Pornind de la ideea că am devenit o civilizație bazată pe muncă - dar nu neaparat o muncă productivă -, antropologul David Graeber scrie un articol, care devine viral, pornind de la o întrebare: Câți dintre cei care au o slujbă pot susține cu sinceritate că slujba lor aduce o contribuție semnificativă în lume?
Articolul stă la baza cărții Slujbe de mare rahat, tradusă în română de Alex Cistelecan și publicată în colecția Cărţi cardinale la Editura ART. Cartea adună mărturii din diferite colțuri ale globului și analizează diferite perspective asupra muncii de-a lungul istoriei. Aici Graeber construiește un argument solid împotriva muncilor inutile, lipsite de sens și care nu aduc nicio satisfacție celor angajați să le presteze, dar care au devenit și tind să devină tot mai numeroase.
Cum se face că, deși tehnologia a avansat suficient încât să ne permită să scurtăm drastic săptămâna de lucru - perspectivă pe care o speculau entuziaști cercetătorii secolului trecut -, efectul este astăzi diametral opus, iar fix cu ajutorul tehnologiei s-au inventat modalități de a ne face să lucrăm mai mult? Milioane de oameni au ajuns să presteze astfel slujbe de mare rahat și, totodată, să fie conștienți de asta. Cum s-a putut întâmpla așa ceva și care sunt sectoarele care proliferează astfel de slujbe?
David Graeber (1961-2020) a fost un antropolog și activist anarhist american cunoscut pentru cărțile sale Slujbe de mare rahat, Debt: The First 5,000 Years sau The Dawn of Everything, dar și pentru rolul său în mișcarea Occupy.
Cum e să ai o slujbă de mare rahat?
(Despre violența spirituală, partea a II a)
„Discursul oficial e că toți avem drepturi și trăim într o democrație. Alții, mai ghinioniști, care nu sunt liberi ca noi, trebuie să trăiască în state polițienești. Aceste victime trebuie să asculte de ordine, oricât ar fi de arbitrare. Autoritățile le țin sub supraveghere permanentă. Birocrații statali controlează chiar și cele mai mici detalii ale vieții lor cotidiene. Oficialii care îi hărțuiesc răspund doar în fața șefilor lor, publici sau privați. În orice caz, dizidența și nesupunerea sunt pedepsite. Informatorii le raportează în mod regulat autorităților. Toate astea se presupune că sunt ceva rău.
Și chiar așa este; doar că nu e decât o descriere a locului de muncă modern.“
Bob Black, Abolirea muncii
În ultimul capitol, ne-am întrebat de ce a fi plătit ca să nu faci nimic este atât de adesea resimțit ca o experiență exasperantă, insuportabilă și oprimantă, chiar și atunci când presupune niște condiții de muncă foarte bune. Am sugerat că răspunsul dezvăluie anumite adevăruri despre natura umană, care au fost în mare parte ignorate de știința economică și chiar și de versiunile mai cinice ale bunului-simț popular. Oamenii sunt ființe sociale care încep să se atrofieze – chiar să decadă fizic – dacă le este refuzat contactul regulat cu alți oameni; în măsura în care au într adevăr sentimentul de a fi o ființă autonomă și separată de lume și de ceilalți, acesta se bazează pe capacitatea lor de a acționa în lume și asupra celorlalți în moduri previzibile. Dacă le refuzăm acest sentiment de agent autonom, îi reducem la nimic. Mai mult, în slujbele de mare rahat, capacitatea de a simula, care în condiții normale ar putea fi considerată cea mai înaltă și cea mai specific umană formă de acțiune – mai ales în măsura în care lumile fictive astfel create sunt în vreun fel transpuse în realitate –, e întoarsă împotriva ei înseși. De aici investigația mea asupra istoriei muncii de formă și a originilor sociale și intelectuale ale ideii că timpul cuiva poate aparține altcuiva. Cum s-a ajuns ca angajatorului să i se pară moralmente condamnabil ca angajații să stea degeaba, chiar și atunci când nu au nimic de făcut?
Dacă a fi obligat să te prefaci că muncești este ceva atât de revoltător pentru că dezvăluie gradul de supunere față de puterea unei alte persoane, atunci slujbele de mare rahat sunt, așa cum am notat mai sus, slujbe care sunt în întregime organizate pe acest principiu. Lucrezi, sau te prefaci că lucrezi nu pentru vreun motiv întemeiat, sau măcar pentru vreun motiv bun pe care îl poți găsi, ci doar de dragul muncii. Nu e de mirare că asta ne înveninează.
Dar există însă o diferență evidentă între slujbele de mare rahat și un spălător de vase obligat să lustruiască plitele dintr-un restaurant. În cel din urmă caz, avem un tiran identificabil. Știm precis cine te forțează să faci asta. În cazul slujbelor de mare rahat, nu e chiar atât de clar. Cine anume te obligă să te prefaci că muncești? Compania? Societatea? Vreo combinație ciudată de convenții sociale și forțe economice care insistă ca nimeni să nu se bucure de mijloacele de trai fără să muncească, chiar dacă nu există suficientă muncă reală de împărțit tuturor? Măcar în locurile de muncă tradiționale, exista cineva împotriva căruia puteai să-ți îndrepți furia.
Acesta e unul dintre aspectele cel mai des întâlnite în mărturiile pe care le am adunat: această ambiguitate exasperantă. Ceva teribil, ridicol, revoltător se petrece, dar nu e prea clar dacă ți se permite măcar să înțelegi asta, și încă și mai puțin clar pe cine sau pe ce poți să dai vina.
Despre suferința de a te găsi într o stare de ambiguitate și de a trebui să te prefaci
Să revenim la problema muncii simulate. Desigur, multe slujbe cer o anumită simulare. Aproape toate slujbele din servicii o cer într o anumită măsură. Într un studiu clasic asupra stewardeselor de la Delta Airlines, The Managed Heart: Commercialization of Human Feeling, sociologa Arlie Russell Hochschild a introdus noțiunea de „muncă emoțională“. Ea a descoperit că stewardesele de obicei trebuie să depună eforturi atât de mari pentru a crea și a menține o aparență vioaie, empatică, bine dispusă ca parte a condițiilor lor de angajare, încât adesea încep să fie bântuite de un sentiment de goliciune, depresie sau confuzie, nemaiștiind cine sau ce sunt cu adevărat. Munca emoțională de acest gen nu e limitată la lucrătorii din servicii, desigur: multe firme pretind o astfel de muncă și de la angajații care nu lucrează cu clienții – în special de la femei.
În capitolul precedent, am văzut indignarea lui Patrick atunci când s-a confruntat pentru prima dată cu cerința de a se preface că se bucură de munca de casier. Ei bine, slujba de stewardesă nu e o slujbă de mare rahat – după cum am observat deja, puțini lucrători din servicii consideră că munca pe care o prestează e cu totul lipsită de sens. Tipul de muncă emoțională cerută de la cei care lucrează în slujbe de mare rahat e, însă, puțin diferit de obicei. Slujbele de mare rahat cer și ele păstrarea unei false aparențe și un joc de simulare – dar în cazul lor, jocul trebuie jucat într-un context în care angajatul e rareori sigur care sunt regulile, de ce trebuie jucat, cine e de partea sa și cine nu e. Măcar stewardesele știu clar ce se așteaptă de la ele. Ceea ce se așteaptă de la cei angajați în slujbe de mare rahat e de obicei mult mai puțin solicitant, dar e complicat de faptul că ei nu știu niciodată sigur ce anume se așteaptă de la ei. O întrebare pe care am pus o repetat e: „Supervizorul tău știe că nu faci nimic?“ Majoritatea covârșitoare a spus că supervizorul nu știe. Cei mai mulți au adăugat că le vine greu să creadă că superiorii lor pot fi atât de ignoranți, dar nu pot fi siguri de asta pentru că discutarea acestor aspecte în mod deschis pare a fi un tabu. Dar, în mod grăitor, ei nu erau nici prea siguri până unde se întinde acest tabu.
Fiecare regulă admite excepții. Unii au vorbit despre șefi care erau destul de sinceri în privința faptului că nu prea e nimic de făcut și care le spuneau subordonaților lor că e acceptabil „să-și vadă de proiectele lor“. Dar chiar și atunci, asemenea toleranță exista doar în limitele anumitor parametri rezonabili, iar ce anume era considerat a fi un parametru rezonabil nu era deloc clar; aceste aspecte trebuiau verificate prin tatonări. N-am auzit de vreun caz în care superiorul să stea să discute cu angajatul și să-i explice regulile, simplu și onest, în legătură cu când trebuie să muncească și când nu și cum trebuie să se comporte sau nu atunci când nu muncește.
Unii manageri comunică aceste aspecte în mod indirect, prin chiar comportamentul lor. În biroul administrației locale britanice în care lucra Beatrice, de exemplu, superiorii indicau nivelul adecvat de simulare (doar puțină) în timpul săptămânii, urmărind pe net întreceri sportive sau relaxându-se în alte feluri. În turele de weekend însă, nu era nevoie de nici o simulare:
Beatrice: În alte dăți, modelele mele de comportament, cunoscute drept „managementul de vârf“, urmăreau meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal pe calculatoarele din birourile lor. Am luat acest comportament drept o formă de multitasking, așa că am început să lucrez la proiectele mele ori de câte ori nu aveam nimic de făcut.
Pe de altă parte, în echipele de weekend era extrem de lejer. Toată lumea voia să facă parte din ele, căci orele suplimentare erau foarte bine plătite. La birou nu lucram nimic. Pregăteam cina de duminică, navigam pe internet, ne uitam la DVD-uri. Chiar am auzit povești despre cineva care a adus la birou un șezlong ca să stea mai comod la TV. Dar mai ales, în cea mai mare parte a timpului, profitam ca să ne odihnim, căci nu era nimic de lucru. Astfel ne încărcam bateriile pentru a înfrunta o nouă săptămână.
În alte cazuri, regulile sunt stabilite în mod clar, dar în așa fel încât e limpede că sunt făcute pentru a fi încălcate. Robin, angajat pe perioadă determinată în North Carolina, fără însă a primi vreo sarcină specifică, a reușit să atenueze într-o anumită măsură absurditatea acestei experiențe mobilizându-și competențele tehnice:
Robin: Mi s-a spus că e foarte important să fiu ocupat tot timpul și că nu am voie să mă joc pe calculator sau să navighez pe internet. Funcția mea principală părea să fie cea de a ocupa un scaun și de a contribui astfel la decorul biroului.
La început, asta a părut destul de ușor, dar am descoperit rapid că a te preface că ești ocupat când nu ești de fapt e una dintre cele mai neplăcute activități de birou din câte se pot imagina. De fapt, după două zile mi-a devenit clar că aceasta avea să fie cea mai nasoală slujbă din câte am avut.
Am instalat Lynx, un browser de internet doar în mod text, care arată ca o fereastră DOS. Fără imagini, fără Flash, fără JavaScript – doar text la distanțe egale pe un fundal negru nesfârșit. Astfel, hoinărelile mele pe internet păreau a fi munca unui tehnician calificat care introduce o serie de comenzi pe calculator, așadar dovada productivității mele formidabile.
Astfel, Robin și a petrecut cea mai mare parte a timpului de la birou dezvoltând și corectând paginile de pe Wikipedia.
Multe slujbe pe perioade determinate testează de fapt capacitatea angajatului de a rămâne așezat vreme îndelungată prefăcându-se că muncește. Rareori i se menționează explicit restricțiile, precum interdicția de a se juca online transmisă lui Robin. Dar dacă există mai mulți angajați temporal, e adesea posibil să faci mici investigații asupra colegilor și să afli astfel care sunt regulile de bază și cât de flagrant trebuie să le încalci ca să fii demis.
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan / Kristek Pál.
