Uneori avem nevoie de ficțiune ca să încercăm să dăm sens realității. Acum, când Rusia a atacat oficial mai multe orașe din Ucraina, e un astfel de moment. Mai jos poți citi un fragment din romanul lui Serhii Jadan Internat, publicat în 2017 și tradus în limba română la Editura Cartier în 2021. Jadan e un superstar al literaturii ucrainene contemporane - e multipremiat, și-n țara lui și peste hotare, iar despre versurile lui, puse inclusiv pe muzică, s-a spus că au revoluționat literatura vecinilor din nord încă din anii ‘90.
Internat spune povestea unui profesor de școală, Pașa, prins în toiul conflictului din Donbas - una dintre cele două provincii ucrainene ocupate de Rusia încă din 2014. Protagonistul vede cum linia frontului se apropie de casa lui, este nevoit să treacă de partea cealaltă, iar apoi să facă drumul înapoi. Însă până atunci trebuie să se hotărască de care parte a frontului se află casa lui. „Într-o zi, după ce te-ai trezit din somn”, spune introducerea romanului, „vezi că afară arde ceva. Tu n-ai aprins acel foc. Dar și tu ești nevoit să-l stingi.”
Pașa stă pe trotuarul strivit de șinele tancurilor și de roţile camioanelor și încearcă să-și amintească unde mai văzuse asemenea degete. Spasmodice, degete moarte, care se agaţă de viaţă. Şi își aminti numaidecât: acum o săptămână, ultima zi de școală. Numai cu o săptămână în urmă, de parcă ar fi acum: aer curat, soare palid de ianuarie. Cineva îl cheamă pe coridorul școlii, el iese din clasă, profesorii îi trimit pe copii înapoi în sălile de curs, aceștia imediat se reped la ferestre, să vadă ce se întâmplă afară. Pașa aruncă o privire la ai săi, așa, strigă el, faceţi liniște, mă întorc imediat, dar nimeni nu-l ascultă, pe lângă Pașa trece alergând directoarea, clătinându-și greu trupul bolnav. Pașa aleargă după ea, ies pe scările școlii, se opresc. În faţa școlii e un jeep cu soldaţi, în loc de număr are un slogan de război, scris cu alb pe negru, Pașa nu prea se pricepe la sloganuri, așa că nu prea își dă seama cine sunt. Poate sunt voluntarii, poate garda. Steagul de pe jeep este la fel cu cel de pe școala lor. Se pare că nu se schimbase conducerea. Soldaţii se agită îngrijoraţi, cineva sună undeva, comandantul lor vine la directoare, o apucă cu tărie de braţ, o ia deoparte, îi spune ceva pe un ton serios. Pașa prinde frânturi de propoziţie, militarul nu atât cere permisiune, cât pune condiţii. Nu, spuse militarul, nu se poate, nu în alt loc, numai aici, numai la voi, la urma urmei, vă apărăm, puteţi să sunaţi unde vreţi, chiar și la Kiev. Directoarea se cuibărește în costumul ei negru, oficial, faţa îi devine palidă, ceea ce o îmbătrânește și mai mult. Se uită la Pașa, de parcă i-ar cere susţinere, dar militarul îl bate pe umăr în trecere, și de pe sacoul lui de profesor se scutură praful de cretă.
Apoi, în faţa școlii se oprește o tabletka1 veche, cafenie, o culoare care seamănă cu săpunul de casă muiat, din care încep să fie scoși răniţii. Sunt luaţi în spate ca niște saci cu marfă, se pare că nu au targă, urcă greu scările, intră pe coridorul gol și răsunător. O iau la dreapta, cu bocancii plini de noroi, deschid ușa primului cabinet. Adică ușa cabinetului de limbă ucraineană. Cabinetul lui Pașa în care le predă copiilor. Răniţii sunt așezați direct pe podea, între bănci. Pașa intră imediat după ei, îi trimite pe copii acasă, aceștia pășesc speriaţi peste sângele proaspăt, se înghesuie pe coridor, Pașa iese și el și trimite clasa acasă strigând: acasă, strigă el, acasă, ce staţi aici! Strigă în limba rusă, ca întotdeauna pe coridor, când nu este în cabinet. Apoi deschide cu frică ușa. În clasă miroase a murdărie și sânge, a zăpadă și pământ. Soldaţii aduc în clasă pături, niște haine călduroase, dau la o parte băncile, îi trag pe răniţi în diferite colțuri. Intră încă un soldat, are pe umăr o mitralieră, nu-și scoate ţigara din gură. Are părul negru, ochii închiși la culoare, în plus, neîncrezători: praful i-a pătruns în ridurile de pe faţă. Pașa mai văzuse așa ceva numai la minerii care ieșeau din mine. Se uită sec la cei răniţi, îl observă pe Pașa, dă din cap, salută, vorbește cu accent caucazian. Încurcă limbile, se străduiește să vorbească prietenos, ca și cum i-ar păsa foarte mult dacă Pașa îl crede sau nu. Unele cuvinte le traduce pe loc din rusă în ucraineană, se străduiește ca la examen. Bine, zice, profesore, nu-ţi fie frică, n-o să-ţi prădăm școala, o vom apăra, zice. O să-i înveţi în continuare pe copii.
— Cine-s ăștia? arătă soldatul spre portrete.
— Niște poeţi, răspunse nesigur Pașa.
— Sunt buni? se îndoi soldatul.
— Sunt morţi, spuse Pașa pentru orice eventualitate.
— Corect, râse soldatul, un poet bun este un poet mort. Deschide cu grijă fereastra, așază mitraliera pe pervaz.
De parcă vrea s-o aerisească. Pașa adună caietele de pe catedră, le aruncă în rucsac și, ieșind deja din clasă, se agăţă cu privirea de un rănit pe care îl așezaseră sub caloriferul vopsit: două pături de lână cu pete de sânge deja uscate, deasupra un sac de dormit vechi și uzat; este întors cu faţa la perete, se vede numai părul nespălat de mult și ceafa de mult nebărbierită, tot acolo e și mâneca tăiată de la haina militară. Printre bandaje se vede pielea murdară, tăiată cu zgârieturi mărunte, palma stângă goală iese de sub sacul de dormit. De parcă un pasager dintr-o cușetă de clasa treia își scoate, dimineața, mâna de sub pătura care îi acoperă trupul nemișcat și somnoros și linia genunchilor și a abdomenului se întrezărește precum pe giulgiul lui Hristos, astfel încât goliciunea trupului extenuat iese puternic în evidență, pe fundalul sacilor și hainelor de pe patul de alături. La fel și aici, își zise Pașa, mâna slabă și palidă, acoperită cu un păr rar, arată atât de ciudat pe fundalul podelei de școală, vopsite încă din vară, al băncilor și al tablei, și această mână se agaţă de sacul de dormit, se agaţă de el, temându-se să-i dea drumul, de parcă sacul de dormit ar fi acel ultim lucru care o leagă de viaţă. Pentru o clipă, Pașa nu-și poate dezlipi privirea de degetele lungi și negre, tăiate și lovite, cu o nuanţă albastră de benzină, când de afară intră un vânt proaspăt de iarnă, scuturând rama geamului. Soldatul cu mitraliera reușește s-o apuce, Pașa își amintește unde se află și iese repede în coridorul școlii, nimerind în braţele directoarei.
— Pavel Ivanovici, Pavel Ivanovici, plânge ea, apucându-l de mână, cum vine asta? Spuneţi-le să plece.
Se preface că plânge, se gândește brusc Pașa. Nu știe deloc să plângă, pur și simplu nu știe cum se plânge. Şi nici să râdă nu știe.
— Da, da, o liniști Pașa, le voi spune, cu siguranţă le voi spune.
O conduce până la cabinetul ei, o ajută să se așeze, iese, închizând ușa. Așteaptă o vreme, aude cum directoarea se liniștește, își trage mucii, ia telefonul, sună undeva, face scandal în receptor.
— Numai fără mine, spune Pașa în șoaptă și pleacă acasă.
Soldaţii stau afară, fumează. Când intră în școală își șterg sârguincios bocancii de cârpa curată. Sângele se șterge greu, dar se șterge.
1Mașină UAZ-452 destinată transportului bolnavilor. (n. tr.)
Fotografie principală via Wikimedia Commons
