O nuvelă înduioșătoare Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung spune povestea unui bătrân care încearcă să-și păstreze amintirile tot mai confuze în fața bolii și bătrâneții. În ficare zi Bunicul și nepotul lui Noah, stau pe o bancă într-un decor tot mai claustrofob. Bunicul îi povestește copilului despre viața sa, despre cum și-a cunoscut soția sau aventurile pe care le-a trăit. Uneori lângă el pe bancă nici nu este Noah, nepotul, ci fiul său Ted. Însă oricine e lângă el, poveștile nu se opresc, creând o narațiune despre dragoste, viață și puterea de a-ți lua adio.
Fredrik Backman este editorialist, blogger și unul dintre cei mai populari scriitori suedezi contemporani. Cărțile sale au fost traduse în peste patruzeci de țări. Printre cele mai cunoscute titluri ale sale se numără romanul său de debut Un bărbat pe nume Ove, a cărui ecranizarea suedeză a fost nominalizată la Oscar pentru Cel mai bun film străin (2016), și care a fost excranizat și în limba engleză. Alte cărți scrise de el sunt Scandalul, Învingătorii sau Oameni Anxioși.
Volumul Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung face parte din colecția Musai și poate fi găsit în premiera la târgul de carte Bookfest 2023, la standul editurii Art. Citește un fragment din carte.
Un băiat și bunicul lui stau pe o bancă în creierul bunicului.
— E un creier foarte frumos, bunicule! spune Noah încurajator, fiindcă bunica îi zicea mereu că, atunci când bunicul tace, nu trebuie decât să‑i faci un compliment și se pornește iar.
— Frumos din partea ta că zici așa, zâmbește bunicul și își șterge ochii cu dosul palmei.
— Dar cam dezordonat! râde băiatul.
— A plouat mult pe‑aici când a murit bunică‑ta. Pe urmă n‑a prea mai fost nimic în ordine.
Noah bagă de seamă că pământul de sub bancă s‑a preschimbat în noroi. Dar cioburile și cheile sunt tot acolo. Dincolo de piață e lacul. Mici valuri îi tulbură oglinda, amintiri ale bărcilor care au trecut.
Noah aproape că vede cortul verde de pe insulă. Își aduce aminte de ceața care învăluia lin copacii ca un giulgiu rece dimineața, la trezire. Când lui Noah îi era frică să adoarmă, bunicul își lega de braț capătul unei sfori, iar celălalt capăt de brațul băiatului și îi promitea că, dacă visează urât, nu trebuia decât să tragă de sfoară și bunicul avea să‑l aducă din coșmar înapoi la loc sigur. Ca pe o barcă la mal.
Bunicul și‑a ținut promisiunea de fiecare dată.
Pe marginea băncii, Noah își bălăngăne picioarele. Dragonul a adormit în mijlocul pieței, lângă o fântână arteziană. În zare, pe malul celălalt, se ridică un mic pâlc de blocuri între ruinele altora ce pare că tocmai s‑au năruit. De‑a lungul și de‑a latul fațadelor, blocurile sunt acoperite cu lămpi cu neon fluorescente, care arată de parcă le‑a montat cineva foarte grăbit sau cu o spectaculoasă nevoie să meargă la toaletă. În ceață, luminile sclipesc în aranjamente ciudate. Noah își dă seama că formează litere. „Important!“ clipesc lămpile pe un zid. „Nu uita!“ scrie pe un altul. Dar pe cel mai înalt bloc, cel mai aproape de malul apei, scrie „Noah“.
— Ce e în blocul ăla, bunicule?
— Arhiva. Acolo se păstrează tot. Tot ce e mai important.
— Adică?
— Tot ce‑am făcut împreună. Toate fotografiile, filmele și toate cadourile tale inutile.
Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung
Bunicul râde. Râde și Noah. Mereu își fac cadouri inutile. Anul trecut, de Crăciun, bunicul i‑a dat lui Noah o pungă de plastic umplută cu aer, iar Noah i‑a dăruit o sanda. De ziua bunicului, Noah i‑a făcut cadou o bucată de ciocolată deja mâncată. A fost cadoul preferat al bunicului.
— E un bloc mare.
— Era o bucată mare de ciocolată.
— De ce mă ții așa de strâns, bunicule?
— Iartă‑mă, Noahnoah! Iartă‑mă!
În jurul fântânii arteziene, piața e pavată cu plăci grele de marmură. Cineva a scris pe ele, cu cretă albă, calcule matematice avansate, dar trecătorii cu contururi șterse se grăbesc care încotro și tălpile pantofilor șterg cifrele una după alta, până când nu mai rămân decât șiruri răzlețe, adânc gravate în plăci – fosile de ecuații.
Dragonul strănută în somn și din nări îi țâșnesc milioane de petice de hârtie cu mesaje scrise de mână, care se răspândesc în toată piața. O sută de elfi dintr‑o carte de povești pe care bunica i‑o citea lui Noah dansează în jurul fântânii, încercând să prindă bucățelele de hârtie.
— Ce scrie pe hârtii? întreabă băiatul.
— Toate ideile mele, răspunde bunicul.
— Se risipesc peste tot!
— Se risipesc de mult timp.
Băiatul încuviințează și își încleștează degetele pe ale bunicului.
— E bolnav creierul tău?
— Cine ți‑a zis?
— Tata.
Bunicul oftează adânc. Dă din cap că da.
— De fapt, nu știm. Știm atât de puțin despre cum funcționează creierul. E ca o stea care se stinge. Mai ții minte ce te‑am învățat despre stele?
— Când se stinge o stea, durează mult până ne dăm seama, la fel de mult cât îi ia ultimei ei sclipiri să ajungă pe Pământ.
Bărbia bunicului tremură. Îi amintește adesea lui Noah că Universul are peste treisprezece miliarde de ani. Bunica mormăia de fiecare dată când îl auzea: „Și tu tot te grăbești mereu să te zgâiești la stele, de n‑ai niciodată timp să pui vasele în mașina de spălat.“ Uneori îi șoptea lui Noah: „Cine se grăbește să trăiască se grăbește să piardă.“ N‑a înțeles ce voia bunica să spună cu asta decât după ce a murit.
Bunicul își împreunează mâinile, încercând să le oprească din tremurat.
— Când un creier se stinge, durează ceva până când trupul află. Corpul uman are o etică a muncii remarcabilă, e o capodoperă matematică. Lucrează până la ultima sclipire de lumină. Creierul nostru e ecuația supremă. Când umanitatea va reuși s‑o rezolve, va fi ceva mai remarcabil decât a păși pe Lună. Niciun mister din Univers nu e mai mare decât omul. Mai ții minte ce‑ți spuneam despre eșec?
— Singura dată când eșuăm e când renunțăm să mai încercăm.
— Exact, Noahnoah, chiar așa! Ideile mari nu pot fi oprite!
Noah închide ochii, își oprește lacrimile și le obligă să se furișeze în gene. În piață a început să ningă așa cum plâng copiii mici – mai întâi ca un scâncet, apoi ca și cum nu o să se mai oprească niciodată. Fulgi albi și grei acoperă toate ideile bunicului.
— Zi‑mi de școală, Noahnoah! îl roagă bătrânul.
Îl întreabă mereu asta, dar nu cum o fac alți adulți, care vor să știe dacă Noah se poartă frumos la școală. Bunicul vrea să știe dacă școala se poartă frumos. Nu, nu se poartă frumos aproape niciodată.
— Profa ne‑a pus să scriem o compunere despre ce vrem să fim când creștem mari, spune Noah.
— Și ce‑ai scris?
— Am scris că mai întâi vreau să mă concentrez pe a fi mic.
— Un răspuns foarte bun!
— Nu‑i așa? Și am mai scris că aș vrea să fiu bătrân. Că adulții sunt mereu supărați, doar copiii și bătrânii râd.
— Așa ai scris?
— Da.
— Și ce‑a zis profesoara?
— A zis că n‑am înțeles tema.
— Și tu ce‑ai zis?
— I‑am zis că n‑a înțeles răspunsul.
— Te iubesc! spune bunicul cu ochii închiși.
