Sevdaliza suferă din multe cauze, dar sindromul celui de-al doilea album n-a lovit-o.
Olandeză de origine iraniană, femeia a apărut ca de nicăieri acum vreo trei ani, pe deplin „formată” și întru totul stăpână pe sine: art pop de inspirație apăsat nouăzecistă, un vibrato de care se pot folosi numai persoanele care știu cât le pot duce, de fapt, vocea și introspecția nu o dată contondentă, ca metodă preferată de lucru.
Shabrang, cel de-al doilea album, necesită - ba chiar impune - efort. Durează mai bine de o oră (o eternitate în popul contemporan), îngroapă cele mai accesibile cântece spre coadă și se sprijină pe tradiții culturale necunoscute sau reduse la niște oribile caricaturi în lumea occidentală.
Prea mult, prea încărcat și prea pe față, adică.
Poate c-ar ajuta să te gândești la Shabrang ca la un album dublu sau ca la o serie de EP-uri despre cum să navighezi prin propria viață fără să te-aștepți să te scutească cineva de durere: poartă-ți rănile cu naturalețe, pare să zică Sevdaliza încă de pe coperta în care apare portretizată strâns, goală, și cu o mândrețe de ochi drept învinețit: nu poți spune că n-ai fost avertizat.
Prima parte (Joanna, Shabrang, Lamp Lady) se comportă aproape ca o suită - linia dominantă e anunțată printr-o frază minusculă de chitară, albumul umblă timid, iar sintetizatorul, pianul și vioara nuanțează fără să fure prim-planul: vocea care tremură e miza.
Piesa-titlu adâncește starea (tranziția e aproape insesizabilă), preia fraza de chitară din deschidere și-i adaugă niscaiva percuție trip-hop, și abia Lamp Lady dă semne că lucrurile o să „pocnească”.
E un moment numai bun să încasezi două upercuturi consecutive: dacă All Rivers at once, cu estetica-i maximalistă, ar fi fost cumva de așteptat, Habibi e prima lovitură cu adevărat țeapănă. Clapele sună mai apăsat, sintetizatorul - mai grav, iar vocea începe să fie procesată ușor (ceva mai târziu, procedeul e dus până la ultimele consecințe).
Asta e muzică existențialistă de ascultat în crucea nopții: „Is there anyone out there/To get me out of my head”?
Sunt, de altfel, cel puțin încă două astfel de momente-bornă pe parcursul albumului și fiecare marchează o cotitură stilistică și o temă suplimentară. Gole Bi Goldoon (un cover care te poate duce direct spre o supervedetă din Iran, Googoosh) prefațează discuția despre rădăcini și identitate, iar No Way o aprofundează, punând laolaltă sensibilitățile orientale/"exotice" și pe cele vestice într-un fel care aduce aminte de Lamb sau de Unkle.
Deși își poartă influențele la vedere, Shabrang nu e un album înțepenit în nostalgie de dragul nostalgiei. Darkest Hour, Oh My God sau Eden nu se feresc, de pildă, să vireze nițeluș înspre trap, iar vocoder-ul e folosit din ce în ce mai insistent (parc-am mai auzit asta la The Weeknd ori Lana del Rey).
Iar Human Nature procesează, în cele din urmă într-atât de sălbatic vocea încât ea devine nu neapărat un alt instrument, ci mai degrabă un efect, u glitch, o ciudățenie nepământeană.
Dac-ar fi să-i găsesc cu tot dinadinsul o bubă acestui album, aceasta ar fi tocmai supraîncărcarea, excesul care pe parcurs scapă puțin de sub control - lăcomia, dacă vreți, de-a cuprinde totul.
Spre final încep să se înghesuie și instrumente, și tehnici, și stiluri, iar rezultatul e un soi de salată prea sățioasă pe care nu te-ai putut abține totuși să o termini. Anglo-saxonii numesc asta "too much of a good thing" - în loc să încheie sec și dureros, în consonanță cu ceea ce s-a petrecut deja, albumul mai degrabă se risipește în câteva piese care sună prea asemănător și pe care un producător mai energic le-ar fi eliminat.
Cap-coadă, deci, Shabrang cade cumva victimă propriilor lui farmece, însă luat în doze mici el dezvăluie nu o dată vreo câteva esențe foarte tari.
