Bunica mea tocmai a împlinit 84 de ani și e ultima pe care o mai am. Înainte de pandemie se ducea în excursii la băi, își vizita sora, vorbea ore-n șir la telefon cu prietenele de la singurul ei serviciu, mergea la biblioteca din parc și păstra resturile de mâncare pentru a hrăni cu abnegație toate animalele fără stăpân din cartier. COVID-19 i-a luat mult din toate acestea (ceea ce, de altfel, a și convins-o să se vaccineze cu prima ocazie, ca să nu mai stea blocată în casă cu ai mei).
Mai mult, însă, i-au luat ultimii 30 de ani de România. Bunica mea, Mamaie, știa să-și repare garderoba singură, la croitor sau la cizmar. Mamaie păstra sticlele de lapte, ca să fie umplute din nou. Mamaie umplea pivnița de zacuște, dulcețuri și compoturi, se plimba prin tot orașul cu transportul în comun și prin toată țara cu trenul, iar vara sârma de rufe se umplea de pungi de plastic spălate, ca să-și reia locul în punga cu pungi. Dădea cărțile pe care nu le mai citea mai departe și mă ducea la bibliotecă, să împrumutăm altele noi.
Eu merg cu Uber, îmi comand haine de pe net când se strică ceva, beau suc din sticle de plastic, arunc borcane în speranța că vor fi reciclate și încerc să nu uit acasă sacoșa de pânză când merg până la mega. Nu mă gândesc la pensie, pentru că spun mai în glumă, mai în serios că noi oricum n-o să prindem pensia (haha). Pentru mine, o milenială geriatrică, planeta pare să aibă resurse nesfârșite, gata de consum frenetic. (Iar pe Mamaie o sun mult prea rar.)
De la intuițiile astea - că vârstnicii vin la pachet cu niște obiceiuri despre reparare, reutilizare și reciclare pe care noi trebuie să le învățăm, dar și că vorbim prea rar cu ei - a plecat proiectul Sfat. Echipa proiectului e formată din 20 de cercetători în științe sociale cu vârste sub 30 de ani, care au stat de vorbă cu propriii bunici din orașe mici și mari ale țării, dar și cu seniori care frecventează centre de zi din capitală. Cercetarea cu metode antropologice s-a concretizat într-un ghid de bune practici, sustenabile, prietenoase cu mediul și culese din bătrâni, precum și într-o expoziție cu fotografii de Claudiu Popescu. (O puteți vizita până pe 1 decembrie la Cărturești Verona, iar apoi se va plimba prin țară, împreună cu ghidul gratuit.)
În proiectul ăsta nu e vorba despre idealizarea sau fetișizarea sărăciei, singurătății și marginalizării cu care vine bătrânețea la pachet în România. Multe dintre practicile vârstnicilor investigate de echipa de cercetare a proiectului Sfat sunt motivate de precaritate (pensii mici, prețuri din ce în ce mai mari ale alimentelor, absența unei familii care să-i susțină). Altele îi ajută să țină în viață legături sociale de care au nevoie (pachetele cu bunătăți pentru copii, porțiile de mâncare împărțite prin vecini, cumpărăturile de la aceiași „piețari”).
Ca să îmbătrânească „frumos”, adică activ, cum le recomandă Organizația Mondială a Sănătății și Uniunea Europeană, seniorii României ar avea nevoie de gratuități la teatru sau film; reduceri masive pentru excursii și călătorii; acces la biblioteci, centre sociale, activități cu care să se relaxeze și unde să cunoască oameni noi. Ar trebui încurajați să învețe până la vârste înaintate. Ar trebui, în primul rând, să aibă mai mulți bani. În momentul de față, au prea puțin din toate acestea și sunt mai degrabă trași pe linie moartă de o societate unde tot ce contează e cât poți să cumperi. Ghidul Sfat vorbește și despre asta.
Mai jos, câțiva dintre cei care au cercetat, gândit, și scris la tot ce înseamnă Sfat ne-au spus cum a decurs munca de cercetare, ce-au aflat de la bunici și cum își văd propria îmbătrânire. Au răspuns Ruxandra Păduraru, Teodora Florică, Gabriela Preda, Iulia Dromereschi, Alexandru Barbu, Mădălina Muscă, Oana Perju și Alexandra Lulache.
Scena9: De unde a venit ideea proiectului? (Sigur sunt la mijloc niște întâmplări cu bunici demne de povestit.)
Aproape fiecare dintre noi a intrat în proiect cu intenția de a da un upgrade relației cu bunicii, sperând să ne putem folosi de cercetare ca să interacționăm în alți parametri, să mai aflăm câteva din lucrurile pentru care nu ne-am făcut timp. Simțeam nevoia de o reabilitare a practicilor și poveștilor lor, într-un context în care portretizarea generației 65+ în media și pop culture ori le atribuie statutul de victimă, ori îi idealizează, ori îi demonizează că „ne dau țara pe găleți”. Relațiile între generații sunt tensionate, și de multe ori pe bună dreptate. Dar am simțit nevoia să găsim și alte subiecte de conversație, pentru că altfel riscăm să ne ratăm unii pe ceilalți, poate iremediabil. (Alexandra Lulache)
Proiectul a fost forma mult mai bine definită a întrebărilor care-mi roiau de mai mulți ani în cap. Cum să-mi înțeleg mai bine relația cu bunica? De unde s-o apuc când mă gândesc la dialogul intergenerațional? (O fi dialog sau ping-pong?) Ce trebuie să știu despre cum sunt priviți seniorii prin lentila instituțiilor publice? Cum arată viața altui senior, din afara familiei mele? M-am gândit că poate experiența într-un centru de zi e scara potrivită ca să mă dau jos din pod și să intru în contact cu o realitate pe care o știam așa, mai din depărtare și din păreri pe Facebook. (Gabriela Preda)
Un motiv puternic a fost că încă sunt bunicii în viață; ei nu înțeleg foarte bine treaba asta cu antropologia, dar mi-am dorit să facă parte din măcar una dintre cercetările mele. Când faci o cercetare, indiferent de temă, mi se pare că blochezi în câteva rânduri o părticică de lume. Și am vrut și ca buncii mei să fie acolo. (Ruxandra Păduraru)
Am propriile gânduri și inițiative legate de tot ce se poate face intergenerațional și cât de importantă este comunicarea dintre noi și vârstnicii din jurul nostru. Am conștientizat prea târziu cât de prețioase sunt amintirile cu ei și cât de pline de energie le pot fi poveștile, așa că încerc să mă revanșez prin implicarea în proiecte ca acesta. (Iulia Dromereschi)
Trebuie să recunosc că am intrat în proiect de dragul demersului de cercetare în sine şi din dorința de a îmi exersa abilitățile de „cercetător”, dar am rămas pentru nişte oameni super faini, despre care mi-am dat seama că reprezintă o sursă mega importantă de informații despre trecut şi despre generația lor, una pe care nu o vom mai avea pentru atât de mult timp. (Teodora Florică)
Concret, cum s-a desfășurat cercetarea? Ce a fost cel mai dificil de gestionat pentru fiecare dintre voi?
A fost o provocare să merg într-un mediu străin, în care simțeam că m-am autoinvitat și nu aparțin. În general, când fac teren pentru o perioadă scurtă de timp și pătrund în viețile oamenilor pentru a obține ceva de la ei, mă simt puțin incomod. Am impresia că este o relaționare inegală și îmi pare nenaturală poziția de observator, chiar dacă particip și ceilalți sunt deschiși. Persoane pe care le cunoscusem de câteva ore mi-au împărtășit povești intime despre relații complicate, traume, temeri și visuri. Cum răspunzi la genul acesta de deschidere? Nu mă simțeam destul de confortabil să devin și eu vulnerabil, iar un cercetător se presupune că trebuie să își asume un rol neutru.
Am întâlnit și păreri homofobe și rasiste, care în mod normal mă fac să apăs rapid pe butonul de cancel. În aceste relaționări, înțelegând vremurile, traumele și poveștile complicate de viață din spatele lor, am avut doar empatie pentru omul din fața mea. Chiar dacă acele opinii erau profund greșite, nu m-au făcut să îl desconsider, deși ar fi fost o soluție facilă. Am început să reconsider instinctele mele și ale generației din care fac parte care deseori reduce omul la câteva păreri, la bun și rău. Nu propun indiferența în fața unor viziuni toxice. Cred doar că ar ajuta uneori să ascultăm, fără să judecăm, cu speranța că în timp, oferindu-le alte perspective alături de propriul exemplu, poți combate astfel de percepții. (Alexandru Barbu)
Cel mai dificil lucru de gestionat a fost timpul. Pentru că da, sunt oameni foarte ocupați. Deschidere exista, dar eu eram o non-prioritate, care trebuia să se strecoare printre orele de dans, poezie, nepoți şi plimbări în parc. Nu pot să zic că m-a deranjat să îi văd pe seniori aşa ocupați. (Teodora Florică)
Mai dificile au fost momentele după ce plecam de la centrul de zi pentru seniori și începeam să decantez informația; de la energia pe care o aveam cu beneficiarele și beneficiarii când eram în preajma lor și vorbeam, la confuzie și frustare. (Gabriela Preda)
Controlul emoțiilor. Și al frustrării că vorbim cu niște oameni pentru care nu se face nimic. Iar asta e dureros - oricâte glume, oricât chef de viață ar avea, nu poți să nu observi dorința cu care încearcă să profite de orice moment în care nu se simt „paria” doar pentru că au îmbătrânit. (Ruxandra Păduraru)
A fost dificil să îmi conving bunica să vorbească, dar, odată ce-a început, nu s-a mai putut opri. Mi se pare că bunicilor le sunt mult prea rar ascultate poveștile și amintirile, că trecem des pe lângă ele gândindu-ne că nu au importanță sau relevanță, și că-i reducem mult prea ușor la tăcere. A fost greu să o ascult vorbind fără să-i cer să continue multe alte zile, fiindcă vorba lungă o obosește. (Iulia Dromereschi)
Care a fost constatarea pe care ați făcut-o în timpul cercetării la care vă așteptați cel mai puțin (sau deloc)?
Că bunica mea consideră generațiile mai recente mai inteligente fiindcă „nu mai muncesc atât de mult”. Pentru ea, munca intelectuală nu se compară cu munca fizică, și faptul că stăm cu orele în fața ecranelor sau avem programe haotice nu cântărește la fel ca sapa. (Iulia Dromereschi)
Chiar știu multe despre reciclare și ce numim noi azi sustenabilitate. Plus, am aflat de partea asta de educație continuă, unde persoane care în trecut au activat într-un singur domeniu, în contextul centrelor au putut explora unul dintre hobby-urile de mult dorite, dar niciodată practicate. Să fii toată viața ingineră și după pensionare să pui pentru prima dată mâna pe pensulă (și să îți iasă picturi apreciate de către public) e genul de poveste care o să rămână cu mine foarte multă vreme. (Gabriela Preda)
Cred că cel mai surprinzător aspect a fost poziționarea lor față de mediu şi faptul că ştiau o mulțime de lucruri despre implicațiile problemelor ecologice. Evident, practicile lor de reciclare erau la rândul lor preluate din perioada comunistă, unde ecologismul era doar o măsură economică, dar din atitudinea lor am simțit că încercau să revendice, față de mine, o reprezentantă a generației tinere, „dreptul de autor” al acestei mişcări. Vor să transmită că nu tinerii au inventat reciclarea, ci că ei făceau asta deja de mult timp. (Teodora Florică)
După prima tură la centrul Omenia, am avut tentația să zic A, m-am simțit ca într-o grădiniță. Oamenii pictează, desenează, li se aduc bomboane, râd etc. Și m-a lovit ușurința cu care infantilizam situația. Am stat puțin și m-am gândit și am zis Hopa, ce rapid am preluat la nivel discursiv ideea asta care ni se tot bagă pe gât că bătrânii sunt niște copii mai mari și trebuie tratați ca atare. De unde tâmpenia asta? Habar n-am. Cert e că m-am scuturat cât de bine am putut de toate discursurile auzite care normează și încadrează bătrânețea într-o sferă de dependență de niște adulți responsabili, care știu ei mai bine ce e de făcut. Și am avut răbdare să privesc puțin altfel. De ce copii? Pentru că regăsesc pasiuni? Pentru că se bucură și râd la lucruri care altora nu li se par amuzante? Că au puterea să trateze boala și moartea și cu puțin umor? Ăsta a fost unul dintre „șocurile culturale”. (Ruxandra Păduraru)
Cum s-au schimbat practicile sustenabile ale vârstnicilor în cei 30+ ani care au trecut de la schimbarea de regim politic, traversând tranziția, și până acum?
Cred că ele au fost, de fapt, constanța în toate aceste tranziții. Deși perioada comunistă a dus la un tip de practici din considerente de precaritate la nivel social (spre exemplu, din lipsa de materiale prime, reciclarea era un obicei firesc - să duci sticlele și cartoanele la centre pentru ca acestea să fie reintroduse în circuitul de consum), perioada de tranziție a accentuat precaritatea, dar la nivel individual. Astfel, practicile de necesitate au devenit, privind cu ochiul sustenabilității din 2021, o modalitate de a reduce și reutiliza materialele, obiectele și alimentele din propriul apartament. Nu este neapărat o conștientizare a impactului individului asupra mediului, ci un mod „cumpătat” al vârstnicilor de a face lucrurile. Aici probabil că ar fi nevoie de mai multe campanii de mediu care să atingă toate categoriile de vârstă, astfel încât și aceștia să fie încurajați să continue să facă ce știu cel mai bine, să conștientizeze că au un rol important în ecosistemul de sustenabilitate al orașului și chiar să existe un schimb de bune practici - ce știm și ce putem învăța mai bine unii de la alții, astfel încât să avem un mediu satisfăcător. (Oana Perju)
Ce înseamnă pentru voi solidaritate intergenerațională - și de ce e ea importantă în tranziția către o lume mai prietenoasă cu mediul înconjurător?
Solidaritatea poate veni odată cu înțelegerea celuilalt și a faptului că suntem interdependenți. Există legături în relațiile dintre noi care ne ajută să avem acea „bună conviețuire” pe care vârstnicii încă o mai practică sau o recunosc mai ușor. Aceasta pleacă de la relațiile de vecinătate, de la faptul că te îngrijești de un vecin (faci un schimb de rețete și alimente, sau un borcan de zacuscă, îl ajuți cu cumpărăturile de la piață sau faci o simplă conversație), dar și că ai grijă de spațiul public la fel ca la tine acasă, te comporți cu respect față de ceilalți și față de mediu. Lucrurile acestea, dacă sunt uitate, pot fi reamintite sau chiar învățate. (Oana Perju)
Vârstnicii cu care am vorbit au ridicat un semnal de alarmă cum că discuția despre buna conviețuire s-a pierdut. Susțin că, într-un context al individualismului generalizat și al lipsei de grijă față de ceilalți și, implicit, față de mediu, e greu de vorbit despre solidaritate intergenerațională. Noi nu am trăit-o, ar trebui să o inventăm. (Mădălina Muscă)
Așadar, de ce sunt vârstnicii excluși din conversația despre mediu în România (în măsura în care se poate spune că avem discurs public pe tema asta) și ce ar fi bine să facă fiecare dintre noi, ca să le facem măcar un pic de loc la masă?
Pentru a răspunde la întrebarea asta ar trebui să pornim de la ce rol au bătrânii în sistemul economic de astăzi bazat pe producție și consum. Odată pensionați și cu o putere de cumpărare redusă, seniori nu mai sunt văzuți/tratați ca o parte activă a societății tocmai prin prisma celor două instanțe de producător și consumator. Bătrânețea, mai ales în mass-media, ajunge de cele mai multe ori în două sfere de reprezentare: pe o parte declin și dependență, sau pe de alta, bătrânețea „de succes”, care felicită persoanele care reușesc să se comporte ca cetățeni tineri, care pot produce și consuma în ritmul anterior.
Și în acest context e interesant de analizat ce campanii și ce tipuri de discursuri se îndreaptă către bătrâni. Lipsa discursului ecologic adresat vârstnicilor, din partea ONG-urilor și asociațiilor de mediu, poate că se înscrie mai degrabă, așa cum ne-au spus mai mulți activiști, în logica unei sustenabilități și unui impact de mai lungă durată când vine vorba de generațiile tinere. Pe de altă parte, tot în contextul lipsei de ateliere și demersuri educative ecologice adresate vârstnicilor putem să ne ridicăm și niște semne de întrebare legate de modul în care arată educația continuă în țara noastră (pe scurt, în afară de câteva inițiative temerare, vezi Universitatea Seniorilor, stăm foarte prost, chiar jalnic). (Mădălina Muscă)
Îmbătrânirea, mai ales în România, este văzută ca o perioadă pasivă din existența unei persoane. Persoanele vârstnice fac parte dintre categoriile sociale excluse din multe discursuri publice, nu doar cele de mediu. Lucrurile poate ar putea sta altfel, dacă ne-am dat seama că aceștia reprezintă o resursă bună, mai ales prin cunoștințele acumulate și practicile de zi cu zi, totuși au o experiență de viață. Ca să putem face loc la masă, în primul rând trebuie să avem o masă, iar aceasta presupune mai mulți actori. De la cei instituționali, care să creeze un cadru propice, incluziv, până la societatea civilă, care să desfășoare activități dedicate și persoanelor vârstnice, ca mai apoi să discutăm de cele țintite de mediu. Până una-alta, ce am putea face noi, este să îi ascultăm, să alocăm timp pentru o poveste din care am mai învăța una alta. (Oana Perju)
Bazându-vă pe ce ați aflat de la vârstnicii intervievați în proiect, cum ar putea arăta o „îmbătrânire frumoasă”, la modul ideal, pentru noi, millenniali și zoomeri?
O îmbătrânire frumoasă e una în care societatea să nu te îngroape înainte să mori. Sună cam macabru, dar asta a fost senzația. Că pentru mulți ești deja mort și mai trăiești doar din inerție - un corp bolnav care se luptă. Deci bănuiesc că mi-ar plăcea o generație în care diferența între 60 și 70 și 80 de ani, în privința dorințelor și a activităților să fie aproape inexistentă. Problema e că tot ce îmi pot imagina acum legat de bătrânețe (dacă nu va exista un reviriment al socialismului - haha), ține doar de bani: să ai bani să ai grijă de tine, să călătorești, să faci ce-ți place, să ai timp de nepoți etc. Că dacă tu ești singur și nu ai căldură în casă și dintr-o pensie de 700 de lei, 500 se duc pe medicamente, bănuiesc că putem fabula la nesfârșit despre îmbătrânirea frumoasă, e complet futil. Ca să o iau altfel, o îmbătrânire frumoasă e una în care nu va fi nevoie să te îngrijorezi pentru un trai decent. (Ruxandra Păduraru)
Un takeaway mare pentru mine a fost să observ cât se schimbă relația cu orașul după o vârstă. Pe de o parte, oamenii devin mai mindful, se bucură mai mult de clădiri, plimbări, citit în parc și mici explorări zilnice. Pe de altă parte, viața orașului - care pentru mine acum e atât de ofertantă - se închide atât de mult. Încerc să fac o separare între lucrurile de care am eu nevoie azi (filme, petreceri, evenimente, cursuri) și de ce aș avea nevoie în viitor, când poate aș trăi relaxarea într-un fel cu care nu pot să empatizez acum. Totuși, după cum a reieșit din interviuri, o parte semnificativă din vârstnici chiar își dorește o continuare a lucrurilor ușor accesibile altei vârste. Le e dor de petrecerile pe care le mai organizau la centre sau de ziua cuiva, ar vrea să își permită să meargă la film sau teatru mai des, să aibă mai multe lucruri de făcut în zi, sau mai mulți prieteni cu care să le facă. Nu știu ce îmi voi dori la bătrânețe, dar aș vrea să trăiesc într-un mediu social, infrastructural, și economic, care să nu-mi restricționeze abilitatea de a acționa asupra dorințelor. (Alexandra Lulache)
Mi-ar plăcea să văd atât mai multe politici publice de asistență socială, cât și o implicare mai mare din partea statului în economie, că reangajarea la privat după ieșirea pe o pensie minimă nu mi se pare deloc o opțiune. (Gabriela Preda)
„SFAT: primul ghid în care bunicii te învață cum să ai grijă de mediu” este disponibil gratuit, într-un tiraj limitat, în librăriile Cărturești și Seneca Anticafe (București).
