Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor ’70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor ’90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut.
Soarele negru, romanul care conține în el toate aceste acțiuni încheie trilogia memoriei și a familiei începută cu de Bogdan- Alexandru Stănescu cu romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (2017, 2021) și continuată cu Abraxas (2022).
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este prozator, poet, eseist, traducător, editor și doctor în literatură. În prezent este director editorial al imprintului anansi. world fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută; în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, iar în 2022, romanul Abraxas. A tradus Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei a mai apărut, în 2023, volumul de eseuri Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (scris împreună cu Vasile Ernu).
Citește mai jos un fragment din noul său roman Soarele Negru.
M-am întrebat adesea de-a lungul vieții cum m-a ales meseria de traducător și dacă a avut ceva de-a face cu lipsa mea de substanță, cu aspectul de vas al ființei mele, gata oricând să se umple cu lichidul care-i este turnat în interior, ca să-i ia forma. Am pus-o, de fiecare dată, în cârca unei schizoidii pe care o impune această ocupație și care s-ar fi întâlnit pe terenul unui Eu fragil, înclinat la rândul lui spre diviziune: cine e mai lipsit de conștiința unei personalități închegate decât traducătorul, care se condamnă singur să-și prindă de membre firele grosolane din odgon împletit ale unui păpușar pe care-l slujește câteva luni, un an, câțiva ani din viață, pentru ca, într-un final, să se retragă umil și să aștepte un alt manipulator pe care de cele mai multe ori nu și-l alege singur? Am pus alegerea acestei pasiuni și în seama unei slăbiciuni naturale: am fost încă din copilărie o creatură fragilă, predispusă la emoții puternice, care însă nu-mi ofereau puterea de a sparge bariere, ci îmi goleau rezervorul, lăsându-mă mai hotărât decât înainte să primesc supus o dictatură adultă sau alta.
M-am născut prima dată la sfârșitul anilor ’70 și a doua oară la începutul anilor ’90 (nu o să spun încă anul exact tocmai pentru a evita tendința unora de a interpreta numerologic sau politic evoluția mea ulterioară), iar primii ani din viață îmi sunt învăluiți într-o ceață pe care studiile alese erau menite s-o risipească. Prima amintire vine de pe când eram deja o ființă bipedă ce ieșea pentru prima oară la lumina soarelui de una singură, într-o curte care atunci îmi părea de o luxurianță și o mărime comparabile cu ceea ce mintea mea cunoștea dintr-o viață anterioară a fi Grădina Edenului. M-a întâmpinat un colos cu o barbă în care firele negre încă se luptau atunci să nu cedeze terenul semnelor sure ale bătrâneții.
— Hai la Virgil! sunt primele cuvinte pe care le-am auzit. Hai la bunicu.
Și bărbatul ăla bărbos (dacă aș traduce acum, aș elimina aliterația aceasta supărătoare, dar nu o fac sau, cel puțin, nu traduc în mod direct, ci trec în cuvinte o imagine mișcătoare, calul în mișcare al lui Muybridge, sosirea trenului în gara din La Ciotat, o călătorie pe Lună, povestesc un film, asta fac) a îndoit genunchii, s-a aplecat și a întins spre mine două brațe interminabile spre care am început să alerg, ascultând dorința corpului și a minții mele neformate, apoi brațele m-au înhățat și m-au ridicat atât de sus, încât m-a cuprins teama, apoi o groază pe care o retrăiesc și acum, urletele despre care-mi dau seama că izbucnesc din mine, șuvoiul fierbinte de pe obraji, fierbințeală pereche cu cea a spermei simțite prima oară pe burtă, și aceeași voce spunând cu blândețe:
— Gata! Gata! Bunicu-i aici!
Brațele coboară, mă prăvălesc din ceruri, mă apropii de barbă ca un astronaut care s-a catapultat și coboară spre un munte împădurit, barba înțeapă apoi, cât de dulce e durerea și dulce e mirosul, dulce-acrișor, ne uităm unul în ochii celuilalt, deși ochii lui sunt apărați de alți ochi, mai mari și care măresc, cu un contur negru, când întinzi mâna, primești și prima întrebare din viață, o frază care cere din partea ta identificare și interpretare, reacție:
— Vrei să te joci cu ochelarii lu’ bunicu? Vrei ochelarii lu’ Virgil?
Acum vine însă și răspunsul mai puțin sofisticat la întrebarea de început, legată de meseria mea: mi-am ales-o prin contaminare și din admirație. Am fost crescut și am trăit până târziu, când eram trecut de treizeci de ani, alături de bunicul meu, un eminent traducător de limbă rusă. Toți marii clasici retraduși în anii ’80 și ’90 au trecut prin casa noastră, am trăit printre fantomele lor bărboase. Una dintre amintirile mai târzii, de când mergeam la Școala Gimnazială nr. 31, este a acestui bărbat imens aplecat deasupra unui caiet studențesc de matematică, în care scria cu stiloul, la lumina unei lămpi cu abajur. În casa noastră de pe Strada Stăvilarului mirosul era un animal fantastic cu cap și coamă de cerneală, corp de prăjeală și labe de tutun. Vodca nu miroase, asta am aflat devreme, sau poate miroase doar când îți înfunzi nasul în cană, cana lui de lut pe care-o umple întotdeauna pe jumătate, toarnă în ea din sticla „de ulei“ pe care scrie Săniuța, apoi o așază lângă caiet, își aprinde un Carpați, îmi aruncă o ultimă privire și un zâmbet larg cu gura din care lipsesc câțiva dinți, ceea ce-l face să pară și mai șugubăț, ca un spiriduș, apoi dispare. Se apleacă asupra caietului și dispare înăuntrul lui, în cameră se aude scârțâitul peniței, se aud trosnetele firave ale cărămizii de pe reșou, pe care mai apoi o mutăm învelită-n cârpe pe caloriferul rece, se aud vântul izbind în ferestre și poarta, care nu se închide niciodată bine, cum pocnește în gard. Am învățat să stau în liniște și să mă cufund într-o reverie care ține atâta timp cât el e plecat dincolo, îl aștept ca și cum ar fi dus într-o călătorie în pădure, sufletul lui ar fi părăsit trupul, iar eu sunt paznicul de care acest trup are nevoie câtă vreme e lipsit de apărare. Mâinile execută mișcări mecanice, se întind spre sticla de vodcă, fără ajutorul privirii, sunt mișcări automate, așa cum mai târziu o să-mi spun că vodca ingurgitată e condiționare clasică, traducerea și vodca sunt ca Pegas și Belerofon, una o atrage pe cealaltă, apoi fumatul, cercurile de fum albăstrui ridicându-se înspre tavan în lumina lămpii, până când lumina dispare brusc și sufletul lui e tras cu violență înapoi, știu asta pentru că i se aude răgetul de leu în iarnă:
— Ceburașka! Adă, bunicule, o lumânare!
Iar eu sunt pregătit, știu în ce sertar e lumânarea groasă, de la botezul meu, care acum a scăzut la sfert (și știu acum că mă întreb ce se va întâmpla cu mine când se va topi întreaga lumânare groasă cât brațul Bunicului, oare o să mă risipesc în aer, cum se întâmplă cu fumul rămas după ce degetele lui groase sting fitilul?), știu unde sunt chibriturile, le aduc pe amândouă, așez lumânarea într-o cană și o aprind, savurând mirosul de chibrit ars, iar el îmi aruncă grăbit:
— Maladieț!
Și apoi, puf!, dispare la loc.
*
Ceburașka mi s-a spus până târziu, în facultate, deși nimeni dintre cei de-o vârstă cu mine nu știa ce înseamnă, toată lumea se uita la bulgari, care dublau tot, și chiar și după ce mi-am recăpătat numele, când am devenit adult singuratic, am păstrat porecla pentru dialogurile înfrigurate pe care le purtam cu vocile în întunericul nopții. Nu, nu mă refer la niște voci ca acelea pe care le auzea Son of Sam, nu voci ale nebuniei, ci ipostaze simultane în care mă despicam pentru a fugi din fața realității, divanuri ale adolescenței și tinereții ce păreau a mă ajuta să nu mă las în voia altor fantasme terifiante care mă năpădeau din exterior.
Dar până atunci am trăit cu iluzia că sunt întreg, că, deși mă leagă de Virgil fire invizibile, o asemenea ață deșirată duce până departe, la Doamna Corina, că eu sunt totuși Eu, că disloc cu trupul și cu sufletul meu o cantitate egală din substanța lumii și că mișcarea mea produce valuri, reverberații ale unei energii vitale care nu lasă universul indiferent. Aveam picioarele bine înfipte în solul argilos al unei rutine liniștitoare, laptele cu caimac de dimineață, alături de o felie de unt cu zahăr, conserva de pește pe care mâna lui o ivea de sub haină când venea cu plasa aproape goală de la cumpărături, la prânz, aprinderea lămpii seara, deschiderea caietului, dispariția lui șamanică de fiecare seară și veghea mea. Nu știam atunci ce e ăla un roman fantasy, dar viața mea era începutul unui foarte bun fantasy sovietic. Eram Kai, din Crăiasa Zăpezii a lui Atamanov, fără să știu că, asemeni lui, inima mea va fi înghețată și-mi voi întoarce chipul spre răutate, căutând-o mereu însă pe Gherda.
Rutina noastră era întreruptă doar când Virgil termina o traducere, nu imediat, ci atunci când se întorcea de la Editură, unde pleca mereu în dimineața următoare, după ce punea în plasă caietele studențești umplute cu scrisul lui frumos, rotund, cu litere apăsate, caietele unde trecuse „pe curat“ munca ultimelor luni, din celelalte caiete, „de lucru“, pline de ștersături, adăugiri, în care te puteai pierde ca-ntr-o junglă. Ultimele săptămâni le petrecea trecând din aceste caiete pe curat și făcând „revizia“, iar atunci nu mai dispărea, era acolo, îl simțeam în cameră, pentru că pufnea, înjura pe rusește, se blestema singur, nu bea nici vodcă, ci-și făcea un nechezol pe care-l sorbea cu vădită neplăcere și scuipa alte înjurături, din care reușeam să înțeleg doar „Ceaușescu“. Era perioada cea mai agitată din viața noastră de familie și învățasem repede să merg pe vârfuri și să nu-l deranjez cu nimic în timpul Reviziei. Stăteam atunci pe canapeaua din spatele lui, cu genunchii la gură, privind portretele atârnate de pereți, fotografii alb-negru ale unor bărboși ale căror nume erau scrise cu litere chirilice. I-am învățat, odată cu vârsta, făcând legătura între ochii aceia pierduți sub frunți încruntate și nume pe care deja le puteam citi pe copertele cărților traduse de Virgil Cuțov: F.M. Dostoievski, L.N. Tolstoi, N.V. Gogol, I. Goncearov, K. Paustovski.
Am învățat să citesc din cărțile acestor scriitori pe care mi-i imaginam pierduți printre munți de omăt, în regatul de unde Crăiasa Zăpezii ne privea prin oglinda ei vrăjită. Mai întâi i-am ascultat, pentru că în nopțile dinaintea călătoriei la Editură Bunicul îmi citea cartea pe care tocmai o tradusese:
— Trebuie să aud cum sună, Ceburașka. Poți să crezi că ai făcut treabă bună, să pară că e bine-n minte, dar, când citești, abia atunci îți dai seama c-ai zbârcit-o.
„C-ai zbârcit-o“ însemna un ton fals, un ritm pierdut, că muzica pe care o intenționase fruntea aceea bombată de pe perete se pierdea în cacofonie. Și nu cacofonia comună, gramaticală îl obseda pe el, ba chiar o disprețuia, ca și pe aceia care făceau mare caz de ea. Îl auzeam pufnind în bucătărie, când prăjea ochiuri:
— Că-că, mare scofală, că-că, noi n-avem nimic tradus ca lumea, dar ne doare de că-că. Toți tembelii se poticnesc în că-că!… Autorul zice că a răsărit luna și ei spun că „luna s-a ridicat maiestuoasă dintre ape“. Dar sunt foarte atenți la că-că!
La un alt fel de cacofonie făcea el, cum spunea, „râie pe mațe“: la traducerea excesiv literară, la pudibonderia unei culturi în care nu simțea că se încadrează tocmai bine, dar pe care o vedea cu lipsa de participare a străinului. Își resimțea calitatea de străin și o cultiva cu îndârjire:
— Eu sunt lipovean, Ceburașka, tu o să fii român.
Virgil Cuțov, lipovean din Brăila, fratele mult mai mare al celebrilor frați boxeri Cuțov, cu care împărtășea fizicul de monstru, înalt de doi metri, cu palmele cât „inima lui Stalin“, după cum le spunea. Apoi se înnegrea la față și știam că mintea îi fuge la anii petrecuți în mină, la reeducare, când a supraviețuit doar datorită acelei cazmale și unui șobolan „de un metru, cu tot cu coadă“, cel mai bun prieten al lui, care „se șutea“ din geantă când simțea că galeria stă să pice. Dar la aceste povești ajungea doar foarte rar, pentru că în general dorea să mă scutească de ele, poate din cauza firii mele impresionabile, poate fiindcă îi era teamă să nu deschid gura în situații nepotrivite.
Ne lungeam amândoi pe canapeaua lui, după ce o întindeam și scoteam plapuma din ladă, așterneam cearșaful atât de rece, încât părea umed, stăteam cu capul pe singura pernă, mare, o pernă cum n-am mai văzut de atunci, și el deschidea, sprijinindu-l pe burtă, caietul studențesc, la prima pagină, unde deasupra scrisese foarte caligrafic titlul, și începea să citească, privind prin lentilele ochelarilor cu ramă neagră. Aveam o pijama dungată, bărbătească, cu dungile verticale albastre și albe, iar vocea părea să se aștearnă, ca un tren care pleacă încet din gară:
— „În momentul acesta, când mă pregătesc să aștern pe hârtie viața eroului meu, Alexei Fiodorovici Karamazov, mă simt oarecum încurcat și iată de ce: deși spuneam că este eroul romanului meu, îmi dau seama că Alexei Fiodorovici nu e nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare“.
Sau:
— „«Ia întoarce-te-n călcâie, fiule! Ptiu, că tare caraghios mai ești! Ce-i cu anteriele alea popești pe voi? Chiar așa umblați toți la Academie?» Astfel îi întâmpină bătrânul Bulba pe cei doi feciori ai săi, care-și făcuseră învățătura la Bursa din Kiev și se întorseseră acasă la tatăl lor“.
Știam că nu trebuie să-l întrerup, pentru că astfel aș fi stricat vraja și, mai ales, fiindcă pricepusem că de fapt îmi oferă șansa de a trage cu ochiul prin poarta întredeschisă ce dădea în ținutul în care fusese plecat, noapte de noapte, în ultimele luni. Puteam să-l însoțesc, dar numai până la poartă, pentru că de data asta nu mai trecea nici măcar el dincolo, ci se oprea să admire un peisaj pe care acum îl puteam vedea amândoi și, în curând, întreaga lume.
