Puternic şi tensionat ca un thriller despre perioada de început a maternităţii, cu provocările ei asupra sănătăţii mintale a mamei, Soldat Marinar este primul roman publicat de Claire Kilroy după mai bine de un deceniu. Viscerale, turbulente, vitale, emoţiile proaspetei mame ne sunt dezvăluite pe măsură ce căsnicia ei trece prin momente de criză şi un vechi prieten reapare în viaţa ei, oferindu-i un colac de salvare. Cartea explorează ciocnirea dintre iubirea pentru fiinţa plăpândă căreia i-a dat naştere şi schimbarea radicală la nivelul identităţii, autonomiei şi creativităţii prin care trece o mamă izolată şi lipsită de sprijin. Romanul, finalist la Women’s Prize for Fiction 2024, abundă în adevăruri incomode şi pătrunzătoare despre ce înseamnă să trăieşti zi de zi cu un copil mic în grijă.
Claire Kilroy (n. 1973) este una dintre cele mai importante scriitoare irlandeze contemporane. Romanul ei de debut, All Summer, publicat în 2003, a fost distins anul următor cu Rooney Prize for Irish Literature. Al doilea roman, Tenderwire (2006), a fost nominalizat la Irish Novel of the Year în 2007, fiind urmat de All Names Have Been Changed (2009) şi The Devil I Know (2012). În 2023 a publicat Soldier Sailor, finalist la Sky Arts Awards – Literature şi inclus în categoria „Cea mai bună carte a anului” de numeroase publicaţii, printre care The Sunday Times şi The Guardian.
Zorii din Vinerea Mare mi‑au adus deznădejdea – n‑am dormit deloc, dar trebuia să fac față zilei. Totul părea ciudat. Mai ciudat decât de obicei: nu mai dormisem o noapte întreagă de când apăruseși tu fulminant în peisaj – te iubesc, dar mai dă‑o naibii. Dacă aș fi putut să mă bucur măcar de șase ore neîntrerupte de somn, poate că nimic din toate astea nu s‑ar fi întâmplat.
Patru. M‑aș fi mulțumit și cu patru. Chiar și cu trei.
Nu‑mi caut scuze. Nimic nu scuză. Tu n‑ai greșit cu nimic.
E tare bine să pot să vorbesc așa cu tine oricum. Să petrec acest timp cu tine. Suntem toată ziua împreună, dar nu avem niciodată timp, înțelegi ce zic? Bineînțeles că nu. De‑abia dacă ai noţiunea timpului.
Soțul meu apucase să doarmă în noaptea aia. Îl auzisem – îl ascultasem de partea cealaltă a ușii – cum sforăia satisfăcut în cămăruță, toate sunetele care pe vremuri mi se păruseră înduioșătoare, când stăteam cuibăriți în pat într‑o seară răcoroasă, doar că acum nu eram nici măcar în aceeași cameră. Și în curând nu vom mai fi nici sub același acoperiș, nici măcar sub aceleași stele. Nu pricepeam și pace: cum putea soțul meu să doarmă într‑o asemenea împrejurare? Cum era fizic posibil? Eram atât de agitată, că nici măcar nu puteam să casc. Lui nu‑i curgea adrenalina prin vene pană‑l apucau agitaţia și nebunia? Îmi venea să urlu la ușa lui: Cum poți să dormi? Când nu știi ce te‑așteaptă la trezire? Totul e neprevăzut, nu înțelegi?
Nici măcar nu era obosit. Asta mă omora! Nu el se trezea în fiecare noapte. Ca să mă potolesc să nu fac vreo nebunie, îmi tot plesneam îndoitura cotului cu mâna ca o drogată care‑și caută vena. Detaliile astea îmi vin în minte abia acum. Pare o ţăcăneală pentru că asta a și fost. Am tot dat ture la ușa cămăruței, plesnindu‑mi brațul, cu un fel de gâfâit, un pufăit acut și sufocat, încercând să... ce? Să‑mi stăpânesc pornirile? Nu mai trăisem stări incontrolabile. Nu mă mai temusem de ce eram în stare să fac. Gâfâiam forțându‑mă să nu urlu, să nu‑mi fac rău mie însămi și nici lui. Îmi venea atât de tare, că gemeam. Trebuia să știe în ce lume mă azvârlise el. Sunt doar o femeie, repetam răgușit în uimirea mea, venindu‑mi greu să accept. Soțul meu îmi demonstrase acest adevăr crud. Mă întreb, Marinare, dacă poți muri de ranchiună. Nu pe loc, ci cu timpul. Poate să distrugă celule și să provoace cancer? Să‑ți slăbească inima? Au fost dăți când îi purtam așa o ranchiună soțului meu, încât mă temeam că m‑ar putea omorî. Dacă nu‑l omoram eu pe el mai întâi. Uită‑te la el, iar doarme. A dormit toată iarna. Cu cât dormea mai mult, cu atât fierbeam mai mult în suc propriu. Cu cât fierbeam mai mult, cu atât dormeam mai puțin. Clipeam des în primele zile, ți‑aduci aminte? Uneori îmi clipeai și tu zâmbitor, crezând că avem un cod secret. Țineam ochii strâns închiși încercând să risipesc pelicula întunecată. Nu se dădea dusă și pace. Mi‑am propus să înlocuiesc becurile cu unele mai puternice, dar crezi că am reușit? A dispărut pelicula aia. A fost de la oboseală, corpul își canaliza energia. Sau ceva de genul. Ce știu eu? Nu mă lua în seamă. După cum spuneam, a fost un chin și îmi pare rău că, intr‑o perioadă delicată din viața ta, persoana de care aveai atâta nevoie era o epavă. M‑am zăpăcit de tot când mi‑am văzut haina atârnată pe un scaun din bucătărie. M‑am luat cu mâinile de cap, întrebandu‑mă ce caut acolo dacă sunt de fapt aici.
— Soțul meu, am zis, dandu‑mă din ușa cămăruței ca și când l‑aș fi demascat pe adevăratul răufăcător. Fusese o revelație la fel de profundă ca aceea că sunt doar o femeie. Soțul meu.
Cu cât repetam mai mult, cu atât mai ciudat sunau silabele acelea, până când și‑au pierdut sensul, desprinzandu‑se de semnificația inițială și devenind un substantiv ce descria dublul care luase locul bărbatului pe care îl iubeam. Soțul meu: dușmanul din casă, cel care mă doborâse. Lipindu‑mi capul de ușă, am tras cu urechea la sforăieli și m‑am întrebat: cine‑i individul ăsta? De unde a apărut acest „soț“ care a crezut de cuviinţă să mă lichideze? Deși era în viața mea de mai mult timp decât tine, părea o prezenţă provizorie, așa cum tu n‑ai putea fi niciodată.
E greșit?
În acea dimineață, când soțul meu s‑a trezit, mi‑a fost teamă. Nu de el, niciodată de el, ci de ce urma. Venise timpul. Tu abia înţelegeai ce e timpul, dar era timpul. S‑a sculat imediat când a sunat ceasul la șase și jumătate, dar eu am rămas întinsă în pat, urmărindu‑i mișcările prin casă. A făcut duș, a luat micul‑dejun, ca și când ar fi fost o zi ca oricare alta. Dintre toate locurile, se ducea la birou. Soțul meu nu trebuia să meargă în ziua aia la birou. Ne făcuserăm planuri împreună, dar îmi arăta că își planifica ziua fără mine de‑acum. Ne certaserăm monstru noaptea trecută. Îmi dădeam seama că sunt în stare de șoc. Îmi dădeam seama că mă așteaptă multă durere – așa cum vibrația șinelor vestește trenul care se apropie –, dar deocamdată nu mă resimţeam. Cearta era legată de tine, Marinare. Ne‑am certat zi și noapte legat de tine. S‑a săturat, mă informase cu o voce atât de străină, ca mă zguduise. Era un ton robotizat, o simulare automată, dar asta îi ieșea din gură. Mă holbam îngrozită la el, asistând – cel puțin în mintea mea – la un fenomen înfiorător: adevăratul om revelandu‑se de sub masca cu care mă înșelase până atunci. Cândva în ziua aia se răsese în cap singur, în garaj, cu mașina, un om care se pregătea de război. Stătea acolo, un mercenar cu privire glacială, în ușa sufrageriei, soțul meu, îmbrăcat în hanoracul fără mâneci pentru că iar se antrenase – se antrena fanatic de când ai apărut în peisaj. Pentru ce se antrena? În fiecare seară era jos în garaj făcând el știe ce, devenind mai zvelt, mai puternic, mai musculos. Poziționându‑se la polul opus față de mine, soția asta care ajunsese plângăcioasă și moale. Cu brațele noduroase și tunsoarea cazonă arăta ca un haidamac, un intrus în casa noastră.
— Uite cum stă treaba, mi‑a explicat cât se poate de clar adevăratul om din el, cu o mână pe clanță și cu cealaltă pe toc pentru că nu voia să pășească în camera în care se afla soția lui dacă nu era obligat. Își dusese deja lucrurile în cămăruță. Vreau să te muți maine‑dimineață. De acum înainte vom comunica doar prin avocați.
— Nu merge așa, a fost replica mea.
Am clipit iar și iar, dar nu era de la pelicula întunecată: părul soțului meu încărunţea. Nu remarcasem asta până atunci. Apoi, cu o politețe usturătoare, mi‑a urat noapte bună și a închis ușa.
În acel moment nu mai simțeam pentru el nici urmă de iubire. Mă căutam prin toate buzunarele minții și nu găseam nici urmă, prăbușită pe canapeaua pe care o aleseserăm împreună și care avea „partea lui” și „partea ei”. Îl iubesc oare? m‑am întrebat și mi‑am examinat corpul cu ochii minții ca și când o emoție ar putea fi localizată fizic, ceea ce în cazul ăsta nu se putea.
Imagine preluată din Arhiva Fortepan.
