasă. Sunt mereu incompletă. Pandemia a adâncit și mai mult prăpastia. Izolarea a dus la mai multă apropiere de copilul meu și la o ruptură mare de munca mea și de viața socială. M-a dezrădăcinat pe mine din mine. Probabil așa începe orice căutare, dintr-o ruptură pe dinăuntru.
Caut să aflu prin ce au trecut alte mame și le încurajez să-și facă vocile auzite.
Solitare Solidare - Experiențe ale Maternitatii in Pandemie - coming soon”
Asta se întâmpla anul ăsta în iulie, când începeam să căutăm femei mame (din alte medii decât cel artistic), care să participe în proiectul nostru.
Solitare Solidare a pornit în primul rând din nevoia de construi o voce colectivă, o voce mai puternică. Anul trecut am scris o piesă despre maternitate, am făcut un spectacol, bazat în principal pe experiențele mele de mamă. Am scris de-a lungul timpului postări, articole, am vorbit la podcastul Mame de la DoR despre încercările prin care am trecut. Am tot încercat să zgudui buna reputație a maternității și am primit numeroase reacții de la alte femei, mame sau nemame. Am primit mesaje sau comentarii, în care mi-au spus că simt la fel, că e atât de necesar să vorbim despre asta, că sunt curajoasă pentru că arăt realitatea mamelor și totuși m-am simțit cam singură pe baricade.
În pandemie am știut repede că o să fie rău de tot pentru mame și că numărul copiilor abuzați și a cazurilor de violență vor crește.
Cred că am intuit-o și din felul în care îmi clocotea mie sângele în vene de furie sau deznădejde, iar eu sunt o persoană cu șapte ani de terapie în spate și foarte multă muncă autoreflexivă. Am plâns zile în șir, poate săptămâni, poate luni de zile. Am fost într-o gaură neagră aproape un an.
Și m-am gândit mereu la restul mamelor de pe lumea asta. Am citit știri și articole - în care devenea oficial: femeile sunt printre categoriile cele mai afectate de pandemie, în special mamele, mai afectate decât bărbații. M-am întrebat de multe ori cum va rămâne pandemia în istorie. Dacă mamele vor face parte din această istorie. Femeile mame nu prea fac parte din istorie. Femeile în general nu prea fac parte din istorie. Așa că, într-un fel, acest proiect e și o încercare de a recupera câteva mărturii despre pandemie de la femei mame, dar și de a veni împreună, mai mult solidare și mai puțin solitare. Având 10 artiste, artiști, artistx din acest proiect (cu mine și Vera - 12), părinți și nepărinți, mame, tați, nemame și netați, mi-am dorit să creăm punți de empatie și compasiune între mame și mame, nemame și mame, tați și mame - să micșorăm falia asta care există între părinți și nepărinți și între oameni în general în societatea capitalistă în care trăim, atât de atomizată și de centrată pe individ. O societate în care mamele sunt exploatate la sânge, iar exploatarea asta e ambalată în culori pastelate, sunete diafane și imagini sclipitoare.
Cred că a fost și un demers terapeutic mai mult sau mai puțin conștient. Așa l-am simțit pe parcurs și am primit feedback-ul ăsta înapoi mai ales de la mamele participante în proiect și de la colega mea Vera Ion, alături de care am coordonat acest proiect.
Mi-a fost extraordinar de bine acest proiect. E cea mai fericită experiență de muncă din viața mea. În primul rând, reîntâlnirea cu Vera a fost o bucurie și lucrurile au curs atât de lin între noi, într-un fel în care nu-mi imaginam că e posibil. Nu am simțit nicio teamă, nicio presiune, nicio tensiune, niciun stres. Poate pentru că fără să vorbim explicit despre asta, amândouă am pus grija emoțională pe primul loc. Și una față de cealaltă, și față de participantele la atelier și față de artiștii implicați. Cred că am avut și foarte mare încredere una în alta și asta ne-a permis să funcționăm așa cu ușurătate și drag, într-un proiect totuși greu - cu foarte multe lucruri de coordonat, mulți oameni și multă muncă emoțională.
O colegă actriță, care e mamă la rândul ei, mi-a scris foarte frumos că acest proiect i-a adus „înțelegere, blândețe și apartenența la această mare familie de Solidare Solitare”. În cadrul atelierului de scriere creativă cu grupul acesta de femei pe care (în afară de Vera) nu le cunoșteam de dinainte, fiecare venind din zone complet diferite, am simțit protecție și afecțiune cum nu mai simțisem demult. Am avut noroc că ne-am putut desfășura atelierele față în față și o vreme am trăit într-o bulă de pace, în care pandemia părea aproape de domeniul trecutului. Apoi lucrul la filme a început când COVID-ul o lua iar razna. S-au întâmplat multe nenorociri în jur și mai multe persoane din proiect au fost direct afectate. Au fost momente grele pe plan personal, dar eram pregătite pentru asta. Speram să nu vină potopul, dar ne așteptam și știam cum vom continua dacă va veni. Așa că ne-am mutat aproape toate întâlnirile online, dar aveam deja o bază emoțională între noi și asta cred ca a ajutat și în întâlnirile și discuțiile cu echipele artistice. A fost un proces efervescent, cu mult entuziasm, multe emoții și multe inimioare trimise în toate direcțiile. Cu fiecare episod nou am tresărit de bucurie și mi s-au scurs și lacrimi de emoție. Sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare colaborare în parte din acest proiect.
A fost o încercare sau un început de vindecare pentru mai multe dintre noi și sper, cred că filmele transmit ceva din căutarea asta.”
Vera Ion, organizatoare: „Am intrat în vârtejul de povești și emoții împreună cu niște femei minunate, cu care efectiv m-am simțit iubită și ținută în brațe”
„Pentru mine, proiectul ăsta e unul de vindecare. M-am apropiat cu greu de ideea de a face din nou workshop-uri de scris live, nu o mai făcusem de câțiva ani, dintr-o perioadă supraaglomerată, iar acum nu știam cum va fi. M-am bucurat foarte mult că Monica m-a căutat să lucrăm împreună și am intrat în vârtejul de povești și emoții împreună cu niște femei minunate, cu care efectiv m-am simțit iubită și ținută în brațe. Cam asta a fost senzația pe tot parcursul atelierelor, iar apoi, în faza în care a început lucrul cu artiștii și artistele din proiect, a început o etapă în care mă simțeam ca un copil în fața cadourilor de Crăciun - fiecare link trimis cu drafturi de lucru conținea surprize neașteptate și extrem de mișto și emoționante. Am simțit că, pentru câteva săptămâni, am construit împreună un playground pe care s-au întâlnit o grămadă de oameni foarte mișto, care au avut libertatea să propună ce vor, inspiratx de texte și de întâlnirile cu autoarele, și care s-au bucurat în aceeași măsură de ce iese. Fiecare a venit cu propuneri estetice foarte tari și personale și a fost o bucurie să asiști la tot procesul, de la prima discuție și primele idei, la drafturi intermediare și polish-uri. Am luat o doză mare de optimism și simt ca fac parte dintr-o rețea de grijă și energie bună acum - mai puțin solitară și mai mult solidară, cum a fost refrenul în proiectul nostru, mai ales când a venit din nou pandemia și ne-am dat seama cât de prețios e ce am construit împreună peste vară.”
Episodul 1 - Domestic
„Mi-e teamă ca n-o să mai am un job la care să mă întorc, mi-e teamă că lumea se va duce naibii, că prețurile vor crește, că n-o să mai putem lua casă. (...) Ies din casă o singură dată pe săptămână. De fapt, nici nu vreau să ies. Am terapie din mașină, în parcarea din spatele blocului. E singurul spațiu în care pot fi singură, în care pot să nu fac nimic.”
Text: Mădălina Simion (Oprișan)
Voce: Alice Monica Marinescu
Sound design și compoziție muzicală: Cătălin Rulea
Concept vizual și montaj: Andra Tarara
„Pentru mine, maternitatea a fost și este uneori ca jocul acela Solitaire, un joc pe care-l joci singură.
Atelierele de scris mi-au dat ocazia să cunosc mame cu povești diferite și cu experiențe ale maternității unice. A fost o ocazie rară să fim împreună, să scriem, să plângem, să râdem și să ne oferim compasiune. Simt că am legat o prietenie care va rămâne peste ani.
Cred că poveștile noastre spun poveștile mai multor mame și sper ca vocile noastre să se auda mai tare și să fim mai puțin singure în comunitățile noastre.” (Mădălina Oprișan)
„Am avut sentimente destul de contradictorii din poziția mea de nemamă, singurul nepărinte din echipa episodului Domestic. Textul Mădălinei m-a făcut să mă emoționez, să empatizez, să mă solidarizez, să mă recunosc uneori, apoi să mă gândesc că n-are cum, că sigur nu înțeleg nici pe aproape unele lucruri. Una peste alta, ce știu sigur e că din înțelegerea și reprezentarea mai nuanțată a maternității avem de câștigat toate, atât mame cât și nemame.” (Andra Tarara)
„«- Cătălin, știu că e greu să decidem asta, dar ar fi bine să nu mai angajăm oameni cu copii. Dacă vrem performanță, ne trebuie oameni disponibili. E nasol, dar este cea mai buna decizie. Se vrea performanță aici.»
Când prima mea parteneră de viață năștea, eu am fost concediat. Când a doua mea parteneră de viață năștea, eu am fost concediat. În mare parte poate au fost niște coincidențe, dar nu întotdeauna sunt simple coincidențe.
Mi-e greu sa vorbesc eu în locul unei mame, de aceea nu o să vorbesc nici de ginecolog, nici de anestezist, nici de furia laptelui, nici de postpartum, nici de alte trăiri prin care nu am trecut. Eu pot să vorbesc despre a avea copii, un lucru pe care l-am dorit întotdeauna. Dacă te uiți, totuși, pe Worldometers, îți dai seama că exact asta ne mănâncă: reproducerea și înmulțirea.
Mi-am dorit copii, pentru ca mi-am dorit o experiență de viață, dar și prieteni. Sper să rămân prietenul copiilor mei. În societatea contemporană, a avea copii este totuși un lucru destul de demodat. La nivel de concept ne dorim să ne împlinim profesional și financiar și să ne trăim viața, să trăim clipa. Până și educația, cel puțin în cadrul statului român, este un subiect derizoriu care trebuie doar bifat. Un ministru a zis de curând că cercetarea trebuie sa fie performantă, adică totul este înhămat la profit și «creștere economică».
Eu sunt genul care a crescut cu cheia de gât, pe maidan. Ca mine sunt mulți. Părinții ne concepeau la 20 de ani și îi prindeam în plină tinerețe. Nu mai este cazul astăzi. Nu știu să scriu procente aici, dar în cercul meu de prieteni se naște la peste 30 de ani. A apela la bunici în trecut era o strategie de la sine înțeleasă - și dacă nu erau bunicii, erau creșele de stat.
Mulți dintre părinții de azi își petrec timp cu copiii. Îi creștem așa cum putem, pe lângă laptopuri, pe lângă noi în timp ce lucrăm, în timp ce mergem pe bicicletă, când conducem mașina, când bem prin baruri, când fumăm, cand cântăm... People are crazy and times are strange, I'm locked in tight, I'm out of range, I used to care, but things have changed.
În proiectul Solitare Solidare am simțit vocea mamelor copiilor mei. Tot aici am simțit vocea unei generații, vocea unor timpuri. Eu am crescut cu șantiere, cornete, ștranduri și fotbal pe maidan, copiii noștri cresc cu Marvel, Lego, Lidl, Kaufland, străzi pline de masini, corporații, locuri de muncă în schimbare, internet, realitate virtuală. Primul lucru pentru a lua cele mai bune decizii în sistem este să înțelegem fenomenul, să înțelegem ce se întâmplă. Proiectul Solitare Solidare prezintă într-un mod creativ ceea ce se întâmplă la nivel microsocial, este o mărturie.” (Cătălin Rulea)
Episodul 2 - Două inimi
„Suntem închiși de două luni și jumătate și simt că am creierul blocat. Mă enervează orice, nu mai vreau să aud nicio știre. Culmea, gândurile negre pot să le gândesc, dar dacă vreau să gândesc ceva frumos, mă blochez.”
Text și voce: Carmen Alexe
Sound design și compoziție muzicală: Teodora Retegan
Concept vizual și animație: Cocalar Cosmos/Marcu Bogdan
„Acest proiect a fost o provocare pentru mine, m-a făcut să-mi deschid sufletul și să vorbesc despre mine și trăirile mele, dar cel mai important este că m-am simțit de la început în largul meu, s-a format foarte repede o conexiune între noi și pot spune că a fost o terapie pentru mine. Sper să mai am ocazia să colaborez în astfel de proiecte cu așa oameni minunați și deschiși. Vă mulțumesc, fetelor, că m-ați ales sa fac parte din proiect și că ați reușit sa creați un text minunat, cu toate că era un haos în capul meu.” (Carmen Alexe)
„M-am bucurat foarte tare că povestea lui Carmen, pentru care am construit sunetul, era sinceră și emoționantă, avea un ritm foarte natural, și a fost atât de intuitiv de orchestrat la nivel sonor. Pur și simplu am început să cânt la instrumente peste înregistrarea ei, ghidându-mă după nuanțele poveștii și ale vocii, iar totul a venit organic, fără vreun fel de construcție forțată.” (Teodora Retegan)
„Am avut ceva emoții că nu voi putea ține deadline-ul, pentru că, de obicei, proiectele mele în care mă implic și nu doar le execut pentru bani se întind pe multe luni de zile - dar se pare că am avut noroc de data asta. Mi-a făcut multă plăcere să lucrez cu textul lui Carmen și am descoperit cu plăcere că producatoarele proiectului au făcut o echipa foarte potrivită stilistic între artistul vizual si audio. Totul a mers perfect - și micile amânări de o zi-două, și mai ales întâlnirea cu autoarea textului, care m-a ajutat enorm în construirea imaginilor.” (Marcu Bogdan)
Episodul 3 - Carusel
„E trecut de unsprezece noaptea, dar parcă aș trage de mine să lucrez ceva, măcar câteva pagini să citesc, poate scriu și câteva rânduri la doctoratul ăla suspendat. Masa la care lucrez e aceeași la care mâncăm cu toții. Nu mă pot așeza direct, căci e plină cu resturile cinei, resturi pe care nu am apucat să le mai strâng, grăbită să culc mai repede fata. Mă apuc să fac ordine, iar furia, frustrarea, ranchiuna cresc precum fluxul sub lună plină.”
Text și voce: Cristina Gogianu
Sound design: Lala Misosniky
Grafică și animație: Alex Horghidan
„Solitare Solidare nu a însemnat un simplu atelier de scriere creativă, ci, în primul rând, un spațiu atât de necesar și sigur (adică lipsit de prejudecăți și învinuiri) în care noi, cele cinci (mame) participante, am putut decoji rând cu rând una dintre cele mai transformatoare experiențe umane, cea a maternității, ba mai mult: a maternității în vremurile tulburătoare ale pandemiei. Mamele, în general, nu au nici spațiul, nici cuvintele să-și împărtășească trăirile și gândurile care ies din discursul oficial, acela pictat exclusiv în nuanțe pastelate. Alături de Vera & Alice le-am avut pe ambele și mi s-a confirmat, o dată în plus, ce putere au poveștile odată ce ies în lume, mai ales când de la text se ajunge la un produs artistic complet. Îmi doresc ca acest proiect să meargă mai departe și să poată ajunge la cât mai multe mame, ca vocea aceasta murmurată să capete forma poveștilor și să se arate în lume. Schimbarea poate începe numai cu această condiție: să se articuleze vocile mamelor.” (Cristina Gogianu)
Episodul 4 - Două mâini
„Ne-am împărțit lucrurile așa de bine, încât nu cred că pot să am grijă singură de copilul nostru și de-acum gata, sunt doar eu. O săptămână e chiar un an, o zi are-n ea și-o noapte cu multe treziri, o noapte are un copil agitat care urlă și nu doarme, și-o mamă neputincioasă, furioasă pe ea, mimând calmul și eșuând lamentabil, o mamă care nu știe cum să aibă grijă singură de copil, poate pentru că-i primul, poate pentru că-i singură, dar tot ar trebui să știe.”
Text și voce: Luiza Vasiliu
Sound design: Maria Sgârcitu
Actriță: Ioana Diaconu
Grafică și concept video: Sabina Tupan
„Am venit la un atelier de scris și am nimerit la unul de solidaritate. Ne-am povestit și ne-am ascultat, fără teamă și fără judecată. Am fost sprijin unele pentru altele, o supraființă plină de grijă pentru toate mamele izolate în casele lor, abandonate de prieteni, prizonierele discursului despre eroism și sacrificiu. Am scris și ne-am iertat. Apoi, mărturiile noastre s-au transformat în ozn-uri artistice și au pornit în lume. Sper să ajungă unde trebuie.” (Luiza Vasiliu)
„Filmului Două mâini i-am dedicat cele două mâini ale mele, cele cu care am filmat, am tăiat material, am cusut, am lipit unghii, am editat; dar și cele cu care o ridic pe fata mea în brațe, o spăl, o schimb, o hrănesc zilnic de 9 luni încoace. Sunt fix aceleași mâini, dar eu eram altă persoana, eram Sabina de altădată, care făcea filme scurte si faine, care se entuziasma ca un copil când găsea obiectul potrivit pentru scena potrivită, iar dacă acel obiect lipsea il desena. Lucrând la acest proiect am fost teleportată cumva în trecut și am devenit totodată spectatoare la rutina mea zilnică, cea descrisă în amănunt de Luiza în textul ei.
Helping hands sau mânuțele ajutătoare reprezintă un motiv des întâlnit în lucrările mele, văd că au reușit să se strecoare și în proiectul Solitare Solidare. Ele reprezintă acea forță, aparent exterioară, care vine în ajutorul nostru atunci când rămânem blocați în fața unei situații dificile.” (Sabina Tupan)
„Mi se pare foarte important să avem contact cu proiecte care aduc în atenția colectivă experiențe intime și domestice, povestite onest și necosmetizat. Pentru că ceva ce poate părea o experiență individuală, aceea a maternității în pandemie, nu doar că e împărtășită de o mulțime de oameni, ci are legături sistemice care trebuie recunoscute la nivel de discurs social. Pentru mine, construind spațiul sonor al poveștii Luizei, o poveste foarte nuanțată și lirică și puternică, fix asta a fost miza: cum să construiești un pod emoțional între intim și public, păstrând particularitățile experienței și în același timp transmițând niște emoții universale din spate.” (Maria Sgârcitu)
Episodul 5 - Carusel
„Acum mă duc în camera lui, bat la ușă, îl deranjez, intru împingând cu greu ușa prea umflată de umezeală, și-i spun dintr-o suflare (...) că indiferent de opiniile noastre, ar trebui ca noi să fim o echipă, că diferențele dintre ceea ce credem nu schimbă ceea ce suntem: părinții copiilor noștri. El îmi răspunde: noi nu ne mai înțelegem, divorțăm.”
Text și voce: Adriana Lăzărescu
Compoziție muzicală: Dan Michiu
Concept și ilustrație: Lucia Mărneanu
Montaj: Radu Bogdan și Lucia Mărneanu
„Pentru mine, proiectul Solitare Solidare a însemnat o declanșare a dorinței de a scrie, o reamintire a faptului că sunt un om capabil și de altceva în afara muncii fără sfârșit din casă plus copii. O fugă din viața care devenise a mea și în care nu mai regăseam vreo rază de soare. Întâlnirea unei comuniuni pe care o ating uneori cu doar câteva prietene bune. A unei confirmări exterioare neașteptate, care mă ajută să-mi reconstruiesc un sine prea ciobit în multe zone. O punte de încredere și stabilitate.” (Adriana Lăzărescu)
„Am simțit o curiozitate foarte juicy de când a început proiectul. Mailurile alea comune, trimise de echipa de producție tuturor participanților, în care vedeam cât de mulți suntem în proiect, chestia asta mă făcea să mă întreb cu un fel de plăcere secretă ce și cum o să facă celelalte echipe, ce fel de viziune artistică poate să iasă de acolo sau de acolo. Și apoi, evident, m-am bucurat de întâlnirea cu femeia a cărei mărturie am ilustrat-o. Wav-ul cu vocea ei înregistrată citindu-și povestea, înainte să fie tăiată pentru versiunea oficială... mi-a strâns stomacul când am auzit-o prima dată. Părea suficientă ea, vocea, fără niciun artificiu. E un proces al ei de fragilizare în fața altora, o confruntare cu amintirea nefericirii pentru care e nevoie de mult curaj.” (Lucia Mărneanu)
