La începutul lunii noiembrie anul acesta, sute de evrei hasidici au sosit în Maramureș, la Sighetu Marmației, unde s-a inaugurat cea mai nouă sinagogă din Europa și una dintre cele mai mari din Europa de Est. Cel care a decis ca sinagoga să fie construită aici este Aaron Teitelbaum, rabinul șef al evreilor hasidici din New York, care a participat la deschidere alături de numeroși membri ai comunității sale din America. Bunicul acestuia, Joel Teitelbaum, se născuse la Sighet și fondase aici comunitatea hasidică, iar noua sinagogă a fost construită pe locul fostei Mari Sinagogi din oraș.
Pentru a înțelege lunga istorie a prezenței evreiești în orașul maramureșean, am invitat-o pe Alina Marincean, curatoare la Casa Memorială „Elie Wiesel” din oraș, să ne poarte prin paginile sale.
Dacă Sighetul a fost sau nu un ștetl [n.r., oraș cu populație evreiască numeroasă înainte de Holocaust] este subiect de dezbatere și adeseori de dispută între foștii sigheteni - o dispută în care medierea argumentată a istoricilor, cu pardon, devine în acest context irelevantă. Sighetul a fost și este așa cum îl simți: fie cel mai important centru al unui mare comitat, fie o tihnită, pe alocuri reverberantă comunitate cu tot soiul de personaje pitorești ce făceau subiectul unor povești care călătoreau din sat în sat, pe văile Maramureșului, și mai călătoresc și azi pe continente îndepărtate.
Romantic vorbind, însă, Sighetul a fost The Shtetl sau, cum i se mai spune azi, în lumea celor forțați să se despartă de el, Orașul inimii. Despre însemnătatea pe care o au locurile asupra oamenilor și oamenii asupra locurilor vorbesc și învățații talmudiști. Geografia umană a Maramureșului a fost influențată considerabil de componenta evreiască în tot ceea ce a însemnat designul social al regiunii. Dar nu numai. Vorbim de o prezență evreiască în teritoriu, documentată încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, așezată aici în urma condițiilor economice dure și a valurilor de antisemitism care predominau în Galiția la acea vreme. O prezență ce crește gradual de la câteva suflete la peste 33.800 în perioada interbelică, numărând numai la Sighet peste 10.500 de membri, care constituiau 38% din populația locală. O comunitate care se transformă surprinzător dintr-o alteritate tolerată (mai mult sau mai puțin) într-o combinație spectaculoasă de viață rurală tradițională, vibrație hasidică, erudiție, mistică evreiască și cabalism nocturn pe de o parte, și un centru de cultură și de efervescență modernă de cealaltă parte.
Sighetul ca centru al regiunii se transformă cu anii în orașul unor rabini faimoși cu puteri supranaturale. Expunerea lor rabinică, numită tiș (masă) producea de cele mai multe ori o liniște intimidantă. E memorabil exodul evreilor din unul dintre cartierele mărginașe ale Sighetului care-și purtau scaunele în spate de Yom Kipur, pentru a-l asculta pe unul dintre carismaticii rabini Teitelbaum. Cei care apucau să prindă firimiturile lăsate de ei la mesele de șabat se puteau lăuda cu asta ca fiind cât se poate de aproape de sensul absolut al vieții: misterul credinței și bucuria trăirii ei.
Acești rabini, care au funcționat și ca lideri sociali și politici, au încercat să blocheze tendințele moderne care puteau să influențeze congregația lor. Într-adevăr, fenomene precum asimilarea, convertirea, reformele religioase și căsătoriile mixte au avut loc la Sighet la zeci de ani după ce au devenit comune în alte comunități. Pentru a menține stilul de viață ortodox, rabinii din Sighet au condus și susținut o școală superioară religioasă – yeșiva – în care sute de studenți studiau Talmudul ore în șir, alături de cursuri de țesătorie, agricultură și hasidism.
„Zâmbiți, știu: târgușorul meu numără mulți rabini și fiecare dintre ei atrage un număr și mai mare de adepți. S-ar putea crede că Sighetul nu-i decât o imensă sinagogă și că n-avem altă preocupare decât să-l slujim pe Dumnezeu. Nu vă lăsați înșelați”, spunea Elie Wiesel (laureat al premiului Nobel pentru Pace, născut la Sighet în 1928) în autobiografia Toate fluviile curg în mare.
Și asta pentru că, în același timp și același spațiu, la una dintre cele mai capricioase frontiere ale Europei, aceeași comunitate evreiască avea și localuri sofisticate în care se auzeau acordurile de jazz ale formației Keep Smiling, se juca fotbal, tenis și se vizionau filme la modă sau piese de teatru cu actori celebri de pe marile scene europene, iar rabinii liberali erau primiți cu alai la gară și așteptați cu prăjituri calde pe masă.
Tot aici, tendințele moderniste nu au trecut neobservate. Fermenții sociali și politici ce generau conflicte înflăcărate și susținut argumentate între sioniști și antisioniști duceau la repudieri, iar cei interziși erau nevoiți să-și poarte idealurile în alte părți. Certurile dintre rabini – și se spune că se certau întruna – reprezentau știrile cele mai importante și picante și angajau suporteri exact cum azi ne susținem echipele favorite de fotbal.
Toate acestea erau din plin reprezentate de presa evreiască locală. Pe parcursul a doar câțiva ani, începând cu 1870, la Sighet au fost publicate zeci de ziare și periodice, inclusiv reviste literare în idiș și ebraică, dincolo de o bogată tipăritură de carte evreiască religioasă semnată de acei faimoși rabini. Uneori comanda tiparului la Sighet venea din colțuri îndepărtate de lume, pentru că doar la Sighet vibra ceva într-un anume unic fel.
De aici, din această „mare sinagogă”, s-au născut dinastiile hasidice care azi completează în mod surprinzător o realitate postmodernă ce privește cu stupoare și controversă spre îndârjirea, supunerea și conformitatea unui stil de viață aproape de neînchipuit pentru unii. Dinastiile de Spinka (Săpânța), Kretchnev (Crăciunești) și mai ales cea de Satmar (Satu Mare), și-au construit carisma, unicitatea și renumele mânaţi de rugăciune, inspiraţie sau pur și simplu din convingerea unei profunde înțelegeri și asumări a rolului lor. Un rol a cărui continuitate nu a putut fi întreruptă nici măcar de urmările dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial. Membrii acestor dinastii, alături de alte aproximativ 38.000 de nume, chipuri, rugăciuni, speranțe, vieți din Maramureș, au fost deportați în mai 1944 la Auschwitz. Aproximativ 2.300 s-au întors, iar azi la Sighet abia a mai rămas minianul [n.r.: numărul minim de evrei adulți necesari pentru anumite ritualuri religioase].
Noua sinagogă de la Sighet construită cu efortul și entuziasmul unor membri și susținători ai dinastiei de Satmar, a cărei fondator, Yoel Teitelbaum (1887-1979), s-a născut la Sighet, vine ca urmare a îndeplinirii unor mițvoturi (porunci) a căror autoritate este considerată neîndoilnică: onorarea memoriei țadikimilor (hasizi înțelepți), vizitarea mormintelor celor dragi și respectarea unor coordonate de viață indiscutabile - reguli alimentare, cod vestimentar, studiu talmudic și celebrarea Șabatului după toate normele halahice. Și toate acestea, oriunde s-ar afla, cu atât mai mult la Sighet.
