Oameni, nu cifre / Migrație

„Aici mă simt în siguranță pentru că nimeni nu vrea să mă omoare”

De Andra Mureșan, Ilustrații de Dariana Ilie

Publicat pe 6 septembrie 2024

Trecuseră trei săptămâni de când Madeleine* fugea prin pădure. Cădea, se ridica, iar cădea, și tot așa de o mie de ori. „A fost teribil de greu”, spune un an mai târziu, de la peste 5.000 de kilometri distanță.

Trei săptămâni în care nu a mâncat deloc. Doar apă, pentru că nu a găsit altceva. După ce mai lua o gură, parcă prindea forță să o ia din loc. Sângera, dar nici măcar asta nu a oprit-o. Trebuia să ajungă într-un loc sigur. Într-un final, a nimerit în Goma, un oraș din estul Republicii Democratice Congo, unde au preluat-o voluntarii de la Medici fără Frontiere.

Războiul a învățat-o ce înseamnă pierderea. În 2021, după ce rebelii M23 au început să atace Congo, soțul ei a trebuit să meargă la război și a murit. „De atunci, eu eram cea care aducea pâinea-n casă. Împreună cu tatăl meu, care era militar, încercam să avem grijă de cei trei copii ai mei. Lucram ca jurnalistă în armată, reușeam să plătesc toate cheltuielile de prin casă, trăiam liniștiți, totul până într-o zi acum doi ani, în decembrie, când rebelii s-au apropiat de oraș”. 

Au scos toți militarii pe care i-au găsit acasă și i-au omorât. „Mi-am văzut tatăl cum a fost executat. E un lucru pe care nu îl voi putea uita cât o să trăiesc”.

Rebelii le-au răpit pe ea și pe fiica ei cea mică, de 12 ani. Ceilalți doi copii, băiatul de 25 și fata de 22, erau la cursuri. 


Medici fără Frontiere e o organizație umanitară internațională, ale cărei echipe răspândite în Republica Democratică Congo se străduiesc să trateze efectele devastatoare ale războiului, dar și alte urgențe medicale, cum e epidemia recentă de rujeolă.

Situația umanitară din Congo s-a deteriorat din ce în ce mai tare în ultimii ani, în special după alegerile din 2023, când au apărut tensiuni între forțele armate ale statului și rebelii grupării M23 (23 Martie), care au început din nou să omoare civili în provincia Nord Kivu. Aproape 700.000 de persoane au fost strămutate forțat din cauza rebelilor în 2023, potrivit datelor publicate de Agenția ONU pentru migrație (UNHCR). În total, numărul persoanelor mutate în interiorul țării a ajuns la peste 7 milioane.

La începutul acestui an, în cadrul Cupei Africii, echipa de fotbal a Republicii Democratice Congo a protestat pașnic pentru a atrage atenția asupra crizei umanitare. Înainte să joace cu echipa Republicii Coastei de Fildeș, în momentul în care a început să cânte imnul, jucătorii și-au pus mâinile la tâmple, sub forma unui pistol și și-au ținut mâinile la gură. Cu toate acestea, situația politică din Congo continuă să nu provoace interesul Vestului, preocupat de alte războaie, chiar dacă este unul dintre cele mai lungi și întortocheate conflicte din lume, care pune în pericol viețile a milioane de oameni.

„Măcar ei au scăpat, însă acum nu știu unde sunt. Nu știu dacă trăiesc sau dacă au murit”, continuă Madeleine* „După ce ne-au dus în pădure, acolo ne-au violat în fiecare zi. De fiecare dată când veneau la noi. Tot ce puteam să fac era să stau acolo, în propriul sânge”.

Asta a durat trei luni. Până într-o zi când au mers la cumpărături împreună cu cei care le-au răpit și violat, ca să le care sacoșele. Era o piață plină ochi de oameni. Madeleine* a simțit că ăsta e momentul în care poate să fugă. A fugit timp de trei săptămâni.

***

Madeleine* s-a născut pe 31 decembrie 1980. Copilăria ei are miros de mango, de la tot timpul pe care-l petrecea cocoțându-se în copacii înalți. 

„Asta până în 1997, când l-au înlocuit pe Mobutu cu Kabila și a început războiul. Totul a devenit dificil de atunci”, continuă să povestească cu ochii plânși.

Câteodată își amintește de zilele alea normale, din copilărie, de diminețile în care singura grijă era să se trezească, în Rutshuru. Era în școala primară, își făcea rapid ghiozdanul pentru școală și apoi toată ziua se juca cu prietenele ei.

„Dintr-o dată sunt în mijlocul copiilor, pe nisip, încercând să fug ca să nu mă lovească mingea la „jocul focului”. Funcționa cam așa: erau copii aliniați în două părți, care aruncau cu o minge. În mijloc stătea o persoană care trebuia să umple o sticlă cu nisip, fără să fie lovită. Când sticla era plină, făceai schimb cu altcineva”.

Pentru că tatăl ei lucra în armată, trebuiau să se mute mereu. Acum locuiau într-un oraș, anul viitor într-altul, peste doi ani în altul și tot așa până mai târziu când s-au stabilit în Rutshuru. 

Tot aici l-a cunoscut și pe soțul ei. În 1998 s-a născut primul lor copil, când încă erau la liceu amândoi. Apoi a început să studieze jurnalismul. 

***

În Goma, unde a ajuns prima dată, nu a putut să o ajute nimeni. Tot ce voia era să afle unde sunt copiii ei. Așa că a mers, împreună cu mama ei, care a rămas în Congo, către Kinshasa, capitala țării.

A cerut ajutor de la Guvern ca să-și găsească copiii, însă a sfârșit prin a fi arestată. „Oamenii încep să spună că Guvernul lucrează cot la cot cu rebelii, pentru că la mijloc sunt bogății precum aur sau diamante. Nu vor să vorbești despre ce se întâmplă”. Atunci și-a dat seama că suferințele prin care a trecut au transformat-o într-o „dovadă vie”, un pericol pentru discursul oficial. Putea să vorbească despre ce a văzut, despre femei violate, despre oameni împușcați în mijlocul străzii, despre copiii care dorm sub cerul liber fără să știe unde sunt părinții lor. 

„Și nu vor ca oamenii să știe lucrurile astea. Ei vor să convingă lumea că totul merge bine”.


Femeile, fetele și copiii sunt ținta violenței sexuale în Congo. În medie, 20 de astfel de cazuri sunt raportate pe zi, potrivit organizației Care International. De asemenea, în jur de 60% din persoanele strămutate sunt femei. United Nations Population Fund (UNFPA) estimează că aproximativ 220.000 de femei sunt la momentul actual însărcinate, iar 55.000 urmează să nască în următoarele trei luni. Dintre acestea, 2.750 ar putea să dezvolte complicații care să le pună viața în pericol și ar avea nevoie de îngrijire sporită.

O mare parte dintre fete nu sunt lăsate să meargă la școală și, ca să câștige bani pentru familiile lor, sunt forțate să lucreze în bordeluri, care s-au înmulțit în jurul taberelor de refugiați. 

Congo este unul dintre cele mai periculoase locuri pentru femei, potrivit Care International. 52% dintre femei sunt supraviețuitoare ale violenței domestice, în timp ce 39% spun că au fost rănite sau amenințate cel puțin o dată de-a lungul vieții, potrivit rapoartelor publicate de Națiunile Unite

După ce a fost arestată, Organizația Congoleză pentru Drepturile Omului (OCDH) a intervenit ca să o ajute.

- Dacă rămâi în țară, te vor omorî. Așa că trebuie să pleci, Madeleine*, își amintește că i-au spus.
- Unde ar trebui să plec? Nu pot să plec, trebuie să rămân aici să îmi caut copiii. Nu știu unde sunt. 
- Hai să-ți salvăm viața înainte și apoi o să îți găsim și copiii.

Au reușit s-o scoată din arest, i-au făcut rost de un pașaport, de o viză și i-au găsit un loc unde să meargă. Nu putea să părăsească țara pur și simplu, pentru că era pe lista celor supravegheați, așa că ong-ul a organizat o plecare undercover.

„Am fost deghizată într-o dansatoare și de aceea am acum și acest pierce în nas, ca să arăt ca un muzician sau un artist. În mod normal, n-aș fi avut cum să plec legal”.

***

Primise instrucțiuni clare: nu rămâi în România, trebuie să ajungi în Franța. Asta pentru că voluntarii de la OCDH nu erau siguri că ar putea să obțină azil în România.

„Du-te și clădește-ți viața! Găsește un autobuz și pleacă”, i-au spus cei cu care a venit în țară când s-au despărțit la aeroport. 

Apoi a urmat problema actelor. A plătit cuiva 250 de euro, după care a aflat că nu poate să treacă granița cu ele. Era în Arad când i s-a spus că nu are cum să plece din România.

-Ce vrei să faci în continuare? a întrebat-o polițistul de la biroul de imigrări unde și-a petrecut noaptea.

-Orice ar fi, nu puteți să mă trimiteți înapoi! O să mă omoare dacă mă trimiteți înapoi.

-Atunci de ce nu ai făcut cerere pentru azil?

Madeleine* nu știa că poate să ceară azil în România. De fapt, nu știa aproape nimic despre țara noastră înainte să vină aici. Pentru că la noi lumea nu vorbește franceză, nu a primit prea multe informații. 

A fost trimisă la Centrul Regional de Proceduri și Cazare pentru Solicitanții de Azil din Timișoara. A stat acolo trei zile, apoi a ajuns la Șomcuta Mare și, între timp, a făcut și cerere pentru azil. 

„Unii oameni aplică și primesc un răspuns într-o săptămână… indiferent dacă e pozitiv sau dacă e negativ. La mine deja durează de prea mult timp. Nu știu… A trecut o lună de când am dat interviul”.

Nu știe ce se va întâmpla dacă i se refuză cererea. Se gândește doar la cealaltă posibilitate. În cazul în care va putea să rămână aici, vrea să se mute în Timișoara, să își găsească un loc de muncă, în timp ce își caută copiii. Vorbește constant cu mama ei la telefon care o ține la curent cu veștile de acasă. 

„Aici mă simt în siguranță pentru că nimeni nu vrea să mă omoare. Însă (...) nu știu ce se va întâmpla dacă îmi resping cererea de azil. Nu știu”. 

Încă încearcă să scape de coșmaruri și să reușească să doarmă noaptea câteva ore legate. Știe că i s-au întâmplat multe lucruri oribile, dar acum e aici și vrea să facă cumva să treacă peste ele.

„Dacă mă scufund nu există cale de întoarcere, dacă mă scufund nu mai fac nimic”, își repetă în gând.


Nota autoarei: Madeleine* nu mai este în România pentru că, între timp, i-a fost respinsă cererea de azil. 

În România, numărul azilanților a scăzut în 2023 față de 2022, potrivit datelor publicate de Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI). Numărul cererilor de azil înregistrate anul trecut a fost 10.157, iar în 2022 au fost 12.355 de cereri de azil depuse în România.

Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea personajelor.

Am încercat să înțelegem mai bine cine sunt oamenii care vor să vină în România, ce lasă în urmă și de ce vor să rămână aici. Urmează să publicăm poveștile lor în septembrie.

Portretul a fost construit pe baza interviurilor luate migranților din Șomcuta Mare în 2023 de către cercetătorii de la Institutul de Istorie Orală al Universității „Babeș-Bolyiai” Cluj-Napoca, parteneri alături de Scena9 și Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” în proiectul „Life Stories, Not Numbers”, o colaborare concepută de Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă și finanțat cu sprijinul European Philanthropic Initiative for Migration (EPIM).

6 septembrie 2024, Publicat în Oameni, nu cifre /

Text de

  • Andra MureșanAndra Mureșan

    Super anxioasă în plan personal, deloc anxioasă când e pe teren. Jurnalistă obsedată de dragoste, trenduri și subiecte sociale. Îi poți scrie aici andra.mureșan@scena9.ro.

Ilustrații de

  • Dariana IlieDariana Ilie

    Ilustratoare și autoare de fanzine cu entuziasm intens pentru animație. O liniștește și neliniștește domeniul esteticii.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK