Primo Levi e unul dintre scriitorii care ar trebui incluși într-o minimă bibliografie de orientare prin istoria secolului trecut și, în general, de familiarizare cu forțele literaturii. Cea mai cunoscută carte a lui - Mai este oare acesta un om? (din care puteți citi un fragment aici) - a fost scrisă la foarte scurtă vreme după ce a fost eliberat de la Auschwitz, unde, pentru mai bine de un an, a cunoscut pe propria piele dezumanizarea. Odată revenit din lagăr, Levi și-a continuat munca de chimist, pentru care se pregătise, dar a și publicat constant proze scurte, eseuri și romane. În 1975, a publicat „Sistemul periodic”, o colecție de povestiri în care îmbină interesul pentru chimie cu episoade importante din propria viață. În 2006, Royal Institution of Great Britain a decis că „Sistemul periodic”, proaspăt tradus în limba română de Vlad Russo la Editura ART, este cea mai bună carte de știință a tuturor timpurilor. Cu toate acestea, nu veți găsi în ea genul de literatură științifică cu care sunteți obișnuiți, ci un amestec cu totul personal de memorialistică și o înțelegere pătrunzătoare și poetică a chimiei, folosită mai degrabă ca metaforă. Mai jos, vă propunem să citiți povestirea care încheie „Sistemul periodic”:
Carbonul
Ajuns aici, cititorul îşi va fi dat seama de o bucată de vreme că n‑are în faţă un tratat de chimie: veleităţile mele nu merg aşa departe, „ma voix est faible, et même un peu profane“ (1). Nu e nici o autobiografie, sau poate doar în limitele parţiale şi simbolice în care e autobiografie orice scriere, ba chiar orice operă a omului: dar istorie, într‑un fel sau altul, tot e. Este, sau aş fi vrut să fie, o microistorie, istoria unei meserii şi a înfrângerilor, izbânzilor şi mizeriilor sale, aşa cum oricine doreşte să povestească atunci când simte că se apropie de închiderea arcului propriei sale cariere, iar arta încetează să mai fie lungă. Ajuns în acest moment al vieţii, ce chimist, aflat în faţa Tabelului Periodic al Elementelor, sau a indicilor monumentali ai lui Beilstein sau Landolt, nu recunoaşte risipite în ele tristele frânturi, sau trofee, ale propriului trecut profesional? N‑are decât să răsfoiască un tratat oarecare, şi amintirile ţâşnesc grămadă: există printre noi unii care şi‑au legat iremediabil destinul de brom, de propilenă, de grupul ‑NCO sau de acidul glutamic; şi orice student la chimie, în faţa unui tratat oarecare, ar trebui să fie conştient că într‑una din acele pagini, poate pe un singur rând sau într‑o singură formulă ori cuvânt, îi stă scris viitorul, în caractere indescifrabile, dar care vor deveni clare „pe urmă“: după ce va veni succesul sau eroarea sau vina, triumful sau înfrângerea. Orice chimist care nu mai e tânăr, redeschizând acelaşi tratat la pagina fatală, „verhäng‑ nisvoll“, e cuprins de dragoste sau dezgust, e bucuros sau deznădăjduit.
Aşa se face că orice element îi spune ceva cuiva (fiecăruia ceva diferit), la fel ca văile şi plajele bătute în tinereţe: trebuie făcută poate o excepţie pentru carbon, fiindcă el le grăieşte tuturor, adică nu e specific, în acelaşi fel în care Adam nu e specific ca strămoş; dacă nu cumva îl vom regăsi astăzi (de ce nu?) pe chimistul‑ascet care şi‑a dedicat viaţa grafitului sau diamantului. Şi totuşi, faţă de carbon eu am o veche datorie, contractată într‑o vreme hotărâtoare pentru mine. Către carbon, elementul vieţii, se îndrepta primul meu vis literar, intens visat într‑un ceas şi un loc în care viaţa mea nu valora prea mult: într‑adevăr, voiam să povestesc istoria unui atom de carbon. E îngăduit a vorbi despre „un anume“ atom de carbon?
Chimistul poate avea oarecari îndoieli, fiindcă nu se cunosc până astăzi (1970) tehnici care să‑ţi permită să vezi, sau să izolezi, un singur atom; pentru povestitor însă nu există nicio îndoială, drept care se poate apuca de povestit.
Personajul nostru zace deci de sute de milioane de ani, legat de trei atomi de oxigen şi unul de calciu, sub formă de rocă calcaroasă: are deja în urma lui o extrem de lungă istorie cosmică, dar o vom ignora. Pentru el timpul nu există, sau există doar sub formă de lente variaţii de temperatură, zilnice sau sezoniere, dacă, spre norocul acestei povestiri, locul unde zace nu se află prea departe de suprafaţa solului. Existenţa lui, la a cărei monotonie nu te poţi gândi fără să te cutremuri, este o alternanţă nemiloasă de căldură şi de frig, adică de oscilaţii (de frecvenţă mereu egală) când mai reduse, când mai ample: o închisoare – pentru el, potenţial viu – demnă de Infernul catolic. Lui i se atribuie deci, până în acest moment, timpul prezent, care e cel al descrierii, mai degrabă decât unul dintre timpurile trecute, care sunt ale celui ce povesteşte: el este încremenit într‑un prezent etern, abia zgâriat de freamătul moderat al agitaţiei termice.
Dar, tocmai spre norocul povestitorului, care în caz contrar şi‑ar fi încheiat povestirea, blocul de calcar din care face parte atomul se află la suprafaţă. Se află la îndemâna omului şi a târnăcopului său (glorie târnăcopului şi echivalentelor sale mai moderne – până astăzi cei mai importanţi mijlocitori în milenarul dialog dintre om şi elemente): într‑un moment oarecare, pe care eu, povestitorul, hotărăsc absolut arbitrar să‑l situez în anul 1840, o lovitură de târnăcop l‑a desprins şi i‑a dat brânci în cuptorul de var, aruncându‑l în lumea lucrurilor care se schimbă. A fost ars până ce s‑a desprins de calciu, care a rămas, aşa‑zicând, cu picioarele pe pământ şi s‑a îndreptat către un destin mai puţin strălucit decât cel pe care‑l vom povesti; atomul nostru însă, încă strâns legat de doi dintre cei trei atomi de oxigen care‑i erau tovarăşi şi înainte, a ieşit pe coş şi a luat calea aerului. Din imobilă, istoria lui a devenit tumultuoasă. A fost purtat de vânt, dat de pământ, suit la zece kilometri. A fost inspirat de un şoim, a coborât în plămânii săi adânci, dar n‑a pătruns în sângele lui năvalnic şi a fost expulzat. S‑a scufundat de trei ori în apa mării, o dată în apa cascadei unui torent, şi a fost din nou expulzat. A călătorit pe aripile vântului vreme de opt ani: când sus, când jos, pe mare şi printre nori, peste păduri, pustiuri şi nemăsurate întinderi de gheaţă; apoi a căzut în capcană şi şi‑a început aventura organică.
Carbonul este, de fapt, un element singular: e unicul care se poate lega de sine însuşi în lungi lanţuri stabile fără prea mare cheltuială de energie, iar viaţa pe pământ (singura pe care o cunoaştem până azi) are nevoie tocmai de asemenea lungi catene. De aceea carbonul este elementul‑cheie al substanţei vii: dar promovarea lui, intrarea lui în lumea vie, nu se face lesne şi trebuie să parcurgă un drum obligat, încâlcit, desluşit (şi încă nu definitiv) abia în aceşti ultimi ani. Dacă trecerea lui în stare organică n‑ar avea loc zilnic, la scara de miliarde de tone săptămânal, oriunde se iveşte verdele unei frunze, i s‑ar potrivi pe drept cuvânt numele de miracol.
Atomul despre care vorbim, însoţit de doi dintre sateliţii săi care‑l menţin în stare gazoasă, a fost deci dus de vânt, în anul 1848, de‑a lungul unui rând de viţă de vie. A avut şansa de a trece razant peste o frunză, de a pătrunde şi de a fi ţintuit în ea de o rază de soare. Dacă aici limbajul meu devine imprecis şi aluziv, nu e numai din ignoranţa mea: această întâmplare decisivă, această fulgerătoare lucrare în trei, a anhidridei carbonice, a luminii şi a verdelui vegetal, n‑a fost încă descrisă în termeni definitivi, şi poate că nu va fi mult timp de‑aci înainte, într‑atât e de diferită de cealaltă chimie „organică“, opera masivă, lentă şi trudnică a omului: şi totuşi, această chimie fină şi graţioasă a fost „inventată“ cu două sau trei miliarde de ani în urmă de suratele noastre tăcute, plantele, care nu experimentează şi nu discută, şi a căror temperatură e identică cu cea a mediului în care trăiesc. Dacă a înţelege înseamnă a ne face o imagine, nu ne vom face niciodată o imagine a unui happe‑ ning petrecut la o scară de o milionime de milimetru, al cărei ritm este de o milionime de secundă, şi ai cărei actori sunt în esenţă invizibili. Orice descriere verbală va fi insuficientă, şi oricare ar putea sta în locul celeilalte: să fie deci următoarea.
Intră în frunză, ciocnindu‑se cu alte nenumărate (dar aici inutile) molecule de azot şi oxigen. Se lipeşte de o moleculă mare şi complicată care‑l activează, şi simultan primeşte mesajul decisiv din cer, sub forma fulgerătoare a unui pachet de lumină solară: într‑o clipită, ca o insectă căzută în plasa păianjenului, e separat de oxigenul său, combinat cu hidrogenul şi (se crede) cu fosforul, şi apoi în fine inserat într‑un lanţ, lung sau scurt, n‑are importanţă, căci e lanţul vieţii. Toate astea se întâmplă rapid, în tăcere, la temperatura şi presiunea atmosferei, şi gratis: stimaţi colegi, când vom fi învăţat să facem şi noi întocmai, vom fi „sicut Deus“, şi vom fi rezolvat problema foamei în lume.
Dar e mai mult şi mai rău decât atât, spre ruşinea noastră şi a meseriei noastre. Anhidrida carbonică, adică forma gazoasă a carbonului despre care am vorbit până acum, acest gaz care constituie materia primă a vieţii, însoţitorul permanent de care se leagă tot ce creşte şi destinul ultim al oricărui corp, nu e una dintre componentele principale ale aerului, ci o rămăşiţă ridicolă, o „impuritate“, de treizeci de ori mai puţin abundentă decât argonul pe care nu‑l sesizează nimeni. Aerul conţine doar 0,03%: dacă Italia ar fi aerul, singurii italieni meniţi să edifice viaţa ar fi, de pildă, cei 15.000 de locuitori din Milazzo, în provincia Messina. La scară umană, este o acrobaţie ironică, o glumă de prestidigitator, o incomprehensibilă manifestare a atotputerniciei şi aroganţei, căci din această impuritate a aerului mereu înnoită ne tragem noi: noi animalele şi noi plantele, şi noi specia umană, cu cele patru miliarde de păreri contradictorii ale noastre, cu mileniile noastre de istorie, cu războaiele noastre, cu ruşinea, şi nobleţea, şi orgoliul nostru. De altminteri, însăşi prezenţa noastră pe planetă devine ridicolă în termeni geometrici: dacă întreaga umanitate, cântărind circa 250 de milioane de tone, ar fi repartizată pe întregul uscat, „statura omului“ nici nu s‑ar observa cu ochiul liber; grosimea obţinută ar fi de circa şaisprezece miimi de milimetru.
Acum atomul nostru este încorporat: face parte dintr‑o structură, în sensul arhitecţilor; s‑a încuscrit şi s‑a legat cu cinci tovarăşi, atât de asemănători lui, că numai caracterul fictiv al istoriei îmi îngăduie să‑i deosebesc. E o minunată structură inelară, un hexagon aproape regulat, supus însă unor complicate schimburi şi echilibrări cu apa în care e dizolvat; fiindcă acum e dizolvat în apă, de fapt în sucul viţei de vie, şi acest fapt, anume de a fi dizolvat, este obligaţia şi privilegiul tuturor substanţelor menite (era să spun „dornice“) să se transforme. Iar dacă cineva ar vrea să ştie de ce un inel, şi de ce hexagonal, şi de ce solubil în apă, ei bine, să fie liniştit: întrebările astea fac parte dintre multele la care ştiinţa noastră poate să răspundă printr‑un discurs convingător, accesibil oricui, dar nelalocul lui aici.
A fost încorporat deci şi face parte dintr‑o moleculă de glucoză, ca s‑o spunem pe şleau: nici carne, nici peşte, undeva la mijloc, care‑l pregăteşte pentru un prim contact cu lumea animală, dar nu‑i dă o responsabilitate mai înaltă, anume aceea de a face parte dintr‑un edificiu proteic. A călătorit deci, în ritmul lent al sucurilor vegetale, de la frunză prin peţiol şi prin cârcei până la tulpină şi de aici a coborât până la ciorchinele aproape copt. Ceea ce urmează e de competenţa podgoreanului: pe noi ne interesează doar să precizăm că a scăpat (spre norocul nostru, fiindcă n‑am şti s‑o descriem în cuvinte) de fermentaţia alcoolică şi a ajuns în vin fără să‑şi schimbe natura.
Soarta vinului e de a fi băut, iar a glucozei de a fi oxidată. Dar n‑a fost oxidată imediat: cel care bea vinul ţine glucoza în ficat mai mult de o săptămână, frumos ghemuită şi cuminte, ca aliment de rezervă pentru un efort neprevăzut; efort pe care a fost silit să‑l depună duminica următoare, când a trebuit să prindă un cal speriat. Adio structură hexagonală: în câteva clipe, ghemotocul a fost desfăcut şi a redevenit glucoză, care a fost târâtă de fluxul sangvin până la fibra musculară a unei coapse, iar aici a fost brutal desfăcută în două molecule de acid lactic, tristul vestitor al oboselii: abia mai târziu, peste câteva minute, gâfâitul plămânilor a reuşit să procure oxigenul necesar oxidării calme a acestuia din urmă. Astfel, o nouă moleculă de dioxid de carbon se întoarce în atmosferă, şi o părticică din energia pe care soarele o cedase mlădiţei a trecut din starea de energie chimică în cea de energie mecanică şi apoi s‑a instalat comod în leneşa condiţie a căldurii, încălzind imperceptibil aerul deplasat de alergare şi sângele alergătorului. „Asta e viaţa“, deşi rareori e descrisă aşa: o încorporare, o eliberare în propriul ei folos, o parazitare a traiectoriei descendente a energiei, de la nobila formă solară la cea degradată de căldură de joasă temperatură. Pe această traiectorie descendentă, care conduce la echilibru, adică la moarte, viaţa trasează o buclă şi se instalează în ea.
Atomul nostru este din nou anhidridă carbonică, adică dioxid de carbon, lucru pentru care ne cerem iertare: e o trecere obligatorie şi asta; se pot imagina sau inventa şi altele, dar pe pământ aşa stau lucrurile. Din nou intervine vântul, care de data asta călătorește departe: peste Apenini şi peste Adriatica, peste Grecia, Marea Egee şi Cipru: suntem în Liban şi dansul se reia. Atomul de care ne ocupăm este acum prins într‑o structură care promite să dăinuie: e venerabilul trunchi al unui cedru, unul dintre ultimii; a trecut prin stadiile abia descrise, iar glucoza din care face parte aparţine, ca bobul unui şirag de mătănii, de o lungă catenă de celuloză. Nu mai are stabilitatea halucinantă şi geologică a rocii, nu mai sunt milioanele de ani, dar putem vorbi cu uşurinţă de secole, fiindcă cedrul e un copac cu viaţă lungă. Stă în puterea noastră să‑l abandonăm acolo vreme de un an sau cinci sute: să spunem că după douăzeci de ani (suntem în 1868) se ocupă de el un cariu. Şi‑a săpat galeria între trunchi şi scoarţă, cu lăcomia înverşunată şi oarbă a speciei sale; tot săpând a crescut, şi tunelul s‑a mărit odată cu el. Uite, a înghiţit şi a fixat în el subiectul acestei istorii; apoi cariul a devenit cocon şi a ieşit în primăvară sub forma unui hidos fluture cenuşiu care acum se usucă la soare, orbit şi răvăşit de splendoarea zilei: el, atomul nostru, e acolo, într‑unul din cei o mie de ochi ai insectei, contribuind la văzul sumar şi primitiv cu care aceasta se orientează în spaţiu. Insecta e fecundată, depune ouăle şi moare: micul cadavru zace pe pământ în pădure, se goleşte de umori, dar carapacea de chitină rezistă multă vreme, e aproape indestructibilă. Zăpada şi soarele se năpustesc asupra ei fără s‑o descompună: e îngropată sub frunzele moarte şi sub humus, a devenit un cadavru, un „lucru“, dar moartea atomilor, spre deosebire de a noastră, nu e niciodată irevocabilă. Intră în acţiune omniprezenţii, neobosiţii şi invizibilii gropari ai pădurii, microorganismele din humus. Carapacea, cu ochii orbi de‑acuma, e dezintegrată lent, iar cel care a fost mai întâi băutor de vin, apoi cedru, apoi cariu şi‑a luat din nou zborul.
Îl vom lăsa să facă de trei ori înconjurul lumii în zbor, până în 1960, şi pentru a justifica un interval atât de lung în raport cu măsura omului vom observa că acesta este de fapt mult mai scurt decât media, care este, suntem asiguraţi, de două sute de ani. La fiecare două sute de ani, fiecare atom de carbon neprins în materiale deja stabile (precum calcarul, cărbunele fosil, diamantul sau anumite materiale plastice) intră şi reintră în ciclul vieţii prin poarta îngustă a fotosintezei. Există şi alte porţi? Da, anumite sinteze născocite de om; ele sunt un titlu de nobleţe pentru omul‑făurar, dar până acum însemnătatea lor cantitativă e neglijabilă. Există şi porţi mult mai înguste decât aceea a verdelui vegetal: conştient sau nu, omul n‑a încercat până azi să se ia la întrecere cu natura în acest domeniu, aşadar nu s‑a străduit să obţină din anhidrida carbonică aflată în aer carbonul care‑i este necesar spre a se hrăni, a se îmbrăca, a se încălzi şi pentru sute de alte treburi mai sofisticate ale vieţii moderne. N‑a făcut‑o fiindcă n‑a avut nevoie: a găsit şi încă găseşte (dar oare pentru câte decenii de‑aci înainte?) gigantice rezerve de carbon în formă organică deja, sau măcar trecute prin oxireducţie. Pe lângă lumea vegetală şi animală, aceste rezerve sunt alcătuite din zăcăminte de cărbune fosil şi de petrol: dar şi ele sunt urmarea activităţii de fotosinteză petrecută în epoci îndepărtate, astfel că se poate foarte bine afirma că fotosinteza nu e doar singura cale prin care carbonul devine materie vie, ci şi unica prin care energia solară devine utilizabilă chimic.
*
Se poate demonstra că această istorie, absolut arbitrară, e totodată adevărată. Aş putea povesti nenumărate istorii diferite, şi toate ar fi adevărate: toate literalmente adevărate, în ce priveşte natura schimbărilor, ordinea şi datele lor. Numărul atomilor e atât de mare, că se va găsi întotdeauna unul a cărui istorie să coincidă cu una dintre istoriile inventate după bunul‑plac. Aş putea povesti istorii la nesfârşit, despre atomi de carbon care devin culoare sau miresme în flori; despre alţii care, de la algele minuscule la micile crustacee şi la peştii din ce în ce mai mari, redevin anhidridă carbonică în apa de mare, într‑un veşnic şi înspăimântător circuit al vieţii şi al morţii, în care orice devorator e imediat devorat; despre alţii care ating în schimb o demnă semi‑eternitate în paginile îngălbenite ale vreunui document de arhivă, sau în pânza unui pictor renumit; despre aceia cărora le‑a revenit privilegiul de a face parte dintr‑un grăunte de polen şi şi‑au lăsat amprenta fosilă în roci pentru a ne stârni curiozitatea; despre alţii care s‑au coborât să facă parte dintre misterioşii mesageri ai formei din sămânţa umană şi au participat la subtilul proces de diviziune, duplicare şi fuziune din care s‑a născut fiecare dintre noi. Voi mai povesti însă doar o singură istorie, cea mai tainică, şi o voi povesti cu umilinţa şi reţinerea celui care ştie de la bun început că tema sa e lipsită de speranţă, mijloacele‑i sunt slabe, iar arta de a îmbrăca faptele în cuvinte, falimentară în esenţa ei adâncă.
Atomul e din nou printre noi, într‑un pahar cu lapte. E prins într‑o lungă catenă, foarte complexă, totuşi de aşa fel că toate inelele sale sunt bine primite de trupul omenesc. E înghiţit: şi fiindcă orice structură vie are sădită în sine o sălbatică neîncredere faţă de orice aport de materie vie, catena este meticulos fărâmiţată, iar frânturile, una câte una, acceptate sau respinse. Unul, cel la care ţinem noi, trece pragul intestinal şi intră în fluxul sanguin: migrează, bate la poarta unei celule nervoase, intră şi înlocuieşte alt atom de carbon aflat acolo. Această celulă aparţine unui creier, iar acesta este creierul meu, al meu cel care scrie, iar celula în cauză, şi‑n ea atomul în cauză, este angrenată în scrisul meu, într‑un gigantic minuscul joc pe care nimeni nu l‑a descris încă. Este atomul care în clipa de faţă, ieşit dintr‑o labirintică reţea de „da“ şi „nu“, face ca mâna mea să alerge pe hârtie după un anumit traseu şi s‑o însemne cu aceste volute care sunt semne; un dublu impuls, în sus şi‑n jos, între două niveluri de energie îmi călăuzeşte mâna să lase pe hârtie acest punct: acesta.
(1) „Glasul mi‑e stins, chiar cam nepriceput“ – vers din poemul Fecioara din Orléans de Voltaire (n.t.).
