Lumea e surprinsă să vadă că noul fascism și-a integrat ceva din bibliografia progresistă postmodernă. Călin Georgescu nu citează atât literatura conspiraționistă, ci pe Varoufakis, Guy Debord, Baudrillard, iar într-un loc chiar și poeți ca Wendell Berry. Dacă-i citești cărțile și-l asculți, nu spune direct lucruri antisemite sau antirome, nici antifeministe și explicit homofobe. Acum câțiva ani, nici Simion, întrebat în interviuri ce părere are despre relațiile homosexuale, nu se declara direct anti, ba chiar lăsa impresia că ne face o concesie, spunând că statul nu e interesat de ce se întâmplă în dormitoarele națiunii. Dreapta extremă a învățat foarte bine în ultimele două decenii că nu merge să ieși la rampă cu afirmații explicit rasiste sau explicit misogine. Trebuie să spui în continuare ce vrei (și anume marginalizarea romilor, femei la făcut copii, gay în pușcării), dar în limbajul toleranței. Și de fapt asta e ironia acestor discursuri: discursul incluziunii e folosit pentru a ascunde discursul urii. Nu mai spui „evreii conduc oculta mondială”, spui „în România locuiește poporul român”, și-atunci cine vrea să înțeleagă înțelege foarte bine. E un rasism prin antifrază sau aluzie, și canibalizează legitimitatea morală a discursului său opus – toate declarațiile tolerante ale extremei drepte parlamentare trebuie citite acum așa, și anume ca însemnând contrariul lor.
Dar reclamarea lui Georgescu de la Guy Debord – pe care o vezi și în cărți, și în interviurile care circulă online – e un exemplu și mai interesant al acestei retorici antifrastice. Dacă citești fraze ca următoarea, luată din Cumpăna României, o să ai impresia că ai de-a face cu un progresist: „Trăim într-o «societate a spectacolului» (sintagmă lansată de filozoful francez Guy Debord în 1967). Nimic nu există astăzi în afara spectacolului pe care eu l-aș defini ca puterea generalizată a falsului fără replică.” Idem când spune în interviuri că „viața noastră s-a transformat într-o ideologie”; „în momentul în care apare spectacolul apare separația [...]. Separația este modul prin care reușești să proletarizezi toată lumea.” Sau când îl citează pe Baudrillard, cu ideea copiei care se întronează drept realitate.
Ce înseamnă toate lucrurile astea?
Pentru că nu citește niciodată cărțile astea până la capăt sau pentru că nu le citește deloc, ci doar culege frânturi din ele din vastul sistem de procesare și falsificare textuală care este internetul, Georgescu n-are de unde să știe că Guy Debord este un avangardist marxist, că face adică parte din acea școală de gândire despre care el însuși crede că a distrus Occidentul. N-are de unde să știe nici că retorica sa creștină a salvării și a luminării neamului, a ridicării lui la credință, nu este același lucru cu retorica salvării din Debord, care, tocmai, credea că ieșirea din impasul politic al anilor șaizeci nu era posibilă decât prin decizie revoluționară practică și prin părăsirea abstractizării, prin integrarea într-o istorie trăită, prin crearea de eveniment, prin – în fine – revoluție. Singurul lucru care mai deturna marele spectacol capitalist era pentru francez ce fusese și pentru Marx cu un secol înainte: revoluția proletară.
Societatea spectacolului
Pentru Debord, societatea devenise spectacol pentru că economia devenise societate. Pentru că în dialogul social, fiecare al doilea membru era un produs. Gândiți-vă așa, și în termeni mai contemporani: când ne plângem că pe rețelele sociale fiecare a doua postare e un spot publicitar, soluția Facebook pentru asta e să plătești ca să nu ți se mai arate publicitate. Ceea ce înseamnă că alternativa la a nu fi transformat în produs este tot o comercializare de sine. Trebuie să plătești pentru a te scoate din rețeaua publicitară, dar prin asta alimentezi rețeaua publicitară. Cam asta e ce observa Guy Debord în Societatea spectacolului pentru societatea postbelică, doar că acum gândurile sale (lirice, ambigue, de multe ori de neînțeles, de citit adesea în logica unor poezii suprarealiste și nu atât în cea argumentativ-teoretică) conțin intuiții și mai valabile pentru lumea informației în care trăim și care a produs și fascismul de biți pe care am încercat să-l înțelegem în ultimele luni.
Societatea spectacolului a lui Debord era societatea lipsei de alternativă, societatea care traducea tot în limbajul mărfii și-al schimbului, de la detergenți la vedetele pop. Societatea care raționaliza până și spațiile urbane, măsurând calitatea existențială a locului de trai în funcție de randamentul său economic și traducând timpul însuși în termenii economiei de schimb (segmentându-l, de parcă realitatea însăși ar fi fost o uzină). Televiziunea, radioul, filmul – astea erau doar semnele ei superficiale. Tot ce vedeai la suprafața lor era o imagine a lumii care ți se prezenta drept finală și spunea: orice opinie este o opinie în interiorul sistemului și alternativele au devenit invizibile. Sau în termenii lui Debord: „Spectacolul este capitalul ajuns la un asemenea grad de acumulare încât devine imagine.”
Cu cât realitatea era mai săracă, cu atât televiziunea avea mai mult succes. Sau, în termenii noștri, cu cât viețile noastre sunt mai imobile și mai lipsite de orizont, cu atât bucuriile noastre imediate se artificializează în flux. Cu cât dialogul e mai precar, cu atât încărcăm cu semnificație fețele pe care le întreținem online cu ajutorul algoritmilor. Cu cât trăim mai puțin, cu cât ne deținem viețile mai puțin, cu cât avem mai puțin control asupra viitorului, cu atât spectacolul care ni se prezintă drept viață este mai potent și cu atât suntem mai tentați să-l confundăm cu adevărata viață.
La Debord, toate chestiile astea erau hrănite, deși mi se pare că incoerent, de lecturi selective din Marx, Hegel, Lukács, anarhiști. Unul dintre interpreții săi cei mai buni, Anselm Jappe, spune că spectacolul nu e decât alienare sau, mai exact, „difuzia maximală” a alienării individuale în cadrul societății. Pe deasupra, Debord împletește toate aceste idei deja vagi în retorica revoluționară a avangardelor postbelice, mai ales a celei situaționiste, din care făcea el însuși parte, de-asta cartea e atât de inclasificabilă, pe cât de inclasificabil e individul însuși. Ea nu poate fi citită ca și cum ar dezvolta un probatoriu și avansează prin intuiții. Unele sunt teorii foarte rococo despre apariția timpului istoric, altele sunt banalități, iar câteva par aproape precogniții ale lumii platformelor sociale.
Georgescu ia din toată această încrengătură retorica schimbării și ideea că ce se vede nu e ce este. O parte a acestei teorii a spectacolului poate să se muleze bine pe teoriile conspirației, fiindcă le oferă limbajul de care au nevoie pentru a prezenta realitatea drept fals și fabricație. La urma urmei, și Baudrillard vorbește „asasinarea simulată” a președinților americani. Georgescu ar vedea în asta o confirmare pentru intuiția lui că încercarea de asasinat a lui Trump a fost fabricată. Când Georgescu spune că Turnurile Gemene nu s-au prăbușit din cauza teroriștilor sau că războiul din Ucraina nu există, el spune de fapt: toate aceste lucruri sunt fabricații televizate de sistemul globalist care încearcă să-și mențină puterea și ne servește spectacol. [Asta nu e decât exacerbarea conspirativă a unui reflex sănătos de a te îndoi de motivațiile anunțate.]
Similitudinea dintre retorici e doar una de suprafață însă: la Debord sau Baudrillard, teoriile spectacolului și ale hiperrealului sunt teorii ușor metafizice. Înseamnă: am ajuns într-un punct al evoluției noastre istorice în care căutarea însăși de dovezi împotriva consensului politic real este făcută cvasi-imposibilă de faptul că nu se mai poate ieși din jocul informației nici dacă vrei. Chiar dacă ai ști ce trebuie făcut și unde se află dovada, zice Baudrillard, „vertijul interpretării” continuă. De-asta tacticile clasice ale jurnalismului nu merg în cazul lui Georgescu – el este în contradicție cu sine încă de pe ecranul televizoarelor, l-ai putea respinge, ca pe Trump, doar pentru ce spune. Dar ce spune a devenit spectacol și spectacolul își înghite contradicțiile producând și mai multe. Simplul act de a ieși în afara reprezentării pentru a o proba factual a devenit superfluu, obositor – minciuna e mai eficientă dacă tot ce faci e minciună. Nu poți să-i prezinți lucruri pe care le-a spus în altă parte și să-i spui „aici vă contraziceți”, fiindcă logica după care funcționează nu e coerența. Se vede de altfel și când vorbește [ăsta e un citat pe care l-am extras din interviul în care-l discută pe Debord]:
„trebuie să vedem lucrurile pe o altă dimensiune, și anume ograda noastră. Deci sub toate aspectele situația se prezintă în felul următor: se dorește un război mondial, este limpede, pentru cei care au generat nu doar corupția, ci hoția, minciuna, ipocrizia la nivel mondial. Și mai ales faptul că toate aceste aspecte, toate aceste conflicte, care evident că sunt dorite, pentru a ascunde mizerii nemăsurate care există în acest moment în lume și, în mod special, pentru a cuceri și a avea resurse. Deci pe acest fond și pe situația existentă în țara noastră, mă refer strict la faptul [...] ce face România într-o criză? Într-o criză de proporții, fie ea de secetă, de exemplu, cum este acum, în această perioadă, cum reușim să facem față la o situație de genul ăsta, sunt întrebări extrem de importante, care ar trebui să ne preocupe, pentru că într-un moment în care România, astăzi, importă peste 90% produse alimentare din exterior, exportă produse de primă necesitate, primare, cum ar fi cerealele și importă biscuiți, ați înțeles dimensiunea?, sigur că cu asta nu putem face absolut nimic. Deci pe acest fond, vedeți, alimentarea conflictelor nu ne ajută cu nimic ca noi să putem să ne dăm cu părerea în acest moment, fie ea și faptul că acum câteva zile, cum spuneați, liderul Hamas a fost ucis. Sigur că, din punct de vedere internațional, situația este categoric că nu foarte fericită și sigur dacă semeni furtună, asta vei culege. Însă cert este un lucru, că pe noi trebuie să ne preocupe cu prioritate maximă situația de la noi din țară. Ca esență pentru ceea ce aș vrea să vă spun se vede simplu că în fiecare zi și mai ales astăzi, că civilizația umană este într-un moment foarte complicat, scârțâie, și este foarte slăbită. Sau vedem slăbiciunea civilizației umane. Iar existența noastră are un viciu fundamental care ne-a fost categoric ascuns până acum – iar pe acest fond al unei vieți pe care noi am creat-o și în care toate acțiunile și activitățile noastre specifice merg prost și nu la dimensiunea care ne-am dori-o și la componența pe care ne-am dori-o, tragi o concluzie și spui că, pe acest fond, personalitatea umană în acest miracol al civilizației, este într-o situație foarte critică.”
Cum intervii într-un asemenea discurs ca să-l poți amenda? El este doar suprafață. Discursurile sunt amendabile doar dacă se deschid spre dialog, adică dacă lasă un spațiu alternanței de replici, or acesta nu este genul de discurs care deschide posibilitatea comunicării. În asta, seamănă perfect cu Trump, care tot așa vorbește, lăsându-ți impresia că ce spune e ce vrea. Dar deconstrucția aici nu poate să fie discursivă și asta e, în mod ironic, ce spunea și Debord – noi ne păcălim acum că trebuie să respingem cuvinte, puterea preferă jocul cuvintelor, pe care-l poate colapsa oricând într-o „cascadă de semnale ierarhice”, al cărei sfârșit e peste tot și nicăieri. Ai impresia că vorbești cu cineva, dar interlocutorii sunt fictivi. Totul este deja separație. Sau, cum îl explică Anselm Jappe: „separația care survine între activitatea reală a societății și cea a reprezentării este o consecință a separațiilor din sânul societății înseși. Este separația cea mai veche, care le-a creat pe toate celelalte: cea a puterii.”
Și Georgescu crede în această separație, dar el o înțelege în clasica manieră fascistă. Un marxist ca Debord ar fi zis: scăpăm de acești pereți de sticlă prin revoluție, adică prin coaliție socială cu forțe suficient de numeroase și de interesate încât să schimbe societatea cu totul. Fascismul zice: scăpăm de acești pereți de sticlă prin reîntoarcere la un centru inalienabil, care este cel etnic; de-asta e fascismul obsedat, ca și Georgescu, de alogeni (un alt lucru care apare în interviul citat mai sus). Alogenii – străinii, romii, evreii – sunt, pentru Georgescu, prezența distinctă care strică uniformitatea simetrică a etnosului. Viața reală pentru el, adevărata revoluție, este respingerea alterității de orice fel. „Va vedea, atunci abia, ființa de lumină”, spune în interviu, unde vinde – ca orice fascist – o escatologie a istoriei fără străini. Problema străinilor e că nu devin invizibili doar pentru că nu-i mai vrei, ei trebuie invizibilizați și nu cred că are rost să mai explic ce tactici ale dispariției s-au folosit împotriva lor în trecutul nu foarte îndepărtat.
Imaginea principală face parte din „La Société du spectacle”, filmul experimental realizat de Guy Debord după propria carte.
