Foarte multă vreme am cunoscut mai bine viața femeilor polineziene decât despre istoria femeilor de pe teritoriile pe care, de aproape o sută de ani, le numim România. Literatura accesibilă expedia cu grație subiectul ăsta, îngrămădindu-l, în cel mai bun caz, între coperțile unor teze din care s-au îngrășat generații de șoareci de bibliotecă. Nicoleta Roman, cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti, e unul din cei care, cotrobăind prin magaziile, debaralele și pivnițele istoriei sociale, acoperă un vid de cunoaștere.
„Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine”. Femei, onoare și păcat n Valahia secolului al XIX-lea este titlul sub care și-a publicat recent la Humanitas teza de doctorat. Pe măsură ce-o citeam, am găsit în ea un ghid pentru o mai bună înțelegere a prezentului în care ne mișcăm: cum a devenit femeia, în colțul ăsta de lume, mai mult decât jumătatea fără drepturi a bărbatului, cum au fost posibile primele divorțuri, care au fost primele meserii prin care femeile și-au făcut intrarea în spațiul public. Am stat de vorbă cu Nicoleta despre cartea ei, deznodământul unei lungi munci de documentare prin rămășițele scrise de acum două secole.
Cât de greu v-a fost să descifrați limba română vorbită în urmă cu două secole pe acest teritoriu?
Pentru perioada modernă românească, a cunoaște scrierea chirilică și în special cea de tranziție (pentru perioada regulamentară) este un mare avantaj, tot așa cum slava, latina sau greaca veche sunt pentru evul mediu. Nu mai sunt la curent cu situația învățării acestora, ca materii, în facultățile de istorie sau de arhivistică, dar eu în acest mediu am început să învăț scriererea chirilică, apoi totul a căpătat ușurință prin exercițiu. În secolul al XIX-lea românesc există un limbaj cu totul și cu totul savuros și, cu cât te afunzi în documente, cu atât te lași contaminat de el. Doar numele femeilor și tot reprezintă o plăcere. Catinca, Sevastița, Despina, Rada, Arghira sau Marghioala sunt mai puțin întâlnite azi, nu? Apoi, există multe cuvinte turcești, franțuzești, grecești care pătrund și le găsim azi dispărute, precum macherelă (matroană) sau nutrice (doică); nu mai vorbesc de verbele care descriu relațiile, seducerea și graviditatea: a inamora, a fi în vorbă cu cineva, a o lăsa borțoasă sau îngreunată și tot așa. Merită să te pierzi în iureșul unor astfel de cuvinte din trecut.
Cartea dvs. nu e doar o istorie a femeii, ci și o istorie a modernizării societății noastre, a instituțiilor și legilor ei. Ce elemente sunt comune pentru emanciparea femeii în Valahia secolului al XIX-lea și statelor occidentale din aceeași perioadă?
Femeia s-a emancipat în România secolului al XIX-lea în același chip ca și în alte țări, prin educație și formare profesională. Dacă ar fi să vorbim despre feminism, el începe aproape în același chip, prin reprezentantele burgheziei în formare, deși într-un al doilea val ștafeta este prealuată de femeile din elita aristocratică, precum Alexandrina Cantacuzino sau Elena Văcărescu; în mod paradoxal, deși ele dispuneau de niște, hai să zicem, privilegii care țin de clasa socială, au devenit o portavoce a majorității și ajung să vorbească despre drepturile femeii la Geneva, în anii ‘20 ai secolului al XX-lea.
Pe de altă parte, un aport important în formarea burgheziei și a modernizării societății l-au avut străinii. În aceste prime meserii despre care vorbesc și care țin de spațiul public precum moașele sau profesoarele de pension, modelul cu diplomă a fost unul extern, importat. Chiar și când vorbim de Maria Rosetti ca simbol al revoluției pașoptiste, ca una din primele femei care au condus un ziar la noi (,,Mama și copilul’’) uităm că ea era englezoaică la origine, fostă guvernantă la familia Odobescu și a devenit româncă prin căsătorie.
Un lucru care mi s-a părut foarte interesant e legat de percepția asupra femeilor care aparțineau cu precădere claselor superioare, în ceea ce privește raportul lor cu influențele occidentale, dinspre „civilizație.” Pe de o parte, ele erau considerate agent al „pervertirii” societății, pentru că aderau ușor la mode, iar pe de alta erau un canal care asigura o oarecare sincronizare la cultura occidentală. De unde standardul dublu sub care era judecată deschiderea lor?
Mi se pare natural să fie astfel. Ele aparțineau unei clase privilegiate, educate în Occident sau prin Occident, dacă vorbim de profesorii particulari. Apoi, ocupațiile succesive au facilitat acest contact, fanarioții cei atât de huliți și rușii fiind cei prin care cultura franceză a pătruns la noi. Cum femeile sunt mai curioase din fire, receptive la nou și sunt cele care, în calitate de stăpâne ale casei, organizează evenimente, primesc și întrețin oaspeți, este normal ca ele să devină un agent de răspândire; care pornește de sus în jos, de la elită înspre păturile înstărite. Femeile încep a purta veșminte apusene, a vorbi și citi în franceză, adopta maniere și un tip de comportament sau, cum s-ar zice, intră în trend. Acestea sunt aspecte de suprafață care pot conduce, cu asocierea unei părți a societății masculine, la modificări de fond.
E drept, li s-a reproșat – mai ales, prin intermediul călătorilor străini – că această ospitalitate a atins limitele intimității și s-a ajuns rapid la concluzia că societatea românească este una libertină. Afirmația are două dimensiuni: aceea pornită de la fapte reale precum alianțele matrimoniale cu străini devenite obișnuite în rândul elitei pentru perioada de care mă ocup (greci, ruși, francezi), laicizarea și permisivitatea divorțului; și una născută din prejudecata că, fiind o țară sub autoritatea Imperiului Otoman, femeia ar trebui să fie mult mai constrânsă decât era de fapt. Totuși, se conștientizează târziu că diferențele la nivelul moravurilor lor sunt minore și că a fi în Imperiul Otoman nu înseamnă a fi musulman și, ca femeie, a purta văl.
”Ca şi în cazul conacelor boiereşti, se încearcă distanţarea de vecini printr‑o curte mică sau printr‑o grădină, dar această independenţă locativă nu era totală, pentru că stăpânii erau nevoiţi, la oraş, să împartă casa cu slugile: ei la etaj, slugile la parter. Numărul slugilor creştea pe măsură ce stăpânul urca în rang, afectând şi economia gospodăriei, iar slugile, deşi îşi cunoşteau statutul, nu aveau acea formalitate în purtări care putea trece drept rigiditate şi prin care se reuşea păstrarea unei distanţe suficient de mari între persoane, pentru ca respectul datorat poziţiei sociale să rămână nealterat. Trebăluind, lenevind sau distrându‑se cine ştie cum prin vreun ungher al casei, slugile erau mereu prezente, captând orice informaţie şi transmiţând‑o cu prima ocazie. Mai întâi vecinilor, cu care discutau şi judecau faptele stăpânilor, iar mai apoi autorităţilor, dacă soţii ajungeau la proces. Camerele apropiate, uşile lăsate întredeschise şi toate colţurile casei care rămâneau ascunse deveneau, prin ascuţirea simţurilor şi printr‑un abil joc de lumini şi umbre, medii propice de invadare abia perceptibilă a intimităţii stăpânilor. Conversaţiile stăpânilor casei, care credeau că nu sunt ascultaţi de nimeni, ajungeau, până seara, să fie cunoscute de toţi slujitorii, iar de la o zi la alta chiar de cei din afara familiei.”
Foarte interesant de urmărit în carte este felul în care este treptat instituționalizat un sistem de supraveghere și de control social pe care, înainte de toate, îl alcătuiesc cei din familie, vecinii, cunoștințele. Cum a evoluat rolul lor în „monitorizarea” femeii, de la începutul secolului, până la final?
La sfârșit de secol XVIII și în prima parte a secolului XIX, femeia se definește doar ca partener al bărbatului, prin căsătorie. Datorită Statului și eforturilor suratelor ei mai norocoase și avute, începe să se definească și prin meserie; o meserie care o afirmă mai întâi ca slujbaș al statului, în domeniul asistenței sociale, al medicinei și al industriei casnice. Iar apoi o duce spre profesii „masculine’’ precum cea de doctor, inginer sau avocat. Asta înseamnă că femeia este supusă unei supravegheri continue care pornește dinspre privat spre public și care are ca punct comun onoarea: 1. cea care legată de viața sexuală și care se răsfrânge asupra familiei; 2. cea etică și profesională, care afectează modul în care este ea percepută de cei cu care intră în contact în meseria sa și care îi determină situația economică și 3. latura religioasă, care vorbește despre femeie ca bun creștin. De aici, cei trei agenți ai monitorizării ei: familia, comunitatea și prin extensie, statul (în funcție de unde este angajată) și Biserica.
Un alt lucru care mi-a atras atenția este felul în care evoluează ideea de spațiu privat.
Spațiul privat este și nu este controlat de către cei care îl ocupă, totul depinzând de cât de mult se supun ei normelor existente în epocă și cât de deschis îl lasă în fața celorlalți. Într-un alt chip, prin presa, care se naște acum, și datorită unor evenimente excepționale din viața fiecăruia (căsătorie, botez, moarte, procese etc.), el este judecat, comentat și etichetat și tot ceea ce înseamnă intim și personal dispare. Într-un caz de divorț sau în procesele de custodie, totul se află, totul se spune și la dezvăluiri participă familia, vecinii, slugile, musafirii de ocazie.
Am putea spune că intimitatea, spațiul privat controlat de individ se restrânge în secolul al XIX-lea prin apariția presei, prin pătrunderea statului în cât mai multe domenii de activitate și în cotidian. La început, excepționalul vieții ajunge la ziar ca un exemplu într-un proces de reglementare prin care autoritățile vorbesc despre un „așa nu”, după care se banalizează și, treptat, se ajunge către tabloidul de astăzi, în care orice fapt comun poate ocupa un loc în pagină.
„Negustorul nu a mai putut îndura şi a dat „însemnare de toate purtările rele ale Paraschivei“ la tribunal, prin arătările slugilor. Floarea, slujnica, arată că încă de mai devreme, din 1828, s‑a avut întâi cu o slugă din casă, pentru ca în anul următor să ridice ochii asupra sameşului, cuconul Costache, ce venea şi îi vizita pe stăpâni. Această ultimă relaţie a durat doi ani şi a fost confirmată şi de o altă slujnică, vârstnică şi deci mai de încredere, „mătuşa“ Dumitra. Iar Floarea continuă arătând că nu a fost doar boierul aista, ci şi ofiţerul şi comandantul care se aflau în gazdă la socrul negustorului. După aceea, lucrurile au început să decadă în ce priveşte rangul partenerului ales: un Dumitrache din casa armeanului Simion şi un Visarion Ioniţă, cumnat al grămăticului Nicolae. Apoi, Gheorghe, o altă slugă, îl adaugă pe listă şi pe Anastasie băcanul, arătând cum Paraschiva «l‑au tăinuit sub pat, până l‑au scăpat de bărbatu‑său»”.
Ce credeți că înțelegeți mai bine despre rolul femeilor de azi din România după toată perioada de documentare a cărții?
Indiferent de cât de moderni ne-am considera, femeia se revendică în continuare de la rolurile tradiționale de soție și mamă, și abia apoi, într-un plan secund sau terț, vine afirmarea și recunoașterea în carieră; acestea vor rămâne întotdeauna în prim plan pentru majoritatea persoanelor. A fi împlinit și un om respectabil înseamnă în primul rând a fi căsătorit.
Cu toate că suntem în secolul XXI, cu toate că există femei în funcții publice și trăim într-o lume în care femeia capătă din ce în ce mai mult rol de decizie (pentru a aminti Germania Angelei Merkel sau America unei candidate la președenție cum e Hillary Clinton, pentru a da exemplele cele mai evidente), România rămâne în continuare într-un decalaj în ce privește raporturile între cele două genuri la nivel profesional. E însă la fel de adevărat că și în aceste țări sunt probleme, dar, indiscutabil, se poate vorbi de o promovare a femeii la nivel public.
Situația din România se datorează unei mentalități în care mai coexistă epitetul peiorativ de „duduie’’, cu ideea femeii care trebuie să rămână la cratiță și cea că doar o femeie singură poate face carieră. În general, deși nu suntem prea deschiși în a recunoaște, o femeie trebuie să muncească aproape dublu pentru a fi recunoscută ca autoritate profesională de bărbații din jur. Lucrurile capătă o dimensiune și mai tristă dacă femeia aparține unei minorități, minoritate care aduce cu sine alte prejudecăți.
Cum vă explicați că ultimii ani au însemnat o trezire a interesului pentru cercetări istorice legate de trecutul actualei Românii, adaptate publicului larg? Și memoriile vechi de călătorie - fie călători români în străinătate, fie călători străini prin aceste locuri - au fost resuscitate.
Cred că anii ’90 au fost hotărâtori în a înlătura niște bariere științifice și ideologice. S-a luat contact cu o istoriografie occidentală care avansese semnificativ în niște domenii pe care noi, dacă fuseseră tratate cât de cât în interbelic, le redescopeream; sau, dacă nu, le introduceam pornind de la modelul apusean.
Mai mult, oamenii sunt întotdeauna interesați de ce spun ceilalți despre ei. Îi ajută să se plaseze undeva, într-un imaginar colectiv, iar de aici atenția pentru călători și relatările de călătorie a venit cumva firesc. Nu este una nouă pentru spațiul academic românesc, corpusuri de astfel de surse fiind publicate de Institutul de Istorie ’’Nicolae Iorga’’ încă din anii ’60-’70, atât pentru evul mediu, cât și pentru epoca modernă. Finalul secolului al XIX-lea vine însă cu noi provocări: călătorii se înmulțesc, relatările per călător devin mai numeroase și consistente (editoriale în reviste, carte, memorii etc.), interesele și relațiile lor în spațiul românesc ajung mai complexe și trebuie editați integral și în mod critic. La editura Humanitas există deja o direcție în acest sens în care și-au găsit loc autori precum Ethel Pantazzi, James Ozanne sau Maude Rea Parkinson. Cât despre memorii și jurnale, gustul a existat întotdeauna pentru că sunt o fereastră către cotidian, vorbesc de individ la modul personal, uneori cu umor, alteori mai sec și astfel empatizarea cu cititorul se produce mult mai ușor.
Cartea dvs. e rezultatul unei munci foarte îndelungate și solicitante pentru lucrarea de doctorat. Cum ați privit, din perspectiva cercetătorului, scandalurile recente legate de doctoratele frauduloase?
Știu că pentru o categorie importantă, doctoratul este privit doar ca încă o diplomă, una care îți aduce un spor la salariu, te ajută în promovare și îți adaugă sau lustruiește un ștaif, te face mai cool, ca să folosim limbajul actual. Însă, în lumea academică situația este cu totul diferită sau ar trebui să fie; nu este o hârtie de pus într-un sertar, pe noptieră sau pe perete, cât mai la vedere. Și în niciun caz, o cercetare făcută rapid, într-un an-doi, cu implicări consistente ale altor persoane. Este un examen al maturității științifice, în care arăți ce poți ca cercetător, iar contribuțiile ulterioare trebuie să fie măcar de nivelul tezei. De aici, și presiunea și nevoia de confirmare continuă. Toată această alergătură după doctorate și mai ales existența unora fie plagiate, fie făcute în pripă și nepăsare plasează cercetarea academică românească într-o nebuloasă plină de suspiciune, derâdere și coruptibilitate. Și nu ar trebui. Personal, sunt pentru o curățenie de tipul celei pe care gospodinele o fac primăvara, înainte de Paște: șters praful, ars gunoiul din curte, dat cu var pomii, spălat și lustruit. Peste tot, fără excepție, indiferent că e vorba de parter, etaj, balcon sau ogradă. Și nu putem vorbi de ce este la altul în curte, fără să ne uităm în a noastră. Așa și în cazul acestor doctorate cu semnul întrebării, curățenia trebuie să pornească de la fiecare instituție și inclusiv în rândul celor care le girează.
