Serialul Narcos, al cărui actor principal (Wagner Moura) a fost nominalizat anul ăsta la Globurile de Aur pentru rolul pishopatului carismatic Pablo Escobar, se pregătește să-și deschidă chiar azi al doilea sezon pe Netflix. Pentru un plonjeu cât mai intens în măruntaiele orașului columbian unde cartelul lui Escobar își stabilise un imperiu al violenței, vă propunem un preludiu: un fragment din Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți, de Fernando Vallejo, roman care va apărea cât de curând la Editura Curtea Veche. Vallejo, originar din Columbia, a urmărit în cărțile & filmele sale viața orașului și-a țării scurtcircuitate de probleme sociale grave, iar în cele din urmă a cerut cetățenie mexicană, ca semn suprem al dezaprobării față de situația în care se află de decenii țara lui.
Dintre suburbiile Medellínului, cea din nord‑est este cea mai excitantă. Nu ştiu de ce, dar mi‑a intrat asta în cap. Poate pentru că acolo, cred eu, sunt cei mai frumoşi ucigaşi plătiţi. N‑am de gând să urc ca să mă conving. Dacă Moartea mă vrea, dacă e îndrăgostită de mine, să coboare aici. „Îndrăgostită“, am zis într‑adevăr, în sensul pe care‑l are cuvântul în comunele suburbane. Ca atunci când un tinerel de acolo spune: „Acest tombo este îndrăgostit de mine.“ Un tombo este un poliţist, dar îndrăgostit? O fi curist? Nu, nu e, înseamnă că vrea să‑l omoare. Ăsta e sensul dragostei: cel contrar. Oricare din sociologii ăştia de rahat de aici din „consiliile pentru pace“, care fac cercetări, va trage concluzia din toate acestea că după dezorganizarea unei societăţi urmează cea a limbii. Da’ de unde! Limba este aşa, e nebună prin natura ei. Şi Moartea, o muncitoare obsesivă. Nu se odihneşte. Nici luni, nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică, sărbătorile legale şi religioase, nici în timpul punţilor şi al punţilor mai lungi, nici de ziua tatălui, nici de ziua mamei, nici de ziua prieteniei, nici de ziua muncii… A muncii, pe naiba, nici munca nu se odihneşte. Dar muncind aşa, cu atâta râvnă, fără să se creeze noi posturi de muncă scade şomajul, care aici, după spusele tanatologilor, este cel care generează cel mai mult violenţa. Cu alte cuvinte, cu cât mor mai mulţi, cu atât mor mai puţini. De doamna mea Moartea deci, cucoana, stăpâna mea, paradoxala, de ea este nevoie aici. De aceea umblă în graba mare prin Medellín zi şi noapte în dorinţa ei de a face tot ce poate, luându‑se la întrecere cu marea împuiere, cea mai cumplită. Această continuă naştere a copiilor şi leacul băbesc pentru diaree îi scot peri albi.
Comunele suburbane sunt, cum am mai spus, îngrozitoare. Dar să nu credeţi prea mult ce spun, că le ştiu doar din auzite, de la gurile rele; case, şi case, şi case, urâte, urâte, urâte, căţărate în mod obscen unele peste altele, asurzindu‑se cu radiourile lor, ziua şi noaptea, noaptea şi ziua, să vadă care pe care, bubuind în fiecare casă, în fiecare încăpere, vallenatos urlate din răsputeri şi meciuri de fotbal, muzică de salsa şi rock, fără să le tacă pliscul. Cum respira omenirea înainte de inventarea radioului? Eu nu ştiu, dar papagalul ăsta blestemat a transformat paradisul terestru într‑un infern. Nu focul iadului, nu cazanul cu smoală; zgomotul este chinul infernului. Zgomotul este arderea sufletelor.
Fiecare comună este împărţită în mai multe cartiere, şi fiecare cartier e împărţit între mai multe bande; cinci, zece, cincisprezece băieţi formează un grup şi pe unde se pişă nu trece nimeni. Este cunoscuta „marcare a teritoriului“ stabilită de bande cu câteva seri înainte la Sabaneta. Din motive „teritoriale“, un băiat dintr‑un cartier nu poate trece pe străzile altui cartier. Asta ar fi o violare intolerabilă a proprietăţii, care aici e sfântă. Într‑atât, dar într‑atât de mult, încât în ţara asta a Inimii lui Iisus unii omoară sau sunt omorâţi pentru nişte tenişi. Pentru nişte împuţiţi de tenişi suntem dispuşi să ne ducem să vedem a ce miroase veşnicia. Eu cred că a un parfum obişnuit. Dar să nu ne abatem de la comunele suburbane de aici de jos şi să ne continuăm urcuşul, să privim; ochi ascunşi ne spionează printre crăpături. Cine suntem? Ce vrem? De ce‑am venit? Suntem ucigaşi plătiţi, sau venim să angajăm ucigaşi plătiţi? Devastate de bande, se văd pe ici, pe colo prăvălioare apărate de gratii: o cârciumă, de exemplu, unde se vinde rachiu, sau o „dugheană“ cu variatul său sortiment de patru banane, patru yucca şi câteva lămâi stricate. Lămâile columbiene sunt o ruşine, nu le merge bine, le asfixiază umezeala. Aici n‑o să avem niciodată lămâi bune. Nici filme; celui care se apucă de filmat i se fură camera. Dacă n‑ar fi aşa, ce filme nu s‑ar face pentru Columbia şi pentru eternitate, pentru care am primi Palme d’Or la Festivalul de la Cannes! Pe străduţele astea în coastă, pe scările astea de ciment care suie domol, obositor, dureros spre cer, care nu este cerul nostru, urcând din treaptă în treaptă, trepte săpate în povârnişurile muntelui, în pământul galben şi sterp, în acelaşi lut din care Dumnezeu l‑a făcut pe om, jucăria lui, pierzându‑ne în labirintul uliţelor şi al urii, încercând să descurcăm ceea ce nu poate fi descurcat, urzeala încâlcită a răzbunărilor şi a încheierii socotelilor ce se moştenesc din tată în fiu şi trec de la fraţi la fraţi ca pojarul, dar ce spuneam? Că ce film frumos şi dureros am face. Dar nu, astea sunt vise şi visele vise sunt[1]. Şi pentru Medellín, de altfel, filmele şi romanele sunt foarte puţin importante. Într‑o bună zi, când nici n‑o să gândim, vrând sau nevrând, o să ajungem la morgă să vedem dacă da ori dacă nu, să numărăm cadavrele ca să le adăugăm la cifra exorbitantă a Morţii, doamna mea, singura care domneşte aici. Da, domnule. Lupta necruţătoare este pe viaţă şi pe moarte, din acest război nu rămân răniţi pentru că după aceea devin vipere în libertate. Nu, domnule.
Pe vremuri, în epoca de ploi coborau prin noroi alunecând, patinând; erau munţi fără străzi, acoperiţi de pământ, dar pe unde se putea trece în voie. Aceste cartiere, când au luat fiinţă, erau, cum se spune „cartiere cu porţi deschise“. Acum nu mai sunt. În război se bate o bandă cu altă bandă, un cartier cu alt cartier, o stradă cu altă stradă. O moarte atrage după sine altă moarte, şi ura mai multă ură. Asta este, legea pisicii ce se‑nvârte în jurul cozii. Şi valurile de violenţă pe care nu le potolesc înmormântările… Dimpotrivă, le aţâţă. S‑ar zice că în suburbii destinul celor vii e în mâna celor morţi. Ura este ca sărăcia; e ca nisipurile mişcătoare din care nu iese nimeni, cu cât te zbaţi mai mult cu atât te afunzi mai tare.
Cum poţi să omori sau să fii omorât pentru nişte tenişi, veţi întreba dumneavoastră, care sunteţi străin. Mon cher ami, nu e pentru tenişi, e în numele unui principiu al Dreptăţii în care credem cu toţii. Cel căruia i se fură tenişii crede că e nedrept să‑i fie luaţi, pentru că i‑a plătit; şi cel care îi fură crede că e mai nedrept să nu‑i aibă el. Şi se aude lătratul câinilor de la o terasă la alta strigându‑ne în gura mare că sunt mai buni decât noi. De pe aceste acoperişuri sau terase din comunele suburbane se zăreşte Medellínul. Şi într‑adevăr este frumos. De sus sau de jos, dintr‑o parte sau din cealaltă, ca dragul meu Alexis. De oriunde aţi privi.
Tobogane, gropi de gunoi, râpe, vâlcele, defileuri, astea sunt suburbiile. Şi labirintul de străzi înghesuite cu construcţii haotice, dovadă vie a modului cum s‑au format; ca nişte cartiere de „invazie“ sau de „piraţi“, fără niciun plan urbanistic, case ridicate în grabă pe terenuri furate, şi apărate cu sânge ca să nu le fure cei cărora le‑au fost furate. Un hoţ furat? Să ne ferească Dumnezeu de asemenea aberaţie, mai bine morţi. Aici hoţul nu se lasă, omoară ca să nu fie furat sau moare. Deoarece în Columbia proprietatea asupra lucrului furat şi prescrierea delictului este lege. Totul este să rezişti. Apoi, încet, încet, cărămidă cu cărămidă, clădeşti un etaj la casă deasupra parterului, aşa cum se clădeşte ura de azi peste cea de ieri. Adunaţi la un colţ de stradă în suburbii, supravieţuitorii bandelor aşteaptă să vadă cine vine să‑i angajeze sau ce se mai întâmplă. Nici nu vine nimeni, şi nici nu se întâmplă nimic; asta era înainte, în vremurile bune, când traficul de droguri le hrănea iluziile. Nu mai visaţi, băieţi, că vremurile acelea, ca toate celelalte, au trecut. Sau ce! Şi dumneavoastră v‑aţi crezut eterni pentru că mureaţi repede? Cu hainele peticite, într‑un colţ de cartier, văzând cum trec orele de la o răscruce a timpului, băieţii din vechile bande sunt acum doar nişte umbre a ceea ce au fost. Fără trecut, fără prezent, fără viitor, realitatea nu e realitate în cartierele mărginaşe de pe munţii ce înconjoară Medellínul; este un vis produs de marijuana. Între timp, Moartea continuă să urce, să coboare, neobosită, pe aceste străzi abrupte. Doar credinţa noastră catolică împreună cu vocaţia noastră de reproducători o poate contracara puţin.
[1]
Celebru vers din piesa Viaţa e vis de Pedro Calderon de la Barca.
„Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți”, de Fernando Vallejo, este în curs de apariție la Editura Curtea Veche.
Foto: Scenă din „Narcos”. Sursa: Netflix
