Știți senzația aia când dați peste o carte și, după ce-ați citi câteva pagini, nu mai vreți în ruptul capului s-o lăsați din mână?  Genul ăla de carte pentru care aproape că v-ar veni să inventați motive de chiul, o scuză să lipsiți măcar o zi de la serviciu? Ei, așa mi s-a întâmplat mie după ce am citit un capitol din „Simpatizanul”, prima mostră de literatură a unui scriitor vietnamez pe care am citit-o vreodată. E drept, autorul, Viet Thanh Nguyen, s-a născut în Vietnam, dar din 1975, după căderea Saigonului, locuiește în Statele Unite, unde și-a publicat în urmă cu doi ani romanul de debut. „Simpatizantul”, recent tradus în limba română la Editura ART, și gata să iasă în foarte scurt timp în librării, a primit anul trecut, printre altele, Premiul Pulitzer pentru Ficțiune. Cele aproape 600 de pagini ale cărții sunt un labirint: spionaj, război, asasinate, reinventări, toate într-o vrie de thriller-satiră, în centrul căreia se află un personaj cu nici el nu mai știe câte fețe. Mai jos, vă invităm să citiți în avanpremieră un fragment din romanul lui Viet Thnah Nguyen, cu un avertisment: avem de-a face cu o scriitură care dă dependență.

 

 

Plicul portocaliu, destul de grosuţ, avea pe el numele meu, scris greşit, dar într‑o superbă grafie cursivă. Acesta a fost primul semn că ar putea apărea probleme; al doilea a fost faptul că, atunci când m‑a sunat ca să‑mi ceară adresa de corespondență şi să stabilim o întâlnire cu regizorul acasă la acesta, în Hollywood Hills, Violet, asistenta lui personală, nu a catadicsit nici măcar să mă salute sau să‑mi spună la revedere. La fel de aiuritor s‑a comportat Violet şi când ne‑am întâlnit în persoană. După ce mi‑a deschis uşa, mi‑a spus cam aşa: Bucuroasă că aţi reuşit să ajungeţi, am auzit multe despre dumneavoastră, bune observaţiile dumneavoastră la Cătunul. Exact aşa a vorbit, fără subiecte şi predicate, fără intonaţie de sfârşit de propoziţie, de parcă nu voia să‑şi irosească gramatica şi punctuaţia pe mine. Apoi, fără a binevoi să‑mi arunce măcar o privire, a înclinat din cap într‑un gest de condescendenţă şi dispreţ, făcându‑mi semn să intru.

Probabil că directeţea aceasta era o trăsătură de personalitate, căci altminteri Violet arăta ca cel mai rău soi de birocrat, birocratul aspirant, de la tunsoarea dreaptă, până la unghiile curate, tăiate scurt şi la pantofii comozi, eficienţi. Dar poate că doar mi se părea mie, cum eram încă destul de afectat moral de moartea maiorului, ca şi de apariţia căpăţânii lui la nuntă. Reziduurile emoţionale ale acelei nopţi erau ca o picătură de arsenic care cădea în apele line ale sufletului meu; gustul acestor ape nu se schimbase cu nimic, dar erau în întregime contaminate. Aşa că poate că de aceea, trecând pragul şi intrând în foaierul din marmură, am început instantaneu să bănuiesc că asistenta se purta aşa din pricina rasei căreia îi aparţineam. Ceea ce a văzut ea uitându‑se la mine trebuie să fi fost pielea mea gălbuie, ochii mei ceva mai mici şi poate umbra care plana asupra reputaţiei organelor genitale ale bărbaţilor din Orient, care pasămite ar fi fost mai mici, aşa cum le înfăţişau semianalfabeţii pe pereţii multor toalete publice. Oi fi fost eu doar pe jumătate asiatic, dar în Ame­rica din punct de vedere rasial se aplica principiul totul sau nimic. Ori erai alb, ori nu erai. Partea amuzantă era că în perioada studenţiei nu mă simţisem niciodată inferior din pricina rasei mele. Eram catalogat drept străin, aşa că eram tratat ca un oaspete. Dar acum, chiar dacă eram ame­rican în toată regula, cu carnet de conducere, cu card de asigurări sociale şi cu un permis de străin rezident, Violet mă considera tot străin, iar prin această nerecunoaştere a statutului meu, îmi ciuruia pielea fragilă a încrederii în mine însumi. Oare dădusem eu în paranoia, ori asta era o caracteristică generală a americanilor? Poate că Violet suferea de o formă de daltonism, de vreo inabilitate inten­ţionată de a distinge între alb şi orice altă culoare, singura infirmitate pe care şi‑o doreau americanii. Dar, în timp ce păşea pe pardoseala lucioasă din lemn de bambus, în­conjurând‑o de departe pe femeia de serviciu oacheşă care tocmai aspira un covor turcesc, am înţeles deodată că nu despre asta era vorba. Faptul că vorbeam englezeşte im­pecabil nu conta. Chiar dacă m‑ar fi auzit, tot drept prin mine ar fi privit sau poate ar fi văzut în mine pe altcineva, căci retinele îi fuseseră afectate de imaginea acelor castrati inventaţi de Hollywood, cu care Hollywoodul înlocuise imaginea bărbaţilor asiatici adevăraţi. Mă refer la asiaticii din acele desene animate purtând titluri ca Fu Manchu, Charlie Chan, Fiul numărul unu, Hop Sing (auzi, Hop Sing!) şi la japonezul tipic cu ochelari şi cu dinţii ieşiţi în afară, nu jucat, ci caricaturizat de Mickey Rooney în Mic dejun la Tiffany. Interpretarea aceea fusese atât de jignitoare la adresa noastră, încât până şi adoraţia mea faţă de Audrey Hepburn se dezumflase când înţelesesem că și ea implicit îşi dăduse girul pentru oroarea aia.

Pe când m‑am aşezat în faţa regizorului, în biroul acestuia, deja clocoteam de amintirea tuturor acestor lucruri foarte supărătoare, ca nişte răni, dar nu am lăsat să se vadă nimic. Pe de o parte, aveam întâlnire cu un faimos Autor de filme, eu fiind doar un pasionat de cinematografie jignit, care îşi petrecea după‑amiezele de sâmbătă în atmosfera binecuvântată a sălilor de cinematograf, de unde ieşeam, clipind din ochi şi cam năuc, în lumina puternică a soarelui, la fel de orbitoare ca lumina becurilor fluorescente din sălile de naştere ale spitalelor. Pe de altă parte, eram consternat după lectura scenariului lui. Principalul efect special din film nu consta nici în aruncarea în aer a unor lucruri, nici în eviscerarea unor trupuri, ci în nararea unei poveşti despre ţara mea în care nici un singur compatriot de‑al meu nu rostea vreun cuvânt inteligibil. Violet reuşise să‑mi zgândăre şi mai tare sensibilitatea etnică deja inflamată. Dar asta nu era de ajuns ca să mă facă să‑mi manifest iritarea, aşa încât m‑am străduit să zâmbesc şi să fac ceea ce mă pricepeam să fac cel mai bine, şi anume să‑mi iau o figură la fel de impenetrabilă ca o bucată de hârtie de ambalaj legată cu sfoară.

Autorul m‑a studiat ca pe un figurant care s‑ar fi strecurat pe şest în mijlocul desăvârşitei lui mise‑en‑scène. Alături de telefon trona o statuetă Oscar aurie, care putea fi folosită fie ca sceptru regal, fie ca ghioagă cu care să spargi capetele scenariştilor impertinenţi. Smocuri de păr i se ve­deau pe braţe şi i se iţeau de sub gulerul cămăşii, o etalare de bărbăţie hirsută care m‑a făcut să mă gândesc la pro­priul meu trup relativ lipsit de păr, la pieptul, pântecele şi fesele mele la fel de fine şi de spâne ca ale unei păpuşi Ken. Îl aveam în față pe cel mai în vogă scenarist‑regizor din oraş, mai ales după triumful ultimelor două filme ale sale, începând cu Hard Knock, un film lăudat de critici, despre încercările prin care trec câţiva tineri americani de origine greacă pe străzile agitate din Detroit. Era un film parţial autobiografic, Autorul moştenind la naştere un nume de familie grecesc cu iz de măsline, pe care şi‑l „albise“ în tipicul stil hollywoodian. Cel mai recent film al său era o declaraţie prin care Autorul sugera că se săturase de etnicitatea sa nu tocmai albă şi începuse să o explo­reze în schimb pe cea albă precum cocaina. Venice Beach era un film despre eşecul Visului American, înfățișând un reporter dipsoman şi pe soţia lui depresivă, care scriu fiecare, făcând concurs între ei, propria lor versiune a Marelui Roman American. Pe măsură ce teancurile de hârtie cresc şi tot cresc, resursele financiare şi vieţile celor doi se mistuiesc, la sfârşit publicul rămânând cu imagi­nea casei dărăpănate a acestui cuplu, sufocată de flori de buganvilea, însă minunat luminată de soarele care apune în valurile Oceanului Pacific. Era o poveste gen Didion1 corcită cu ceva Chandler, în stilul prefigurat de Faulkner şi ecranizată de Welles. Era foarte bun filmul. Omul avea talent, oricât n‑aş fi vrut eu să recunosc asta.

Încântat să te cunosc, a început Autorul. Grozave observaţiile tale. Ceva de băut? Cafea, ceai, apă, sifon, scotch? Niciodată prea devreme pentru scotch. Violet, nişte scotch! Şi gheaţă. Am spus gheaţă. Fără gheaţă atunci. Şi eu. Pentru mine întotdeauna simplu. Ia uită‑te ce privelişte am de aici. Nu, nu la grădinar! José! José! Trebuie să bat în geam ca să mă audă. E aproape surd. José! Dă‑te într‑o parte! Strici priveliştea. Bine. Ia te uită ce privelişte! Şi acolo e semnul cu Hollywood. Nu mă mai satur de el. E ca şi când Cuvântul Domnului tocmai ar fi coborât din ceruri drept pe dealurile acestea, iar cuvântul acela este Hollywood. Nu zicea Domnul întâi să fie lumină? Şi ce altceva este un film decât lumină? Fără lumină filmul nu poate exista. Abia după aceea vin cuvintele. Când văd semnul acela, îmi amintesc că trebuie să scriu în fiecare dimineaţă. Cum. Bine, nu scrie Hollywood. M‑ai prins. Ai ochi buni. A început să se descompună. O jumătate dintr‑un O aproape că s‑a răbuşit, celălalt „O“ a dispărut cu totul. Tot cuvântul se transformă într‑un rahat. Ei şi. Tot se înţelege ce scrie. Mersi, Violet. Noroc. Cum se spune „noroc“ în ţara ta. Am întrebat cum se spune. Yo, yo, yo, aşa este? Îmi place cum sună. E uşor de ţinut minte. Atunci, yo, yo, yo. Şi încă unul, în sănătatea congresmanului care mi te‑a trimis. Eşti primul vietnamez pe care‑l întâlnesc în viaţa mea. Nu sunteţi prea mulţi pe la Hollywood. La naiba, de fapt la Hollywood nu este nici un vietnamez. Iar autenticitatea este un lucru important. Nu că autenticitatea ar fi mai importantă decât imaginaţia. Povestea primează. Iar povestea trebuie să fie universală. Dar nu strică să introduci şi nişte detalii autentice. Am avut pe cineva din Beretele Verzi care chiar a luptat alături de montaniarzi; el mi‑a verificat textul. El m‑a găsit pe mine. Scrisese un scenariu. Toată lumea scrie scenarii. Habar n‑are să scrie, dar omul e un adevărat erou american. A făcut două stagii, a omorât agenţi Viet Cong cu mâinile goale. A primit Steaua de Argint şi Inima Purpurie cu frunze de stejar. Să fi văzut ce poze Polaroid mi‑a arătat. Mi s‑a întors stomacul pe dos. Oricum, mi‑a dat câteva idei despre cum să fac filmul. Nu prea multe corecturi de făcut. Ce părere ai despre asta.

În prima secundă nu mi‑am dat seama că‑mi pusese o întrebare. Eram dezorientat, de parcă aş fi fost vorbitor de engleză străin şi aş fi ascultat vorbind pe cineva dintr‑o altă ţară. Grozav, am spus.

Cred şi eu că este grozav. Apoi ai venit tu. Mi‑ai scris pe marginile paginilor un alt scenariu. Măcar ai mai citit vreodată scenarii. Din nou a trecut o secundă până să‑mi dau seama că îmi pusese o întrebare. La fel ca Violet, Autorul nu se împăca prea bine cu intonaţia. Nu...

Aşa mă gândeam şi eu. Ei, de ce crezi...

N‑aţi prea nimerit‑o cu detaliile.

N‑am nimerit‑o cu detaliile. Ia‑auzi, Violet. Eu am studiat despre ţara ta, prietene. I‑am citit pe Joseph Buttinger şi pe Frances FitzGerald. Tu i‑ai citit pe Joseph Buttinger şi pe Frances FitzGerald. Buttinger este cel mai important istoric care a scris despre bucăţica voastră de lume. Iar Frances FitzGerald a câştigat Premiul Pulitzer. V‑a disecat psihologia. Cred că ştiu câte ceva despre poporul tău.

Mă enerva cu agresivitatea lui, iar propria mea enervare, cu care nu eram obişnuit, m‑a iritat şi mai tare; aşa se explică felul în care m‑am comportat după aceea. Nici măcar urletele nu v‑au ieșit ca lumea, am spus.

Pardon.

Am aşteptat o interjecţie, dar după aceea mi‑am dat seama că mă întrerupsese cu o întrebare. Foarte bine, am spus, şi am simţit că încep să o iau la vale. Dacă îmi aduc bine aminte, singurele locuri din scenariu în care vreunul dintre ai mei deschide gura, adică la paginile 26, 42, 58, 77, 91, 103 şi 118, sunt cele în care urlă. Nu vorbesc, doar urlă. Aşa că ar trebui măcar urletele să vă iasă bine.

Urletele sunt universale. N‑am dreptate, Violet.

Aveţi dreptate, a spus Violet, care şedea lângă mine. Urletele nu sunt universale, am spus. Dacă aş lua acest cablu de telefon, vi l‑aş înfăşura în jurul gâtului şi aş strânge până ce v‑ar ieşi ochii din cap şi vi s‑ar înnegri limba în gură, urletul pe care l‑ar scoate Violet ar suna altfel decât urletul pe care aţi încerca să‑l scoateţi dumneavoastră. E vorba de două tipuri diferite de groază, una exprimată de un bărbat, iar cealaltă de o femeie. Bărbatul îşi dă seama că este pe moarte. Femeia se teme că va muri şi ea în curând. Aflându‑se în situaţii diferite şi fiind ei înşişi diferiţi, timbrul vocilor celor doi va suna diferit. Trebuie să asculţi cu mare atenţie aceste sunete ca să pricepi că, deşi durerea este universală, felul în care se manifestă ea este foarte personal. Nu avem de unde să ştim dacă durerea noastră seamănă cu a altcuiva până când nu vorbim despre ea. După aceea discutăm şi judecăm lucrurile şi în sens cultural şi individual. În ţara aceasta, de exemplu, unei persoane care fuge ca să scape cu viaţă îi va trece prin minte în primul rând să sune la poliţie. Acesta este un mod rezonabil de a face faţă ameninţării durerii. Dar în ţara mea nimeni nu sună la poliţie, fiindcă de multe ori poliţia este tocmai cea care provoacă durerea. Am dreptate,Violet?

Violet a dat din cap muţeşte.

Aşa că daţi‑mi voie să vă atrag atenţia că în scenariul dumneavoastră compatrioţii mei urlă aşa: AIIIEEEEE! De exemplu, când SĂTEANUL NR. 3 cade în groapa cu ţepuşe făcută de un luptător Viet Cong, iar ţepuşele îi străpung trupul, aşa urlă. Sau când FETIŢA se sacrifică pentru a alerta Beretele Verzi că luptătorii Viet Cong se apropie pe furiş de sat, aşa urlă şi ea înainte să‑i fie tăiată beregata. Însă după ce i‑am auzit pe atât de mulţi compatrioţi de‑ai mei urlând de durere, vă pot asigura că vietnamezii nu urlă aşa. Aţi dori să auziţi cum urlă?

Mărul lui Adam i‑a săltat în clipa în care a înghiţit.

Foarte bine.

M‑am ridicat şi m‑am aplecat peste biroul lui ca să‑l privesc drept în ochi. Dar nu l‑am văzut. Ceea ce am văzut în schimb a fost chipul aspru al unui montaniard, un bătrân aparţinând minorităţii Bru, care locuiau într‑un cătun nu departe de locul în care se petrecea acţiunea poveştii Autorului. Se zvonea că bătrânul acţionase ca agent de legătură pentru Viet Cong. Aceea a fost prima mea misiune ca locotenent şi nu am reuşit să inventez nimic ca să‑l împiedic pe căpitanul meu să‑i înfăşoare un fir de sârmă ghimpată ruginită în jurul gâtului ca un colier, atât de strâns, încât de fiecare dată când înghiţea, sârma ghimpată i se înfigea în mărul lui Adam. Dar nu din pricina asta a urlat bătrânul. Ăsta a fost doar aperitivul. În mintea mea însă, chiar în timp ce priveam acea scenă, urlam eu în locul lui.

Iată cum sună urletul acela, am spus, întinzându‑mă peste masă. Şi, înhăţând stiloul Montblanc al Autorului, am scris, cu litere mari şi negre, o onomatopee lăbărţată pe toată pagina de titlu a scenariului: AIEYAAHHH!!! Apoi am înşurubat la loc capacul stiloului, l‑am aşezat înapoi pe mapa lui de scris din piele şi am spus: Aşa se urlă în ţara mea.

 

După ce am coborât de pe deal, dinspre casa Autorului, m‑am îndreptat spre casa Generalului, care se afla la treizeci de străzi distanţă, în zona joasă a Hollywoodului, unde le‑am povestit Generalului şi lui Madame cum a decurs prima mea confruntare cu industria cinematografică. Amândoi s‑au înfuriat, dându‑mi dreptate. Întâlnirea mea cu Autorul şi cu Violet mai durase o vreme şi se desfăşurase într‑o atmosferă ceva mai liniştită, iar eu subliniasem că lipsa rolurilor vorbite pentru vietnamezi într‑un film care se petrecea în Vietnam ar putea fi interpretată ca o lipsă de fineţe din punct de vedere cultural. Este adevărat, a intervenit Violet, dar cei care contează în ultimă instanţă sunt cei care plătesc biletele şi merg la cinematograf. Şi, să vorbim cinstit, nu publicul vietnamez va merge să vadă filmul acesta, nu‑i aşa? Eu mi‑am stăpânit furia.

„Simpatizantul”, de Viet Thanh Nguyen, traducere din limba engleză de Tatiana Dragomir, este în curs de apariție la Editura ART, în colecția „Musai”.