O adolescentă este violată într-o colonie, unde își petrece câteva săptămâni în rol de supervizoare. E prima ei experiență sexuală, pe care și-o dorise obsedant, însă nu conștientizează agresiunea și implicațiile ei decât mult mai târziu. Aceasta e trama romanului Confesiunea adolescentei de Annie Ernaux, tradus de Mădălina Ghiu împreună cu scurtisimul Pasiune simplă în traducerea lui Vasile Zincenco (Pandora M, 2022). Nu există o acțiune propriu-zisă, nici personaje complexe. Nici măcar dilemele etice sau psihologice nu ocupă prea mult în economia istorisirilor. Totuși, ce o face pe Ernaux remarcabilă?
Pasiune simplă e un fel de avanpremieră pentru romanul al doilea. Nu doar pentru că te familiarizează cu stilul fragmentat și dezarmant de onest al scriiturii, precum și cu felul dezinhibat cu care naratoarea-autoarea își expune experiența de amantă, ci și pentru că, la nivelul construcției, Ernaux ridică niște probleme ale genului literar pe care, s-ar părea, îl reprezintă cu brio. De ce relativizez? Pentru că laureata cu Nobel reconciliază două genuri, ba chiar îl preferă mai mult pe cel de-al doilea: autoficțiunea și memorialistica. Pasiune simplă este, practic, rememorarea cronologică a relației naratoarei cu un bărbat căsătorit, originar din Europa de Est.
Cele 50 de pagini descriu stările pe care naratoare le traversează concomitent sau succesiv în timpul „relației” cu domnul A. Centrul de greutate se află, după cum titlul prevede, în pasiune. Nu în dorință și nu în iubire, ci într-o stare prin excelență incontrolabilă, în timp ce relația dintre cei doi e un joc de putere, al cărui taler e limpede înclinat spre bărbatul care o sună și o vizitează doar când vrea el. Pentru naratoare, în schimb, întregul act sexual care are loc odată cu revederea devine un ritual de dăruire și de supraviețuire pentru următoarea perioadă (nedefinită) în care el va lipsi. Dincolo de „suspendarea judecății morale”, Ernaux desființează fabricarea îndrăgostirii drept o stare contextuală, care se transformă într-o cauză, un efect, o aventură etc. De aici provine și senzația că pasiunea nu ar avea de-a face cu entuziasmul, emfaza ori cu patima. E un fapt care, odată trăit, necesită o chestionare independentă de orice (pre)judecată și de orice tendință extaziantă de a o exprima: „În tot acest timp, am avut impresia că-mi trăiesc pasiunea la modul romanțios, dar nu știu, acum, la ce mod o scriu, dacă este cel al mărturiei, ba chiar al confidenței, așa cum se practică ea în revistele pentru femei, cel al manifestului sau al procesului-verbal sau chiar al comentariului de text”.
Cele două microromane ridică și problema descrierii unor experiențe care, în mentalul colectiv, atrag dezaprobare, stigmatizare și dispreț: postura de amantă și postura de fată care își dorește experiența dezvirginării. Dacă prima chestiune e ceva mai firesc privită, mai cu seamă că o întreagă tradiție literară se construiește în jurul problemei adulterului (cazul clasic al Emmei Bovary, ca să rămân tot în spațiul francez), a doua e subreprezentată. Evident, intervine și statement-ul feminist al autoarei (de esență gauchistă, pe urmele lui Simone de Beuavoir), pe principiul că, în devenirea femeii, este cât se poate de firească dorința actului sexual. Cu atât mai mult, și aici e importantă ideea familiei castratoare, conservatoare, cu cât fetei Annie Duchesne nu doar că i se refuză o educație sexuală, dar i se și induce statutul de depravată. Plecarea în colonie ca supervizoare este, pentru protagonistă, și prima ieșire deopotrivă din cercul familial și din orășelul Yvetot.
Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei
La nivelul construcției narative, important e și ce nu face Ernaux: nu instrumentalizează cele două problematici pe care le discutam mai sus. De unde senzația de superficialitate a scriiturii, de redundanță și de lentoare exagerată a firului narativ. Într-adevăr, unele dintre frazele cu potențial aforistic sunt plate, ca și cum autoarea încearcă să reinventeze niște chestiuni pe care le-au spus existențialiștii cu ceva ani în urmă. Totuși, tot ceea ce Ernaux expune are rădăcini concrete, sunt niște contexte cât se poate de realiste, chiar banal de realiste, pe care, din fericire, nu le transformă în cadre exemplare sau poetizante. Nu face din ele niște „subiecte mari” de roman, care să îi permită tot felul de breșe de explorat sau de personaje care să apară în peisaj ca adjuvanți interesanți. Economia de personaje e și ea simptomatică în sensul acesta. Practic, nici nu sunt personaje, ci mai degrabă niște prezențe care există printr-o singură voce narativă, care încearcă să reînvie aceste figuri care au afectat-o. Prin urmare, ele există prin unicul fapt că au produs un efect mai pregnant sau mai slab asupra naratoarei, și nu neapărat că au avut un sens pentru ea. Ernaux testează asumat limitele narațiunii biografico-restitutive: cum și de ce spui (expui) experiențe traumatice, respectiv condamnate de societate? Dacă ele ar fi instrumentalizate, ceea ce se întâmplă în majoritatea romanelor care le abordează, ar fi reduse la statutul de material narativ, cu potențialul unui impact asupra publicului prin conținutul dur, tranșant, menit să producă zgomote, furie și empatie. Autoarea franceză nu mizează pe astfel de stări din partea publicului. Povestește în mod echilibrat, lucid, poate chiar aplatizant.
Confesiunea adolescentei întreține, totuși, un suspans binevenit, la fel de dozat, arătând traseul lui Annie, tânăra femeie bântuită de imaginea bărbatului care se folosise de ea în colonie. Miza majoră e de a construi printr-o istorisire personală felul în care o adolescentă crescută în bula familială, ferită de tabuuri și discuții deschise cu propria mamă, conștientizează ce i s-a întâmplat. De la faptul că a fost victima unui abuz sexual până la pericolul în care se află ca femeie în societate. Ernaux nu uzează de statutul de victimă, ci exacerbează procesul formării unui tip de conștientizare, una reflexivă, dar nu mai puțin angajată social. O capcană a acestui proces e disculparea agresorului pe fondul faptului că adolescenta Annie e autentic îndrăgostită de el. Cam așa arată o reflecție a romancierei franceze: „Neputința mea chiar și astăzi de a folosi cuvântul viol în legătură cu H. poate însemna că nu este de acord. Și cum rămâne cu rușinea de a fi fost îndrăgostită nebunește de un bărbat, […] de a fi fost numită țicnită și « un pic cam curvă ». Al doilea sex m-a curățat de ea sau, dimpotrivă, m-a afundat mai adânc?”.
Revenind la problema genului, cele două romane sunt o excelentă mostră a memoriilor, formă nu prea populară astăzi în rândul romancierilor. Desigur, laureata cu Nobel nu rămâne aici, jonglând, prin raportarea la timp, între euri ale aceleiași, planuri temporale, spații și vârste. De aici alura de „bucătărie” a romanului decât de produs final, pe care o are cartea.
Dacă vrei să o citești pe Ernaux pentru acțiune, personaje și revelații existențiale ori narative, no way. Pe autoare nu o interesează niciuna dintre acestea, poate doar la nivelul conținutului feminist și feminin, precum și la nivelul unei critici sociale privind discrepanțele dintre o clasă superioară și una inferioară. În privința „revelațiilor”, ele sunt integrate meditațiilor despre temporalitate, scris și viața trăită prin corp, mai exact printr-o psihologie corporală, care internalizează rușinea și neputința. Dacă, însă, o citești pentru discursul ferm, deloc autocompătimitor, interogativ, autoreferențial și, cel mai important, pentru că firul așa-zis narativ e conceput ca devenire emancipatoare a naratoarei și ca explicare a ei pentru ea însăși, it’s a must. Ernaux dilată proza, chiar dacă ea se întinde pe un număr mic și foarte mic de pagini. Pe de altă parte, aș mai adăuga și faptul că autoarea are texte mai bune decât cele tocmai traduse. Les années sau L'Événement, probabil în lista următoarelor traduceri la Anansi, sunt două dintre piesele de rezistență ale proiectului ei de a-și „scrie viața”.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
