Am citit cele patru volume din seria Olguța a lui Alex Moldovan din mai multe motive. Principalul e că seria a avut mare succes (primul volum a primit pe Goodreads peste 1800 de evaluări și peste 150 de recenzii); prin urmare, poate pune în lumină fantasmele cititorilor adolescenți care s-au regăsit în lumea romanelor.
Un motiv secundar e că mă așteptam să-mi placă și mie. Poate nu chiar ca seria Harry Potter, din care recitesc anual măcar două-trei volume; dar pe-aproape.
Cel puțin una dintre așteptări mi-a fost infirmată.
Dar să încep cu ce mi-a plăcut. Scrise din perspectiva Olguței, care are 12 ani în primul volum, romanele găsesc de la început un ton witty și sassy – inteligent, amuzant, încrezător și impertinent. Enunțuri scurte și la obiect, un vocabular nu foarte divers, dar actual și credibil. Apoi, Alex Moldovan găsește un raport echilibrat între expozeul acțiunii și părțile mai eseistice de trivia, în care Olguța face recomandări de filme, muzică și cărți (deși acestea par mai degrabă preferințele autorului decât ale unei fete de 12 ani) și își dă cu părerea despre fizica cuan..., nu, despre școală, fast food (șaorma și KFC), prăjituri și ce-o mai interesează pe Olguța.
Olguța și un bunic de milioane
Când ziceam că mi-au plăcut lucrurile astea ziceam de fapt că mi-au plăcut doar primele zeci de pagini. După aia a început să mă obosească raportul dintre locvacitatea Olguței și chestiile pe care Alex Moldovan o pune să le facă. OK, înțeleg rolul locvacității: deși acțiunea e întreruptă mereu de digresiuni, acestea întrețin conexiunea cu baza de cititori adolescenți. Doar că partea de acțiune e mult mai puțin inteligentă decât partea de roman de voce.
Există unele asemănări cu Harry Potter (din care Alex Moldovan a și tradus un volum, Harry Potter și Prințul Semisânge). Deși Olguța e departe de a fi o serie fantasy, ingredientele de bază sunt pe-acolo: school story ca fundal, o protagonistă bogată și „aleasă”, Olguța, care descoperă nu că este vrăjitoare, ci că este nepoata unui milionar, și care luptă prin metode neconvenționale împotriva forțelor răului întruchipate de un „știi-tu-cine” ajutată de un grup de prieteni având fiecare competențe utile. Doar că dincolo de aceste elemente clișeice, diferențele sunt ca de la cer la pământ. Harry Potter avea o structură narativă în crescendo: fiecare volum adăuga elemente la complexitatea lumii și a personajelor, și o făcea într-o manieră extraordinar de imaginativă. Olguța are o structură fundamental statică: volumele reciclează again and again aceleași conflicte și situații, și o fac într-o manieră nu doar total neimaginativă, ci și total ilogică.
Alex Moldovan mizează exclusiv pe tactica de a crea suspans, dar nu și pe strategia de a construi ceva din etapele de suspans, de a le integra într-o acțiune logică și progresivă.
Olguța și Operațiunea Jaguarul
Un exemplu dintr-o mie: Olguța intră prin efracție împreună cu prietenii ei într-o curte în care e important să intre. Acolo dau peste un câine înspăimântător. Prietenii fug înspăimântați. Doar Olguța rămâne pe loc, pentru că Alex Moldovan introduce ad-hoc o ipoteză auxiliară: Olguța era de fapt prietenă și cu câinele, pentru că se jucase cu el în trecut de câte ori trecea prin fața curții (pentru că ideea ca un copil să bage mâna prin gard către o astfel de bestie este cât se poate de firească). Acolo unde un scriitor inventiv ar fi găsit o cale creativă de a deznoda o situație încurcată, Moldovan recurge de obicei la soluții leneșe: Olguța intră în situația X, care pare fără ieșire. Doar că suspansul pe care îl oferă un astfel de scenariu este rezolvat cam de fiecare dată prin dezumflare: după două pagini sau după 200 se dovedește că de fapt situația nu era atââât de încurcată cum păruse la început.
În primul volum, Olguța e fugărită prin tot Clujul de o brută trimisă de bunicul ei, un milionar fără scrupule. Dar sfârșitul cărții rezolvă roz tot conflictul: bunicul nu voia decât să-și testeze nepoata, ca să-i poată lăsa moștenire cu inima ușoară toată averea; în plus, își donează un rinichi mamei Olguței, care avea nevoie urgentă de un transplant. Din bunicul malefic a rămas doar un bunel.
În volumul al doilea, bunicul e răpit chiar înainte de transplant de știi-tu-cine, un personaj prezentat ca eminență malefică. Alt „lung prilej de vorbe și de ipoteze”, vorba lui Topârceanu, la sfârșitul căruia aflăm că bunicul stătea bine-mersi într-o rezidență de lux la un trabuc și o băutură fină, jucând șah cu răpitorul. Care răpitor nici nu încuiase ușa locuinței – bunicul ar fi putut ieși oricând, doar că se gândise să o mai testeze o dată pe Olguța, să vadă dacă își merită cu adevărat meleoanele.
În volumul al treilea este răpit tatăl Olguței. Mă rog, nu chiar răpit, ci arestat în urma unei acuzații fabricate – sechestrarea și șantajarea unui polițist. Situația pare kafkiană, disperată, fără ieșire. Chiar și cel mai tare avocat din țară, angajat de bunicul Olguței, își freacă mâinile neputincios. Dar asta doar până când Olguța intră în acțiune și rezolvă situația cât ai clipi. Cum o rezolvă? Simplu. Vorbește cu un prieten al unui prieten, un interlop supranumit Diavolul, care îl sechestrează pe polițistul cu declarația mincinoasă, îl torturează și îl șantajează până când ăsta își retrage acuzația. Cui pe cui se scoate!
În volumul al patrulea, Olguța este răpită de aceeași eminență malefică din volumul al doilea (și al treilea) și închisă în vagonul unui tren Orient Express. Închisă vorba vine: la sfârșit Olguța descoperă ca prin minune un buton care deblochează ușa vagonului. Practic ar fi putut ieși oricând de acolo, dar iese doar după ce situația e stoarsă de suspans. Adică după ce Olguța încearcă să evadeze spărgând geamul compartimentului și urcându-se pe vagonul unui tren în mers (mai lipsea să facă șpagatul între vagoane ca să-l trimită pe Van Damme în șomaj la Vaslui). Și după ce familia Olguței (bunicul, mătușa, părinții), alertată de răpirea acesteia, pleacă pe urmele fetei; la o adică, de ce n-ar fi și ei testați un pic?
Aș putea adăuga multe alte exemple. De pildă, în primul volum Olguța se trezește singură în camera de hotel unde o lăsase mătușa ei. Nu pare deloc o situație fără ieșire. Dar Olguța decide că cea mai rațională soluție de ieșire e să coboare pe burlan (de la ultimul etaj al hotelului!). Și chiar o face. Ca și în cazul ieșirii pe vagonul Orient Express-ului, situația asta nu duce nicăieri: imediat după ce coboară pe burlan, punându-și viața în pericol mai mult decât orice altă situație reușește să facă, Olguța se întâlnește jos cu un aliat care îi spune că totul e OK, deci că se poate întoarce de unde aplecat. Sau: un alt prieten al Olguței, Cornel, un tocilar prezentat ca geniu al informaticii, intră la rugămintea Olguței în sistemul care controlează camerele de luat vederi ale Primăriei Cluj. La ce folosește această operațiune îndrăzneață? La nimic. Imediat după îndrăzneața operațiune, Alex Moldovan uită de el. Cum uită și Olguța, care abia pe la sfârșitul volumului respectiv zice ceva de genul „Cornel, de care, sincer, și uitasem”. Pe scurt, personajul lui Cornel (ca și mai toate celelalte personaje) are rolul de a umple paginile și a rezolva necreativ situații fără ieșire; dar arcul lui logic rămâne fundamental ilogic și silly.
Dar ziceam că am citit în primul rând seria Olguța pentru a vedea ce tip de fantezii pune în scenă. Din acest punct de vedere termenul de comparație cel mai nimerit nu mai e Harry Potter, ci Cireșarii lui Constantin Chiriță. Și mă refer doar la aspectul ideologic, pentru că altfel nu încape nicio comparație între Cireșarii și Olguța: romanele din prima serie sunt scrise într-un stil prea poetic-leșinat pentru gusturile de azi, dar excelent construite și cu personaje individualizate și consistente; pe când Olguța e cum am zis deja – redactată într-un stil contemporan, dar total ilogică. Ideologic însă, diferențele sunt interesante. Literatura pentru copii publicată în comunism stătea sub semnul unui supraeu dominată de Partidul Comunist, figură care dirija regulile de comportament în sensul unei empatii sociale unde accentul cădea pe aspirații idealiste și nu pe bunuri materiale (nu discut aici cât de conform era acest model cu realitatea materială asigurată de regimul comunist). Pe când în Olguța supraeul este dominat de figura capitalului, care configurează un model aspirațional în care cea mai confortabilă libertate e cea asigurată de bani (de altfel, un capitol este intitulat chiar „Banii vorbesc”, ca albumul Holograf din 1991). În Cireșarii, comorile pe care le descoperă pe rând pionierii din anii 50-60 sunt doar un ligament care îi conectează cu idealuri mai înalte (cunoașterea istoriei, lupta împotriva fascismului sau a infractorilor de drept comun). În Olguța, „the ecstasy of gold” este câmpul de posibilitate care permite abonamente la Netflix și fast food după pofta inimii:
„Mâncam același lucru trei zile la rând. Comenzile de fast-food se împuținaseră, apoi încetaseră cu totul.
Nu mai cumpăra nimeni cărți noi.
Nu mai aveam Netflix!
Seara stăteam aproape pe întuneric.
Ultimul lucru de pe listă? Tata își vânduse bicicleta care îi era dragă ca ochii din cap.”
Olguța și aventura din Orient Express
Astfel de pasaje în care Olguța plânge de mila familiei ei sărace sunt ipocrite. Familia ei locuiește într-un cartier posh din Cluj. Iar Olguța este moștenitoarea unui bunic milionar. Deci nu-i chiar sărăcia zecilor de mii de copii care se culcă flămânzi. Cam nimeni din jurul Olguței nu e sărac. Chiar și prietenii ei cu un trecut mai nefericit, precum Victor, care a trăit în stradă înainte de a fi extras de acolo ca printr-un miracol de o binefăcătoare bogată (mătușa Olguței), găsesc foarte decent să-și etaleze sadic posibilitățile: în primul volum, Victor flutură prin fața unei chelnerițe care nu știe ce tare e el un card bancar superexclusivist care deschide toate ușile mai ceva ca Cornel. Felul în care banii sunt câștigați în Olguța are ceva profund indecent. Are nevoie Olguța de un milion de euro? Well, e suficient să-i ceară unui biet fochist la un hotel, care dintr-odată se dovedește că și-a dat de fapt doctoratul în Wittgenstein și că e milionar. Are nevoie Olguța de 5.000 de euro pronto? Tot ce are de făcut e să îi ceară unui interlop cu care e prietenă, iar interlopul face rost imediat de sumă, după ce estorchează/șantajează un tip corupt care îngropase în pădure 50.000 de euro (din care își oprește și el câteva firfirici).
Banii sunt așadar figura dominatoare în seria Olguței, dar și profund ambiguă. Bunicul ei milionar (sau mai curând miliardar) întruchipează această ambivalență forte: bunicul este descris ca ticălos, manipulator, narcisist, un rechin care înoată în apele gri ale afacerilor agresive, aflate dincolo de legalitate; în volumul doi aflăm că a fost și securist, poate chiar un agent dublu al rușilor. Dar ce importă: el îi face cadouri Olguței, o trece în testament ca moștenitoare și îi donează mamei bolnave a Olguței un rinichi, deci ia notă de trecere.
Ca în manele (ca în unele manele), aspirația de a fi pe barosăneală este asociată cu o viziune socială potrivit căreia banii insularizează individul în raport cu orice forme de control societal. Prietenii Olguței sunt în bună parte interlopi. Dușmanii sunt conducerea școlii și poliția. Polițiștii sunt ineficienți și corupți (și merită, la o adică, să fie torturați), cine are bani și relații e deasupra tuturor: bunicul Olguței e prieten cu ministrul de Interne, Olguța însăși e prietenă cu doi tipi „de la Minister” care pun la punct profesorii care o supără pe Olguța.
Speculând un pic această situație, se poate spune că dezarticularea narativă și logică a romanelor lui Alex Moldovan nu face decât să reflecte dezarticularea lumii capitaliste postcomuniste, unde capitalul rămâne o figură abstractă și ambiguă, simultan neînțeleasă și dorită. Dar n-aș zice totuși că asta merge prea departe ca alibi pentru autor.
Ilustrații de Claudia Chiriță.
