Un grup de artiști și muzicieni din România și India au scurtcircuitat liniștea din Perla Moldovei, la rezidența In Context.
Care context?
E duminică dimineață și străzile aproape pustii din Slănic Moldova abia se dezmeticesc. Două femei în vârstă cu pălării de paie se plimbă de braț, cu câte-un coș în care duc plante medicinale proaspăt culese și un pet minion cu apă de la izvoarele minerale. Bogdan, un băiat zvelt de 19 ani, se îndreaptă cu încetinitorul spre parc, împreună cu poneiul Peter. La 8 ani, Peter a învățat că nu are de ce să grăbească. Până diseară, are să poarte pe rând în spate, în jurul bustului lui Eminescu, 37 de copii. Bogdan din asta trăiește - face ture pentru turiști cu poneiul pe care-l aduce în oraș de la Stâna Dacilor. Ca mulți locuitori ai Slănicului, a încercat să-și găsească de lucru în străinătate și a plecat în Italia, unde muncește mama lui. L-a descurajat, însă, instabilitatea jobului și s-a întors în orașul unde, deși nu se întâmplă aproape nimic, nu se plictisește. „Numai proștii se plictisesc,” zice zâmbitor.
La prima vedere, Slănic Moldova e o gură de rai: un orășel încercuit de munți împăduriți, cu aer așa de proaspăt, că-ți ia plămânii prin surprindere, cu o mulțime de izvoare unde oamenii vin să se trateze de 200 și ceva de ani, ba chiar cu niște arhitectură de secol 19. „Perla Moldovei”, îl recomandă toate ofertele turistice. În liniștea asta de Twin Peaks, s-a întâmplat, însă, unul dintre scenariile clasice cu devalizări feroce din România post-’89: o încrengătură de baroni locali a făcut căruțe de bani de pe urma unor strategii de Monopoly cu hotelurile, bazele de tratament și izvoarele din zonă. Au rămas în urmă ruine, un oraș cu locuitori din ce în ce mai puțini și mai îmbătrâniți, o primărie cu datorii uriașe, astfel că la începutul lui 2018, străzile au rămas în beznă. „Fără iluminat public noaptea riscul e maxim, mai ales datorită câinilor vagabonzi, care sunt foarte mulți,” se plângea un patron de restaurant.
Un monument istoric în antropocen
Din cărțile poștale cu „Salutări de la Slănic Moldova”, nu-ți dai seama că bijuteria arhitecturală din centrul orașului, cazinoul art nouveau ridicat în anii 1890 de meșteri italieni, e aproape o fantomă. Deși pare zugrăvit regulamentar, la fel ca stațiunea, anii de după revoluție l-au îmbătrânit pe repede înainte. Acolo au fost casa de cultură și biblioteca, și în ‘89 tocmai ce fusese renovat, îmi explică o doamnă care-a fost o viață profesoară la Slănic. „Era o frumusețe. Avea oglinzi venețiene, scaune de catifea roșie, cortină, fir de aur. Acolo veneau teatre, se făceau concerte, câte nu se făceau.” După ce-au căzut comuniștii, clădirea monument istoric a fost lăsată să se degradeze, ca să poată fi cumpărată pe bani puțini. „Nu mai avea curent, i s-au spart țevile, îi putrezise scena, de erau copiii să cadă la o serbare”. Casa de cultură a fost desființată, biblioteca orășenească evacuată - și a rămas până în ziua de azi înghesuită într-un singur apartament -, iar cazinoul transformat temporar în sediu PSD. De curând, a fost cumpărat de un nou proprietar, reparat pe ici, pe colo, iar pe uși e gravat „Cazino Disco-Bar ★★★”.
Tocmai de-asta te miri că înăuntru se întâmplă o expoziție de artă. Cu atât mai mult cu cât cei mai mulți artiști sunt indieni, și nu e vorba de pasteluri ori naturi moarte, ci de lucrări contemporane, care pun întrebări despre cum modelează oamenii natura vie. Trăim într-o epocă nouă, spune în textul de întâmpinare Simona Nastac, curatoarea expoziției, epocă pe care oamenii de știință o numesc antropocen și în care specia noastră lasă urme ireversibile. (La numai o săptămână de la vernisaj, lucrurile astea au devenit extrem de palpabile: inundațiile au ras o bucată bună din oraș, dezastrul fiind amplificat de defrișările haotice.) Pe firul ăsta au mers artiștii invitați la rezidența In Context / Slănic Moldova, care timp de o lună au realizat expoziția Sub cerul liber. Au investigat, fiecare cu mijloacele, limbajul, ideologia și sensibilitatea lui / ei, felul în care oamenii locului își construiesc relația cu mediul natural. Fie că-i vorba de oamenii care pleacă din pădure cu buchețele de sunătoare pentru ceai, sau de cei care pleacă cu camionul de lemne tăiate ilegal.
„Am înțeles că despăduririle sunt o problemă mare și în România. Tocmai de aceea am vorbit într-una dintre lucrări despre defrișări, ale căror urmări se simt deja,” explică Sanjeev Khandekar, scriitor, activist și artist vizual stabilit în Mumbai. „Unii localnici ne-au spus, de exemplu, că deja nu mai găsesc anumite specii de ciuperci comestibile pe care le culegeau în fiecare an, fiindcă le-a fost distrus mediul. Și asta e o mare problemă, fiindcă aici se află un patrimoniu natural foarte valoros.” Într-o altă lucrare, Sanjeev și partenera sa, Vaishali Narkar, au lucrat cu țesători de prin părțile locului, iar artista Shilpa Rangnekar a pregătit împreună cu o femeie din Slănic o lucrare comestibilă: 12 borcane cu gem tradițional de căpșune. „«Eu vorbeam limba pădurii, înțelegeam copacii,» ne-a spus doamna asta. Cred că artiștii contemporani ar trebui să exploreze lucruri de felul ăsta, fiindcă sunt din ce în ce mai rare,” spune Sanjeev, care în lucrările lui urmărește des teme cu miză ecologistă. Într-o lucrare video filmată în pădurile din jurul orașului, Silvia Amancei & Bogdan Armanu, doi dintre cei mai îndrăzneți artiști tineri din România, imaginează un dialog politic, filosofic și poetic între un copac muribund și semenii lui:
Respirație gură la gură pentru scena de cultură
Chiar dacă expoziția vorbește despre despre lucruri care ne afectează pe toți, arta contemporană nu-i o limbă pe care mulți s-o înțeleagă din prima. Mai ales într-un oraș de provincie de unde viața culturală s-a evaporat treptat în ultimele trei decenii. „Ce zici că e ăsta? Un car? Sau o harpă?” o întreabă o fetiță pe bunica ei, care privește la fel de nedumerită lucrarea din fața ei. „Da’ cine știe?” zice femeia și pleacă mai departe. „Cum la Slănic, viața culturală e total inexistentă, o rezidență de artă contemporană a părut, la început, un OZN,” povestește Alina Georgiana Teodorescu, artista care a creat rezidența artistică In Context. „Dar tocmai fiindcă pare un OZN, am toată încrederea că ar putea să iasă ceva pe termen lung.”
Alina s-a născut în orășelul ăsta, dar de 7 ani locuiește la Londra, de unde-a ajuns prin tot felul de colțuri ale lumii, în rezidențe unde artiștii ies din bula lor solitară și învață să colaboreze. A văzut cum arta ajută la regenerarea unor zone abandonate din Rio de Janeiro și la activarea unor comunități din India și s-a gândit că poate așa ar reuși să mai trezească și Perla Moldovei din amorțeală. A scris un proiect pe care primăria a decis să-l sprijine, a găsit sponsorizări și, cu ajutorul unei finanțări de la Ministerul Culturii, a ajuns în al doilea an când invită artiști români și internaționali să lucreze împreună timp de o lună.
„Slănicul copilăriei mele e complet diferit de ce s-a întâmplat după anii ‘90. Era viu, era plin de tineri, de discoteci unde veneau oameni din toată Moldova. Veneau și o mulțime de străini. Am plecat de acasă și, de fiecare dată când mă întorceam să-i văd pe ai mei, găseam locul din ce în ce mai pustiu. Lătrau câinii cu ecou,” își amintește Alina, care-a copilărit în vremea când stațiunea era un hub important pentru tinerii din Partidul Comunist. Aici veneau cei mai în vogă artiști români ai vremii și circulă o poveste despre cum grupul Divertis a atârnat în copaci o lucrare subversivă, pe care scria „Brad contraceptiv”. De altfel, de când s-a apucat să dezgroape împreună cu artiștii veniți în rezidență trecutul orașului, i-a descoperit o aură întreagă. Pe vremuri, povestește Alina, apa minerală de aici câștiga medalii de aur la competiții internaționale, luând pâinea de la gură izvoarelor de la Vichy. Stațiunea care concura cu Karlovy Vary și primea zilnic la tratament mii de oameni, ar fi găzduit și două camere unde se antrenau astronauți, pentru mărirea capacității pulmonare.
Peste toate astea s-a pus praful, iar locuitorii rămași în oraș s-au obișnuit cu tăcerea. „Anul trecut, la prima ediție a rezidenței, am reușit după multe chinuri să aducem aici o trupă iraniană, care între New York și Amsterdam, au făcut o oprire la Slănic. La concertul din parc, slănicenii stăteau departe de scenă, nu se apropia nimeni. Nu au nici exercițiul ăsta, nici nu înțelegeau ce se întâmplă,” își amintește Alina. Tot atunci, artiștii brazilieni au făcut în spațiul public o lucrare de land art, din cărbune, piatră, sare și borduri - până anul ăsta, bordurile au dispărut. „O artistă braziliană a făcut vara trecută o lucrare în care avea două pietre uriașe de sare, legate între ele cu sârmă de cupru. Cei care au mutat expoziția au furat cablul de cupru.”
Alina are, însă, destulă încredere că lucrurile se vor schimba. Deja anul acesta a avut 20 de voluntari, adolescenți din zonă, și lumea a început să audă de proiectul lor, să-i invite pe artiști la școli și să le propună tot felul de idei. De altfel, la nici 20 de kilometri, la Târgu Ocna, proiectul Cerc. Artă contemporană a spart de vreo doi ani gheața și le face cunoștință elevilor de liceu cu creatori relevanți din zilele noastre. „Pentru că Moldova nu prea știe multe despre artă contemporană, avem șansa să ne unim forțele și să facem ceva împreună, fiindcă de unul singur nu reușești. E o luptă grea,” spune Alina, care i-a cooptat să organizeze un program de muzică nouă la In Context pe cei de la The Attic - una dintre cele mai curioase și inovatoare platforme de muzică din Ro.
Muzică și „manipulare” într-o mină de sare
În sala de spectacole „Florin Piersic” a salinei de la Târgu Ocna, „situată în inima Moldovei”, mai precis la 240 de metri sub pământ, câțiva muzicieni meșteresc la set up-urile cu care vor face să se audă tot felul de sunete. Mitoș Micleușanu își pregătește butoanele și „cutia mierlei”, un obiect misterios, artizanal, iar partenerul lui de performance, Alexandru Patatics, cablează un sintetizator pe care l-a făcut chiar el, acasă. Dan Michiu își așază grijuliu arcurile metalice, bureții de sârmă și celelalte obiecte improbabile cu care va improviza la chitară, iar Sașa Liviu Stoianovici testează efectele electronice și cimpoiul din blană (și cap) de capră. Melanie Velarde, proaspăt venită de la Berlin, e un pic nemulțumită că n-a avut timp să-și facă probele de sunet. „Așa se întâmplă mereu,” spune artista, „bărbații stau ore-n șir la probe, dar ca femeie, trebuie să te agiți, că altfel pot să te treacă cu vederea”. Melanie are deja mulți ani de muzică experimentală la activ, tocmai s-a întors din New York și, deși a cântat prin underground, prin deșerturi și chiar prin peșteri, e prima oară când face muzică într-o mină de sare. Și asta o entuziasmează foarte tare.
Pereții de sare sunt la fel de neobișnuiți cu sunetele care se ridică din arsenalul muzicienilor, ca și urechile turiștilor veniți în familie să respire aer curat de salină. Asta chiar dacă atmosfera din mină e rece și întunecoasă, numai bună să predispună la călătorii interioare. Oamenii intră conștiincioși în sala de spectacole, unde afișele dau de înțeles că cel mai des au răsunat muzica populară, precum și „șlagărele românești și internaționale”, dar puțini sunt cei care rezistă mai mult de două minute. Sound-ul electronic, ambiental, care virează spre noise și contrazice orice armonie comodă îi face pe părinți și bunici să-și îmbie grabnic copiii spre ieșire. „Asta nu-i muzică, e manipulare!”, se ridică revoltat un bărbat și o ia nervos la picior, ca să scape de pericol. „Panaramă,” „muzica lui Satana”, „ceva foarte ciudat, nici nu cred că e muzică”, „gălăgie” - cam așa sună, în mare parte, cronicile spontane făcute de spectatori în șoaptă.
Câțiva domni în costum la vreo 50 de ani se așază solemn pe scaune, dar nici eu nu rezistă prea multă vreme. „Măi, zici că-i defecțiune,” spune unul dintre ei. „Măcar o să avem ce povesti.” „Asta e treaba cu arta modernă,” îi răspunde serios un tovarăș. „Ar fi interesantă, totuși, o discuție cu artiștii ăștia, dar cu argumente, să demonstreze că asta e artă.” „Permiteți-mi să mă opresc la Brâncuși,” intervine altul. „El a vorbit, totuși, de portul nostru, de tradițiile noastre populare.” Tensiunea dintre ei continuă să crească, cineva recunoaște că sunetele îl cam sperie, altcineva ia atitudine: „Am 30 de ani în domeniu, dar nu am pomenit așa ceva. Asta, vă zic eu, nu e artă.” Brâncușofilul încheie, privind spre proiecțiile video: „De acord, mă duc și eu în spațiu, vorbesc cu Dumnezeu, dar o fac prin portul, prin tradițiile noastre.” „Așa e, eu zic să ieșim.”
„Înțelegerea muzicii culte contemporane trebuie să treacă ori printr-un filtru cultural, ori printr-unul de spectru emoțional lărgit. Ca să fii permeabil la sunete noi trebuie să le poți asocia și cu altceva în afară de un soundtrack de film horror,” îmi explică Diana Miron după concertul prin care a încălzit un pic încăperea cavernoasă, împreună cu alți câțiva muzicieni români și un compozitor austriac. Diana e unul dintre cei mai curajoși muzicieni tineri din România, pe care-o poți întâlni cântând la vioară sau la voce - uneori în piese de teatru, dar înainte de toate într-o mulțime de proiecte de jazz, muzică de avangardă și de improvizație. „Muzica pe care o fac afirmă particularitatea momentului în care este cântată. În opinia mea, o muzică este moartă atunci când îi lipsește proprietatea de a-și schimba forma odată cu fiecare reprezentare,” spune ea. „Mai e și fascinația sunetului pe care nu l-am auzit niciodată, dar pe care mi-l pot imagina și știu că dacă îl produc, îmi face efectiv bine. Fie că ești muzician sau ascultător, improvizația live e un teritoriu virgin în care te arunci cu o curiozitate de explorator: poți accesa zone nebănuite ale memoriei tale afective.” Cu toate astea, crede că muzica asta nu-i pentru toată lumea și că „pentru a primi ceva din lumea nouă de sunete, trebuie să avem răbdarea să lăsăm muzica să arunce niște ecouri rezonatoare în noi.”
Despre improvizație și curiozitate îmi vorbește și Călin Torsan, scriitor și muzician pe care l-am ascultat într-o noapte lângă un izvor mineral de la Slănic, în timp ce cânta la clarinet, fluiere și saxofon, alături de colegii lui de la Multumult. Dacă ar cânta piese cu un singur cap și o singură coadă, piese scrise de-a gata pe hârtie, fără libertatea de a improviza, i s-ar părea un efort inutil, „lipsit complet de creativitate și viață,” spune Călin. „Apa vie nu poate fi stoarsă din pietre. Numai în basme se mai întâmplă asta. Natura improvizează perpetuu, într-un echilibru absolut al formelor. Aici se-ascunde fondul, care jonglează numai cu prezentul. Ceea ce tot improvizație înseamnă.”
***
Duminică dimineață, a doua zi după concertul lui, ne-am întâlnit „la Ciupercă”, foișorul din parcul Slănicului, singurul spațiu de cultură disponibil în oraș de-a lungul anului. În fața unui public răsfirat, din câțiva turiști timizi, majoritatea vârstnici, o fanfară de copii rostogolește cântece unul după altul. Ba o horă, ba un vals, ba câte-o piesă de muzică ușoară de o melancolie care contrastează cu vârsta lor. Sunt copiii de la Fanfara Tenore din Chișinău şi, de zece zile, de când se află în tabără la Slănic, au susținut 14 concerte. Pentru mulți, e prima oară când ies din țară, iar în duminica asta, când la Chișinău tocmai au început protestele față de anularea alegerilor pentru primărie, își încheie turneul în România cu un recital de Ziua Internațională a Iei.
Cu toate că situația politică e tulbure, nu doar în oraș, ci și mai peste tot unde aruncăm un ochi, se cântă mult la Slănic. În orice restaurant ai intra, sunt mari șansele să dai peste cineva care cântă live - piese populare cu bpm care-ți ridică pulsul, despre un bărbat cu șapte inimi și nevasta lui, șlagăre din topuri internaționale și hituri românești, pe care te poți trezi că le fredonezi fără să vrei, ca un roboțel melancolic. Playlisturile din stațiune par să se fi oprit acum mulți ani, iar mostrele de muzică nouă pe care le-a propus The Attic la In Context mai mult îi nedumiresc pe ascultătorii ocazionali, la fel ca multe dintre lucrările de la expoziția de artă contemporană. Însă din ciocniri și întâlniri de felul ăsta, între Hora Unirii și piese de Bollywood, între folclor împăiat și folclor care a făcut cunoștință cu drone și noise, între artă vie și probleme vechi de când lumea, poate începe să se dezmeticească încet-încet un oraș.
