Cel de al patrulea text din seria „Scriitori și animale”, coordonată de prozatoarea Lavinia Braniște, e scris de Augustin Cupșa, autor al mai multor romane și volume de proză scurtă precum Marile bucurii și marile tristeți. Animalul de care ne povestește Cupșa e o broască mecanică gălăgioasă, cumpărată înainte de o intervenție medicală și o reîntoarcere acasă.

Cu seria „Scriitori și animale” ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.

---

Mi-am zis de mai multe ori că de fapt e vorba de concentrare, să te concentrezi, dar nu așa cum îți bați capul cu o problemă grea sau cum să o scoți la capăt cu banii sau cu viața, când te uiți la toate posibilitățile înșirate pe față și la un moment dat le vezi și pe cele ascunse, apoi treci la treabă și mergi la țintă. Nu, trebuie să te concentrezi undeva mai înainte de concentrare, la un alt nivel. Să te opintești cu sufletul, nu cu mintea. Să ții lucrurile pe loc, să nu cumva să scape pe vreunul, atârnate toate într-o singură secundă. În Paris eram uneori atât de obosit încât ațipeam în metrou, după Oberkampf, și mă trezeam în altă lume. Pffua, să vezi că am trecut de stație. Dar nu, era bine, ieșeam la suprafață pe la Quai de la Râpée și mergeam odată cu lumina. Puteam să rămân acolo dacă mă concentram mai bine.

Să tragi aer în piept și să nu-i mai dai drumul. Să strângi pleoapele până când lumina e subțire și tare cât o lamă de cuțit.

***

Să-mi dai mâna când trecem strada. Și să te uiți în stânga și-n dreapta.

Si dacă te țin de mână?

Și dacă mă ții de mână. Trebuie să te înveți să te asiguri.

Ionuca își lipăie sandalele, are rochița cu unicorn, roz pal și jacheta galbenă, croșetată. Numai ăstea mai erau curate, ce-am mai găsit în grămadă, în ultimele zile în Franța.

Si după?

Ș-ul îl zice s, ce-ul e țe. H-ul e mut, ca în franceză. `aide, `aină, `oț. Cârtie în loc hârtie.

Și după, ce? După o să intrăm pe acolo în târg, vezi banda aia pe unde o iau oamenii? Să te ții bine de mine.

O strâng mai tare de mână, mă uit în stânga și-n dreapta, o luăm pe trecerea de pietoni și ne facem loc printre trotinetele electrice lăsate pe trotuar.

Nu, zice Ionuca, în poveste!

A, da, în poveste, păi erau doi arici care vorbeau foarte mult la telefon și nu se nimereau niciodată când voiau să se vadă, mai erau și foarte leneși, de abia își mișcau fundurile și nici nu știau să se orienteze, stăteau cu ochii întredeschiși, că moțăiau toată ziua, și când să se vadă, mergeau în sens opus, aveau un telefon cu fir, mă rog, și se tot lungea firul ăla. Când nu mai știu ce să inventez, încep să trag de timp, zic că se tot lungește firul, și se lungește, și se lungește, și se lungește, și dacă repet de multe, multe ori, Ionuca începe să râdă. Râde lung și frumos, în cascade, și în obrazul drept i se face o gropiță.

Alteori uit să îi repet, trebuie să fiu atent pe unde mergem, toată lumea se bulucește, se bagă cu mașinile pe trotuar, cu trotinetele electrice.

Si după?

Da, și după o să ne întoarcem acasă și o să avem niște bani o vreme.

La bunici?

Nu, în București, dar tot în România. Bunicii stau în alt oraș.

A, da, am uitat.

Dar vezi că înainte să plecăm trebuie să mă duc la doctorul ăla, la care am mai fost, să mai mă vadă o dată. Ce zici, dacă îmi bagă tuburile alea pe nări, o să-mi scoată din nas strănutul?

Își atinge fruntea cu palma ei mică, trag cu coada ochiului la ea, cum își tot aruncă înainte picioarele, cu degetele mici și rotunde ieșite pe sub breteaua sandalelor, nu-mi dau seama la ce se gândește.

Si după?

***

Primele tarabe sunt cu niște tinichele, șnururi cu pietre de toate culorile, attrape-rêves cu pene vișinii, verzi ca lămâia, galbene fosforescente, sticluțe cu uleiuri esențiale, clepsidre cu nisip sclipitor, pe urmă standuri de haine, bluze de supraelastic, cu umeri și volănașe, pantaloni de penea cum erau și la noi, la SUCPI sau la Pelendava, la 10 euro bucata, espadrilele făcute grămezi în cutii de carton, la 10, la 15 și la 25 de euro.

Ionuca e dezamăgită.

Nu stiu de țe spune marche aux puces si nu e nici un puce.

Hai că-i găsim mai încolo.

Ne facem cu greu loc prin mulțime. Sunt toții oamenii din localitate și din toate satele din jur, cred că-s mai mulți decât de ziua Franței, când am mâncat cârnați merguez și cartofi prăjiți ca din polistiren și am băut bere în spatele sălii de sport, unde acum s-a înșirat un labirint de mese pliante. Tot ce e de dat de printr-o casă în care a rămas câte o femeie bătrână. Multe, multe femei bătrâne își întind picioarele varicoase pe sub tăblii și își fac vânt cu câte un evantai găurit. Seturi complete de tacâmuri și veselă, cu supieră, ceainice, farfurii adânci și niște platouri cu  scobituri rotunde de jur împrejur.

Il sert á quoi celle ci?

Bătrâna rînjește cu un șir de dinți din plastic.

Pour des escargots, monsieur.

Pun speriat la loc eșafodul de melci. Aș vrea să găsesc niște jocuri cu carduri, cu litere și cifre, ăsta e mișto, are și ceas, șoarecele și ursul, dai cu zarul, faci un traseu, potrivești limbile în cadran, dar n-are pliantul cu reguli, poate le găsesc pe net. Mă uit după Ionuca. A rămas la tarabe mai încolo și a apucat în pumni o broscuță verde fistic care are și o cușcă de plastic, aranjată pe o foaie de nufăr. Poți să o apeși la baza gâtului și scoate niște orăcăieli muzicale. Pe burtă i se curbează niște striuri oblice și sub ea se găsește un buton despre care nu-mi dau seama la ce folosește. Cred că de acolo schimbi cântecul, broscuța fluieră Surfin` USA sau Summertime blues.

Hai, mamă, că e și murdară. Și oricum nu ținem animalele în cuști.

Dar nu e cușcă. E casa ei.

Da,  bine, dar era murdară rău. Cine știe la cine a stat. Au ținut-o într-o șosetă murdară.

De data asta n-o mai fac să râdă. Merge cu mine, dar își tot întoarce capul către taraba care rămâne în urmă. La un moment dat, prin zumzetul mulțumii aud aceleași orăcăieli ritmate. Be- Bop-a- Lula? Pe bune? O trag pe Ionuca lângă un stand cu teancuri de cărți.

Uite, ăstea cu dinozauri, nu-ți plac?

Le răsfoiește fără nici un chef și de fiecare când aude muzica broscuței, parcă îi tresar umerii.

Prin geamurile înalte se vede un câmp ras, ca fundul unui ocean care s-a evaporat înainte să apară oamenii pe pământ. Înăuntru aerul pare impenetrabil, de culoarea celestitului, mici, mici fire de praf sclipind în soare. Urme de negreală într-un cristal luminos, picioare de insecte, grăunte de nisip, care n-au cum să mai moară.

2.000 de km pe autostradă la întoarcere, mă gândesc, și o să ascult Be-Bop-a-Lulla până o să mă ia naiba.

Chiar vrei broscuța aia?

Îi cade părul pe frunte când dă din cap.

Măcar acum n-o să-i mai am grija prin târg, o să știu exact pe unde umblă.

Ți-am zis de bătrâna aia pe care vrea fiică-sa să o trimită la azil?

Care?

Madame Copp.

Nu mi-ai zis de ea. Are un nume mișto.

Ba ți-am zis.

Ce-i cu ea?

Fiica ei vrea să o trimită la azil și am întrebat-o – dar dumneavoastră ce vreți? A ridicat din umeri, cică – vă dați seama, eu vreau să rămân acasă. Așa m-a impresionat... e casa ei, îți dai seama?

Și fiică-sa stă cu ea?

Nu, stă la două case mai încolo.

Ce vacă.

Știu de ce fac asta.

Cine, francezii?

Da. Își bagă copiii la creșă la șase luni și-și văd de ale lor și pe urmă copiii îi bagă la azil.

Răzbunare?

Nu se stabilește între ei legătura care trebuie să se stabilească.

Mai știi?

Eu m-am hotărât ce o să fac. Ultimul care rămâne dintre ei, îl iau acasă.

***

O să vă dau întâi cu spray, pe urmă o să vă fac câte o injecție în fiecare nară, dar n-o să simțiti nimic. Pe urmă vă pun niște mese și o să rămâne așa treizeci de minute. Vă mut în sala de operații.

Ok.

Îmi tot zice cu dumneavoastră, deși suntem cam de-o vârstă și e tot din România. A plecat din Iași în facultate. N-am mai propus să ne tutuim când am trecut pe română.

Vă întoarceți acasă?

Îi fac semn din cap că da. Deci eu nu pot să-l cred, n-are cum să nu simți nimic când îți bagă acul de seringă până în fundul nasului. Mâinile lui se mișcă repede, mi se pare că știe precis ce caută.

Nici eu nu voiam să rămân aici. Mă gândeam la Bretania, dar nah, aici era postul. M-am mutat de la Verdun, unde era și mai nasol. E ok aici.

Mi-a plăcut orașul.

Nu cred nici eu ce spun.

Sper că nu sunteți speriat.

Nu sunt, dar e fetița afară, n-am avut cu cine să o las azi.

Poate să vină înăuntru.

Nu, lăsați, mai bine să nu vadă, cine știe ce o să creadă că-mi faceți.

Da, așa e, dar putem lăsa ușa deschisă.

Închid ochii și mă gândesc în urmă cu viteza unui proiector de diapozitive care împroașcă cu ecrane luminoase pe perete. Uneori intru în niște ape tulburi, băi, concentrează-te, trebuie să te concentrezi, ține momentul ăsta pe loc, că tot e bun și el. Trebuie doar să te concentrezi, să-i ții pe toți la un loc. Cum adică ultimul care rămâne? Aiurea. O să rămână toți. O să se vadă că toată chestia asta n-a fost decât o glumă, o farsă. N-are cum să fie așa.

De pe coridor se aude orăcăieli mecanice. She`s my baby … Be Bop a Lula I don`t mean maybe Mă afund cu umerii în scaun. Nici Elvis n-a murit, e pe o insulă, undeva, la casa lui, dimineața se uită la ocean, cum se împing valurile pe nisip.

Deci erau arici ăia doi care vorbeau la telefon și aveau un fir care se tot lungea, se lungea, se lungea, se lungea pentru că ei mergeau în direcții diferite.

Si după?

Firul se lungea, se lungea și se tot lungea.