Am dat o fugă până la Slatina ca să încercăm halvița și braga de la cofetăria Atletul albanez și să vedem cum e viața culturală în orașul cu o populație de 70.000 de locuitori.
Când ajung în centrul istoric al Slatinei, am impresia că am nimerit într-un decor de film. Un fel de In Bruges, doar că pe dos. Clădiri în paragină cu tencuială căzută, firme vechi și geamuri sparte.
Și peste toate astea, un strat de liniște și amorțeală.
Sunt însă și colțuri în care mai mișcă ceva. Ici-colo se văd birouri de avocați și executori judecătorești, seconduri și buticuri de 2/2. Se aude scârțâitul unei porți și hârșâitul unui radio. O femeie de vreo cincizeci de ani stă rezemată de ușa unui bar întunecat, ține ochii mijiți și trage din țigară.
Dimineața asta de februarie se simte ca una de aprilie. Sub soarele blând, ne învârtim pe alei pietruite și ne oprim în dreptul unor blocuri, care par cam rupte din peisaj printre atâtea clădiri istorice. Pe zidul unuia dintre ele scrie:
„Aici s-a aflat casa în care s-a născut marele dramaturg Eugen Ionescu (Slatina 1909 - Paris 1994)”
La doi pași mai încolo e intrarea într-o agenție Loto. Nici că se putea ceva mai potrivit pentru un autor care a făcut din hazardul vieții o temă constantă. Cum poate tot de hazard ține și faptul că Slatina nu a ocupat un loc prea important în viața lui Ionescu (unul dintre cei mai importanți dramaturgi europeni ai secolului XX), deși orașul e împânzit cu busturile lui. Țara în care și-a petrecut copilăria a fost Franța, acolo unde s-a mutat împreună cu familia când avea mai puțin de doi ani.
Undeva mai jos, tot în centrul vechi, se află Atletul albanez, mica prăvălie a familiei Memish, blocată parcă în timp, cu podeaua scârțâitoare și pereții tapetați în dungi. Familia Memish a poposit pe meleagurile valahe în urmă cu vreo trei secole, iar Atletul albanez a luat naștere în 1912 (din anii 70 își are sediul aici, pe strada Dinu Lipatti). Despre Hashim Memish (n.1939), cel care ține cofetăria în picioare de cinci decenii încoace, s-a scris mult în presa din România și în jurul acestui loc există o întreagă mitologie.
„Singura afacere privată care a rezistat regimului comunist”, „cea mai veche firmă privată din România”, „o afacere de o eternitate” sunt doar câteva din titlurile care apar când se vorbește despre Atletul albanez. În ultima sută de ani, locul a fost vizitat de artiști, scriitori, ambasadori & fotbaliști, de la Ceaușescu și Charles de Gaulle până la Nicolae Dobrin și Dan Barna, toți s-au înfruptat din înghețata, halvița și braga de aici.
După cum îmi explică Imer, nepotul lui Hashim Memish, care se ocupă de o cafenea a familiei aflată în partea de sus a orașului, „toate lucrurile care țin de cofetărie, gelaterie și toată sucăria asta, oamenii le au în sânge în zona asta din Albania, Kosovo sau Macedonia, e în ADN-ul nostru. E meserie națională.”
În condițiile în care slătinenii vorbesc despre orașul de jos (cel vechi) și orașul de sus (cel nou), e cumva previzibil să vezi că și familia Memish și-a împărțit teritoriile tot după logica asta. Jos a rămas bătrânul Hashim, cu șorțul lui alb și cravata roșie, robotind printre halvițe și sticle cu bragă, iar sus, la bulevard, e cafeneaua cool a nepotului Imer, vorbăreț și ferchezuit, cu părul dat pe spate și gata să-ți povestească tradiție și branding.
Două lumi, o singură familie.
În dimineața asta, îl găsim pe Hashim în spatele tejghelei în timp ce umple niște cupe cu înghețată. Pereții sunt acoperiți cu poze de familie, poezioare și articole din ziare. „CE E BUN, E BUN!”, stă scris pe unul dintre afișe.
Mă gândesc că Hashim, acum în vârstă de 81 de ani, a văzut probabil destui jurnaliști la viața lui, și de asta pare așa indiferent în clipa în care îi punem câteva întrebări. Dar mă înșel. Ce mi se pare mie a fi indiferență, e de fapt suspiciune:
„Sunt ziariști care vin pe aici și zic tâmpenii despre noi, că suntem turci și mai știu eu ce, unii scriu despre deportări și autorități iugoslave, da’ ce treabă aveam noi cu deportările sau cu autoritățile iugoslave? Noi eram aici, la Slatina. Eu aici m-am născut, sunt român”, mormăie el iritat.
După care scoate un vraf de reviste în care s-a scris despre Atletul albanez și ne arată cum a făcut el corecturi cu pixul pe diverse articole tipărite. „Cum dom’le să nu verifici niște informații de bază și să încurci numele și locurile așa?”
Zice toate astea enervat, ca și cum ar vrea să ne facă vânt pe ușă, dar se vede că e mai mult un ritual de intimidare. Un minut mai târziu se așază la o masă și, cu ochii pe aparatul lui Andrei, colegul meu fotograf, începe să ne povestească despre cum a început să facă el fotografie în anii '50. „Iar apoi în anii '60, am trecut la color. Nu erau mulți care făceau asta...Mă duceam la un laborator la Casa Scânteii, așa l-am cunoscut și pe Aurel Mihailopol, un fotoreporter excelent. Mihailopol - să țineți minte numele ăsta, era un maestru.”
Mi se face poftă așa că îmi iau o bucată de halviță la 4 lei, pe care o dau gata imediat.
„Acu tre’ să încerci braga”, îmi spune Hashim, fixându-mă cu privirea și zâmbind mulțumit. „Sunt neschimabte rețetele, tot ce facem aici e cum se făcea pe vremuri. Avem și secretele noastre…”
Beau și un pahar de bragă (în esență, o fiertură de apă cu mei măcinat), băutură cu un gust ușor acrișor care intră la fix după toată dulceața halviței.
Brusc, Hashim își aduce aminte că mai are ceva de făcut, așa că se ridică și ne invită să ne întoarcem mai pe seară.
„Eu muncesc, să știți, nu stau. La șase dimineața mă scol și la 11 seara pun capul pe pernă.”
La Muzeul Județean Olt, o clădire masivă și bine întreținută, facem un tur prin galeria de artă care cuprinde și o colecție excelentă de grafică cu lucrări de Jules Perahim, Iosif Iser, Octav Băncilă ș.a., iar apoi vedem secția de istorie. Avem noroc și dăm peste o muzeografă plină de energie, Denissa Guțică, care ne explică câte ceva despre istoria orașului.
Încă de la atestarea sa în 1368 ca punct de vamă internă, Slatina era un loc numai bun pentru negoț și asta pare să fi rămas ca un fel de brand al orașului. Chiar și la începutul secolului 20, oamenii de pe malul Oltului știau să învârtă bani și mărfuri, printre ei fiind și Sabit Memish, unchiul lui Hashim, a cărui poză e expusă în muzeu. Slatina de la 1900 reprezintă pentru unii istorici locali un fel de paradis pierdut, în care „lumea bună” ieșea la socializare pe strada Lipscani, înțolită ca la Paris și conectată la marile idei ale lumii.
Denissa Guțică e ceva mai rezervată în privința asta și preferă să vorbească mai mult despre arheologie („punctul nostru forte”), despre paleolitic și neolitic („epocile mele preferate”) și despre „inventivitatea omului din trecut”.
„Putem trage concluzia că Slatina nu a fost nicidoată terra deserta, locurile astea au fost mereu locuite.”
Născută în Slatina, doamna Guțică a absolvit istoria la Iași în anii '90, după care s-a întors în orașul ei natal.
„M-am găsit eu deșteaptă să mă întorc acasă”, râde ea în timp ce ne arată o poză veche cu podul de fier de peste Olt, lung de 400 de metri. Construit la sfârșitul secolului XIX de Nicolae Davidescu, podul a fost ales de slătineni drept simbol al orașului.
La plecare, în foaierul muzeului, observ mai multe mese încărcate cu ceainice și cești chinezești. Se pregătește „prima expoziție mondială” organizată de Muzeul Județean Olt (Ceai, dragoste și lume), unde se anunță și prezența unor elevi de la un liceu tehnologic care vor face o demonstrație de servire a ceaiului. Dintr-o dată, lumea exterioară, cu toate conflictele și nebuniile ei, pare ceva îndepărtat. Ce poate fi mai liniștitor decât o demonstrație de servire a ceaiului în Slatina.
Orașul de sus
Odată ce treci de muzeu și urci străzile în pantă, peisajul se schimbă: o îngrămădeală de farmacii, bănci, șaormerii, panouri cu șuncă Sissi, pariuri sportive, seconduri și blocuri cât vezi cu ochii. Ca într-o mai veche fantezie USL-istă, sediul PSD dă ușă în ușă cu sediul PNL. Un brad rămas de la sărbători, cenușiu și jigărit, e înfipt în mijlocul unui sens giratoriu. Combinația de soare și aer prăfos are ceva anxios și deja mi-e dor de tihna din centrul vechi.
În ultimele săptămâni, mai mulți locuitori s-au plâns de aerul irespirabil din Slatina, unul dintre cele mai poluate orașe din țară, și chiar de mirosul de amoniac, care s-a simțit cel mai puternic în cartierul Eugen Ionescu, din zona industrială, acolo unde se află mai multe fabrici și topitorii. Ulterior, măsurătorile făcute de autoritățile de mediu au confirmat depășiri ale normelor de poluare.
În condițiile astea, e mare lucru să vezi totuși că mai există și câteva parcuri. Trei elevi de liceu stau pe o bancă la intrarea în Parcul Pitești și așteaptă un autobuz. Îi întreb, printre altele, cum își petrec timpul liber.
„Ne mai strângem pe la câte unul acasă și câteodată ieșim la un suc”, răspunde Ana, elevă la Liceul Minulescu în clasa a 9- a. „La film ieșim cel mai des.”
„Și la teatru?”
„Nu prea avem noi teatru în Slatina. Da’ o să facem o excursie la operă, în martie, la București.”
„Și mai mergem la Mec”, o completează un coleg pe un ton sobru.
În vara anului trecut, deschiderea McDonald's-ului din Slatina (al 79-lea din țară) a fost un adevărat eveniment („cel mai modern restaurant McDonald's din țară”, se zicea în presa locală). Primarul Emil Moț a declarat că începând din acest moment „Slatina intră pe harta orașelor mari, orașelor puternice, orașelor importante, atât din România, cât și din toată Europa”.
Se face deja trei când ajungem la Centrul Cultural Ionescu, pitit la parterul unui bloc între un sediu Telekom și un magazin de haine POEMA. În dreptul intrării, pe un scuar, e și un bust al lui Ionescu cu două fețe, una îndreptată spre instituția care îi poartă numele, cealaltă spre o covrigărie.
Centrul are trei săli, două de cinema pe laterale, cu o capacitate de vreo 50 de locuri fiecare și una mai mare de teatru în mijloc, cu 200 de locuri. Sunt surprins să văd că sălile arată foarte bine, sunt încălzite și au scaune noi, confortabile. Tot spațiul aparține primăriei, dar sălile de cinema sunt administrate de zece ani încoace de o societate comercială; de sala de teatru se ocupă un ONG local care face teatru de amatori și tot aici sunt găzduite spectacole care vin de la București.
În general, se proiectează cam zece filme pe zi, cinci în fiecare sală. În după-amiaza asta, primele filme care rulează sunt Blestemul în Sala Albastră și Frozen în Sala Roșie (prețul unui bilet variază între 11 lei și 21 de lei pentru filmele 3D din weekend).
„Perioada asta e mai liniștită, sunt ceva mai puțini spectatori”, spune Florin, un angajat al cineamului. „Și depinde de filme, astea comerciale prind mai bine, evident. Și avem public de toate vârstele. De exemplu, la ultimul Star Wars am avut mulți tineri și copii, că na, au umplut supermarketurile cu săbii și din astea, dar am avut și oameni mai în vârstă care au prins filmele mai vechi din serie.”
Pereții de la intrare sunt plini și cu poze din spectacolele bucureștene care s-au jucat aici în anii trecuți:
„Uite-l pe Beligan, ăsta e ultimul spectacol pe care l-a jucat la Slatina înainte să moară”, îmi zice Ionuț, care lucrează la tehnic în sala de teatru. „În general, lumea vine la teatru dacă sunt nume ceva mai cunoscute. Și ce să zic... Slatina nu prea a avut acces la asta, nu prea au știut ei cu ce se mănâncă teatrul.”
Partea bună e că, spre deosebire de alte orașe, unde biletele unor spectacole venite de la București sunt la suprapreț, aici ele se vând la preț redus, fiind subvenționate de Primărie.
Ieșim de la centrul cultural, mai facem câțiva pași și ne oprim la cealaltă cafenea a familiei Memish, unde îl găsim pe Imer, nepotul lui Hashim. Aici totul lucește și miroase a nou. Ritmuri R & B susură blând din boxe. Imer e pus pe vorbă, are multe povești despre istoria familiei, istoria cafelei și istoria plăcintelor din Macedonia. Zice că se simte foarte bine în Slatina, chiar dacă, după cum spune el (născut într-o familie de musulmani), Slatina e un oraș majoritar ortodox și „nu e atât de amestecat etnic”. „Orașul e foarte mișto, foarte tolerant, te asimilează și te absoarbe imediat. Dacă stai o săptămână, zici că ești slătinean de o viață”, spune Imer, care are și o explicație pentru asta. Dezvoltarea orașului ca o puternică platformă industrială duce la bunăstare și relaxare, crede el, „plus că așa mai apar mici comunități de turci sau de italieni care vin să investească aici”.
Când îl întreb de relația cu unchiul lui, îmi răspunde fără ezitare:
„Noi suntem o familie, ne ajutăm. Nu mergem pe separări: asta e mea, asta e a ta. Sunt ale noastre. Ca să nu mai zic că noi vindem aceeași înghețată și aceeași bragă ca jos. Doar halviță nu avem. Pe aia o iei de jos.”
Georgiana, una dintre fetele care lucrează la cafenea, a terminat jurnalism la București și s-a hotărât să se întoarcă la Slatina. A vrut să lucreze în radio, dar nu-și găsea job.
Pentru licența ei, Georgiana făcut un reportaj pentru radio. Tema: Atletul albanez.
Ne întoarcem în centrul vechi. Soarele stă să apună și parcă e și mai liniște acum. Avocații și executorii încep să se retragă discret, de parcă părăsesc niște case conspirative.
Undeva pe strada Lipscani, acolo unde și-a început Ceaușescu ucenicia în cizmărie, ne întâlnim cu Sandu, un bărbat în vârstă care locuiește în zonă.
Sandu a ieșit la pensie în 2000, după câteva decenii în care a lucrat la IPTAPA, o mare fabrică de piese și pistoane auto din aluminiu, și care mai are ceva activitate și azi.
„Eram peste 3000 de muncitori, acu nici 500 nu sunt”, zice el. După care aruncă o privire în lungul străzii și oftează:
„Era frumos pe acilea, da’ s-a ales prafu. Era lume multă pe străzi, mergeam la filme, erau multe filme românești, Dacii și astea, se bulucea lumea.”
„Unde vedeați filme?”, întreb.
Se întoarce și arată cu degetul spre o clădire în ruine aflată chiar în spatele lui.
„Uite acolo, acolo mergeam la filme.”
