În august 1937, creatorul psihanalizei, Sigmund Freud, pe atunci în vârstă de 81 de ani, îi scria prinţesei Marie Bonaparte: „În momentul în care un om se întreabă cu privire la sensul şi la valoarea vieţii, e bolnav, de vreme ce nici sensul, nici valoarea nu au vreo existenţă obiectivă”. De fapt, plecând din două direcţii opuse, s-ar părea că ajungem la aceeaşi idee. Mai întâi, putem presupune că faptul de a trăi reprezintă un miracol şi constituie, de aceea, un scop în sine: viaţa noastră nu mai are, atunci, nevoie de vreo justificare suplimentară ori finalitate superioară pentru a merita să fie trăită. Asemenea vitalism aduce, drept dovadă, clipele în care ne simţim cei mai fericiţi, văzute ca fiind tocmai acele momente când problema sensului vieţii nu se (mai) pune. Simpla bucurie de a trăi ne invadează, ne umple, nemailăsându-ne, practic, loc să luăm distanţă în raport cu propria existenţă şi să ne punem întrebări. Dar şi dacă presupunem că ceea ce numim viaţă nu este, în fond, altceva decât funcţionarea unui mecanism natural extrem de complex, decurge că oricine se opreşte din mers ca să se întrebe cu privire la sensul vieţii, e doar o maşină care s-a dereglat temporar sau e „virusată”. Boală organică sau defecţiune în sistem, oricum, sensul vieţii pare o falsă problemă.

Şi totuşi, marea tradiţie a gândirii europene face din căutarea sensului existenţei personale însăşi cheia unei vieţi bune, împlinite, cu totul preferabile faptului de a trăi la întâmplare sau, oricum, ferindu-ne ca dracu’ de tămâie de reflecţia cu privire la marile întrebări ale vieţii. În fond, suntem animale care fac planuri, planuri atât individuale, cât şi colective, de a căror realizare depinde, în mare măsură, propria fericire. A trăi, pur şi simplu, nu pare să ne fie de ajuns. Cu siguranţă, nu celor care aţi ales să parcurgeţi acest articol: ce sens ar fi avut, altfel, să vă pierdeţi vremea citind despre „sens”?

În fond, suntem animale care fac planuri.

Un bun reflex filosofic ar fi, în aceste condiţii, acela de a distinge problema sensului vieţii de problema sensului vieţii tale. Poţi asuma, de pildă, că sensul vieţii e cam acelaşi pentru toţi oamenii – să spunem, propăşirea speciei – şi că, tocmai de aceea, simţi că viaţa ta nu are un sens. Invers, poţi crede că viaţa pe Pământ nu e decât un accident insignifiant la scara Universului, dar să susţii, precum Sartre, că viaţa merită să fie trăită tocmai pentru că avem, fiecare, libertatea de a-i inventa sensul. În schimb, nihilistul care afirmă că nonexistenţa e, ca atare, de preferat existenţei (precum Profesorul din Sunset Limited, piesa de referinţă a lui Cormac McCarthy, jucată excepţional, în zilele noastre, de Şerban Pavlu şi Richard Bovnoczki, la Unteatru) se confruntă cu două obiecţii redutabile. Prima evidenţiază un fel de contradicţie practică: cine stă la discuţii şi argumentează cu privire la lipsa de sens a vieţii (aşa cum face Cioran), a găsit în discuţii un sens care face viaţa să merite trăită, adică să fie preferabilă nefiinţei. A doua obiecţie implică un argument de ordin conceptual împotriva nihilismului: de fapt, e imposibil să compari ceva cu nimic („existenţa” cu „nonexistenţa”), ci doar ceva cu altceva. În fine, celor care se confruntă cu pierderea sensului de a trăi li se poate, oricând, aminti maxima lui Victor Frankl, celebru psiholog şi supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste: atunci când crezi că nu mai ai ce aştepta de la viaţă, realizează că viaţa e cea care mai aşteaptă ceva de la tine. De acord, e doar un montaj, o „tehnică a sinelui”, iar nu expresia unui adevăr obiectiv: însă una care funcţionează extrem de bine.

Problema nu e că nimeni nu ne-ar mai spune, astăzi, cum să trăim sau pentru ce să trăim, ci că ni se spune fără încetare.

Dar problema timpului nostru nu e nihilismul (aşa cum a fost pe vremea lui Dostoievski sau în timpul războaielor mondiale), ci, mai curând, „nivelarea” şi conformismul multitudinii de sensuri şi reţete de fericire livrate pe toate canalele. Altfel spus, sensul vieţii azi, în societatea contemporană, una în care contradicţiile coexistă mai mult sau mai puţin paşnic, iar viaţa e reglată de o sumă de paradoxuri, asta e adevărata problemă.

Unul dintre aceste paradoxuri vizează presupusa neutralitate a statului, în societăţile democrat-liberale, în raport cu orice căutare personală a fericirii sau vieţii bune. La prima vedere, scena e liberă, cadrul e asigurat pentru ca fiecare să-şi scrie singur rolul. Însă nimeni nu te mai învaţă cum să scrii, la fel cum nimeni nu te mai învaţă arta de a citi printre rânduri, sau cum să-ţi educi atenţia, răbdarea şi discernământul. La drept vorbind, imersat din fragedă pruncie în online, bombardat cu oferte, dus mereu de curent, de fluxul continuu de informaţii, imagini şi mărfuri, cine să mai aibă răbdare să crească, să asculte şi să discearnă între modele? Problema nu e că nimeni nu ne-ar mai spune, astăzi, cum să trăim sau pentru ce să trăim, ci că ni se spune fără încetare, pe toate streaming-urile şi pe toate vocile, iar noi înghiţim reţetele de succes promovate, convinşi că e vorba despre ceea ce suntem noi înşine sau ne dorim cu adevărat de la viaţă, adică despre exprimarea propriei „autenticităţi”.

În aceste condiţii, retorica individualistă, expresivismul simplificat („Ia-mă aşa cum sunt!”), declaraţiile de independenţă încurajate la orice vârstă („Nimeni nu-mi spune mie cum să-mi trăiesc viaţa!”) devin piese într-un dispozitiv de putere, într-un continuum de forţe concurând la normalizarea, docilizarea şi utilizarea eficientă a indivizilor contemporani. Independenţa devine, astfel, deopotrivă un loc comun (în discursuri) şi un simplu miraj: oamenii „lumii libere” acceptă fără probleme supravegherea continuă, atât în viaţa reală, cât şi în mediul online, ba chiar îşi cară „la purtător” dispozitivul de urmărire (smartphone), convinşi că e singurul mod în care se pot simţi „în siguranţă”. Trăim, cu alte cuvinte, în plin cyber-panoptism, adeverind predicţiile formulate în urmă cu decenii bune de subversivi ca Foucault sau Deleuze, despre „societatea de securitate” sau „societatea de control” în care va trăi omenirea civilizată.

Era noastră ascultă de o ecuaţie simplă: profit rezultă confort sporit. 

Chiar dacă intervenţiile în forţă sunt rezervate doar pentru cazuri extreme, televiziunile, divertismentul cu oferte „la pachet” şi Internetul (în ciuda uriaşelor sale beneficii) generează prin expunere continuă o presiune socială incomparabil mai mare decât în epoca liberalismului clasic, supraîncărcându-ne creierele şi aruncându-ne, astfel, în aer, „siguranţele” minţii. Ajungem să înghiţim totul pe nemestecate. Sensul vieţii ni se descoperă pe această cale: job bănos, confort domestic, ultimele gadget-uri, banda de alergat, de ars calorii în van, imperativul narcisic, împuierea capului cu mizerii online, profit maxim, vacanţe, senzaţii tari, profit, profit... Era noastră ascultă de o ecuaţie simplă: profit rezultă confort sporit. Cine mai are nevoie de „spirit”? De fapt, pentru cine vrea spirit, există pupat de moaşte, deci sacru palpabil, pupabil, material. În ţara ai cărei cetăţeni se declară în proporţie de peste 95% credincioşi, conform sondajelor, trăim în plin materialism creştin-ortodox, cu catedrala megamall recent inaugurată şi turismul sfintelor moaşte.

Un alt paradox al societăţii contemporane (despre care poate că voi scrie mai pe larg cu o altă ocazie) vizează tensiunea doar aparentă dintre, pe de-o parte, raportarea antreprenorială la sine într-un univers al competiţiei generalizate şi, pe de altă parte, cultura hedonistă a acceptării de sine, a complacerii ca răspuns la toate dilemele existenţiale şi, totodată, ca cel mai eficace mod de a stimula hiperconsumul. Conform primului imperativ, afli că nu eşti un muncitor „alienat” de maşinăria capitalistă, aşa cum perora marxismul, ci eşti managerul propriei existenţe: existenţă văzută ca asceză a performanţei şi efort programatic şi susţinut de fructificare a unui capital parţial înnăscut şi parţial dobândit (prin formare profesională). Totul poate fi, atunci, tradus şi modelat în termenii liberalismului economic: iubirea (căsătoria), prieteniile (asocierile noastre), educaţia („investiţia în resurse umane”), angajamentele („costuri de oportunitate”). Într-o versiune extremă, acest ethos al performanţei (conjugat cu ethos-ul precauţiei în dispozitivul contemporan de securitate: Big Brother is everywhere) poate chiar genera internalizarea şefului tiranic, abuziv, în forma unui perfecţionism indus sau chiar prescris social, ruinător pentru propria sănătate fizică şi mentală: „Ceilalţi aşteaptă de la mine să fiu perfect”.

Sensul vieţii în societatea contemporană se poate, atunci, şi el exprima foarte simplu: să muncim ca roboţii şi să consumăm ca sparţii.

Secretul lui Polichinelle e că spiritul ultracompetitiv şi societatea de hiperconsum merg mână-n mână perfect, conlucrând la definirea noastră prin neîngrădirea lăcomiei, prin pofte şi adicţii inoculate, dar care se pretind naturale, se pretind exprimări ale sinelui autentic. Sensul vieţii în societatea contemporană se poate, atunci, şi el exprima foarte simplu: să muncim ca roboţii şi să consumăm ca sparţii, până când devenim, noi înşine, nişte „consumaţi”, nişte storşi de viaţă, şi putem fi înlocuiţi, vorba lui Adorno, cu altă „garnitură de funcţionari”. Cuvântul cheie este profit: rentabilitate, profit, adică să facem profit, să profităm cât mai mult de viaţă, neirosind vremea cu întrebări şi articole despre sensul vieţii.

Dar dacă tocmai aţi păcătuit faţă de imperativele „gestiunii eficiente” a timpului, ajungând până la finalul acestui text, gândiţi-vă că sunteţi unul dintre „bolnavii” care-şi pot inventa o salvare, tocmai pentru că nu se gândesc mereu la profit.

Aici puteți citi mai multe texte de Cristian Iftode.