Ce mai înseamnă o familie? După ce ne-a zguduit un pseudo-referendum inutil, am ales câteva filme de la Les Films de Cannes (19-28 octombrie, la București) care arată în diverse feluri declinul familiei tradiționale. Tema familiei nu e neapărat centrală în filmele văzute (cel puțin nu în Girl, unde belgianul Lukas Dhont se concentrează pe frustrările Larei, o balerină trans și încercările tatălui său, părinte singur, de a o salva), dar e arătată treptat. În Shoplifters, niște delincvenți adulți sunt părinți-surogat pentru niște copii abandonați, abuzați și/sau privați de iubirea părinților lor reali; în Capernaum, un poverty porn libanez top-class (înțeleg de ce a plâns Cate Blanchett la vizionarea lui, e complet zguduitor emoțional), protagonistul, un puști foarte descurcăreț, încearcă să fugă de familia lui abuzivă, care face copii pe bandă rulantă și apoi se descotorosește de ei pentru bani - mai mult decât atât, puștiul se decide chiar să îi dea în judecată pe tatăl și pe mama lui, pe motiv că l-au născut.
Shoplifters e un Palme d’or cuminte - sentimental și safe, din toate punctele de vedere; văzând o mare parte din selecție, înțeleg de ce a plecat regizorul japonez Hirokazu Koreeda cu premiul acasă, era cea mai evidentă alegere. Preocupările lui Koreeda pentru felul în care funcționează familiile nu sunt noi, ele mai fuseseră explorate și în Nobody Knows (2004), Like Father, Like Son (2013), Our Little Sister (2015). Simplitatea aparentă a regiei sale (undeva între stilistica lui Ozu și preocupările umaniste ale lui De Sica, pentru că filmul are ceva indiscutabil din Hoți de biciclete, 1948) ascunde însă foarte multe subtilități (atât în joc, cât și în scenariu).
În fine, povestea e simplă - într-o familie aparent normală (tradițională, să zicem), se strecoară un membru nou, Yuri, o fetiță neglijată de părinți. De aici, practic toată osatura acestei familii începe să se desprindă, făcând să fie vizibil caracterul său de improvizație - familia e formată dintr-o bunică neobișnuită, care joacă la păcănele, un pater familias destul de emasculat, iubita lui, un băiețel cules dintr-o mașină, o fată care e lucrătoare sexuală etc. Koreeda lasă loc unui discurs despre cum funcționează o familie care nu e legată în niciun fel de legături de sânge, contracte sociale sau alte bălării administrative, ci doar sărăcie și lipsă imensă de iubire. Practic, ceea ce îi unește pe toți într-un mod bizar este o rutină transformată în joc - furtul din magazine și felul în care operează în perechi pentru a distrage atenția vânzătorilor. Dialogurile lor calde, joculețele spontane, privitul ploii sau meditațiile asupra trecerii timpului sunt atât de firești în acest context încât par desprinse dintr-un cotidian familial demult apus (ca în filmele generice de Crăciun care mimează un fel de confort magic). Desigur, cotidianul ăsta idilic contrastează cu sărăcia imensă a acestor oameni și a lipsei lor de posibilități - în final, când se ajunge la chestiuni legale, toți au tendința să fugă și să se lase unul pe celălalt în urmă, pentru că nu au nici posibilități, nici maturitatea să meargă până la capăt.
Într-un mod aproape identic, protagonistul din filmul libanez Capernaum (premiul juriului la Cannes), Zain, ajunge să fie un părinte-surogat pentru copilul de culoare al unei femei, odată ce e arestată de autorități pentru acte false. Deși filmul lui Nadine Labaki face un abuz de dramatism, punându-i sărmanului băiat o grămadă de probleme în cârcă, relația lui cu bebelușul e explorată foarte atent - într-o suită de momente dulci-amare care arată ultime fărâme de umanism într-o lume damnată: Zain îl poartă într-un fel de cărucior improvizat, unde face bișniță cu medicamente pe stradă. Realismul frust al lui Labaki e uneori greu de privit - într-o secvență, știind că nu mai are cum să îl crească pe copil, Zain îl lasă într-un colț pe micuț, și se îndepărtează, dar el tot vine spre el, așa că îi prinde picioarele cu o sfoară de un burlan; Zain încearcă apoi să plece de tot, dar i se rupe inima.
Roma, noul film al lui Alfonso Cuarón, vorbește tot despre familii, deși într-un mod neconvențional: o familie numeroasă, un tată cu o mașină masculină și strălucitoare, o mamă care bea whisky și e ușor isterică; cu toate astea, povestea e mai puțin despre ei și mai mult despre menajera lor, Cleo (Yalitza Aparicio), o ingenuă într-o lume mult prea dură. Legăturile ei cu familia pe care o servește sunt materne și calde, tratându-i pe micii burghezi ca pe copiii săi - le spune povești, îi îngrijește, le ține de urât. Cu toate astea, Cuarón o urmărește întorcându-se în fiecare seară în micuța ei cameră, pe care o împarte cu colega sa, urcând niște scări parcă desprinse dintr-o poveste.
De altfel, tot universul pe care îl portretizează Cuarón e un basm despre interferențe sociale, realism magic și felul în care se reflectă realitatea socială atât prin ochii copiilor, cât și ochii lui Cleo. Rar am mai văzut un film care să arate pur și simplu cât de frumos poate să fie un incendiu în pădure pentru niște copii, care sting cu gălețile focul, se joacă printre picioarele adulților, idealizează figura paternă (văzută mai degrabă prin detaliile bolidului strălucitor pe care îl conduce, parcându-l de fiecare dată perfect într-un garaj îngust), bucuria de a sta la soare.
Roma e unul dintre cele mai bune filme văzute la Les Films de Cannes și o odă minunată adusă lui Fellini - pentru orice cinefil, legăturile dintre nostalgia copilăriei lui Fellini și nostalgia lui Cuarón vor fi bomboane-pentru-ochi - la fel și imaginea monocromă, care abundă de travelling-uri laterale, care explorează un Mexic al anilor ’70, în plină tranziție politică.
Shoplifters poate fi urmărit în cinematografele de la noi, rulează începând cu 26 octombrie, însă Roma și Capernaum nu vor fi distribuite (Roma va intra pe Netflix ;). Alte filme de la Cannes care vor avea premiera în România: Everybody Knows (8 februarie), Climax (16 noiembrie), Cold War (14 decembrie), The House That Jack Built (18 ianuarie), distribuite de Independența Film.
Foto principală: din filmul Roma
