În Mihail Sebastian, descoperit sau redescoperit, editorial din Apostrof, nr. 4/ 2023, Ion Vartic își propune să bagatelizeze descoperirea jurnalului ținut în 1930-1931 de Mihail Sebastian – manuscris inedit în puncte esențiale pe care l-a scos recent la lumină Alexandra Oprescu, doctorandă la Literele bucureștene și cercetătoare la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Concomitent, universitarul clujean dezavuează și interpretarea pe care am dat-o eu acestui eveniment și unor pasaje inedite din acest jurnal. Au fost avute în vedere articolele publicate de noi atât în Scena 9, unde am scris amândouă pentru prima oară despre acest manuscris, cât și eseuri apărute ulterior în revista sibiană Transilvania (nr. 2/ 2023).
Teza criticului clujean e că „descoperirea” cu pricina ar fi, de fapt, o „redescoperire”, că manuscrisul în discuție ar fi fost deja familiar sebastianologilor, acțiunea noastră fiind, se înțelege, prea puțin îndreptățită la a reclama vreun merit superior acțiunilor unor antecesori. Unicul nostru merit ar fi acela de a readuce în discuție existența acestui manuscris. Mai afirmă dl Vartic și că informațiile existente în acest document nu schimbă „paradigma consacrată a interpretărilor” cercetării așa cum am pretins noi, Alexandra Oprescu și cu mine. Și, dacă partitura Alexandrei Oprescu e evaluată rapid și condescendent (ea ar fi avut ba o manieră „dezinvoltă”, ba excesiv de aplicată de a prezenta manuscrisul și datele care l-au condus la acesta), reinterpretarea propusă de mine în Transilvania e supusă de Vartic unei critici mai detaliate și totodată mai estimat severe, culpa mea fiind, se deduce, mai gravă.
În realitate însă, ideile cumulate de dl Vartic în articolul amintit concură spre o concluzie contrară celei scontate de domnia sa: demonstrează involuntar că jurnalul lui Sebastian din perioada 1930-1931 a stat până azi realmente ascuns, chiar și celor care aparent erau informați asupra existenței lui. Și mai arată – tot involuntar – că e nevoie de cel puțin două operațiuni de forță pentru revelarea lui profesionistă. Prima operațiune de forță se numește editare – editare în orice regim, dar mai ales în regim științific –, a doua este exegeza, introducerea într-un circuit academic real.
Cine a „descoperit” și ce?
Concret, Ion Vartic afirmă că acțiunea Alexandrei Oprescu echivalează cu o „redescoperire”, nu cu o „descoperire” a jurnalului din 1930 și 1931 al lui Sebastian fiindcă manuscrisul ar fi fost descoperit, de fapt, în 2007 de George Voicu la Biblioteca Centrală Universitară din București, acesta fotocopiindu-l și, din câte se înțelege, oferind còpii cui va fi fost interesat: „dacă [manuscrisul] era ascuns în văzul lumii, «lumea» l-a descoperit încă măcar de-acum şaisprezece ani. George Voicu a fotocopiat acest jurnal din 1930-1931, cu cota 091/27, şi l-a pus în circulaţie”. În intervalul 2007-2016 interesați de acest manuscris fotocopiat ar fi fost, afirmă dl Vartic, cel puțin doi cercetători: Leon Volovici și Marta Petreu, care l-ar fi și exploatat în cercetările lor: „[...] în 2007, susţinându-şi comunicarea la Simpozionul Mihail Sebastian, organizat de Universitatea Ebraică din Ierusalim, Leon Volovici nu numai că îl semnalează, ci şi citează din el cel mai important pasaj, acela în care Sebastian îşi mărturiseşte intenţia de a scrie un «jurnal iudeu», ce ulterior va purta titlul De două mii de ani: «Trebuie să scriu o carte care să fie a mea. Nu un roman. Ci o carte de descărcare personală, de revizuire şi de ʽpunere la locʼ a câtorva idei şi probleme, peste care nu voi putea trece decât în ziua în care le voi fi aşezat definitiv în scris, ca pe o veste într-un plic pe care îl închizi şi îl trimiţi. Cartea se va chema probabil Jurnalul lui Azdril Grünberg» ş.a.m.d. – restul poate fi citit în textul lui Leon Volovici (publicat în volumul colectiv care strânge laolaltă comunicările simpozionului respectiv, Mihail Sebastian. Dilemele identităţii, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2009, p. 220). În sfârşit, jurnalul, cu tot cu cota 091/27, este semnalat şi de Marta Petreu, în Diavolul şi ucenicul său, ediţia a II-a, Polirom, 2010, p. 135, şi ediţia a III-a, 2016, p. 205”.
Totuși, una-i una, alta-i alta.
Dacă este adevărat că Leon Volovici citează, în volumul amintit, unul dintre pasajele inedite din manuscrisul lui Sebastian, realitatea este că mai mult de o frază-două de comentariu acest pasaj nu primește în eseul său. În afara unei trimiteri prin notă de subsol la locul unde se găsește acest manuscris și la cota lui, precum și la filiera George Voicu prin care fusese obținut în regim de fotocopiere, acest caiet inedit al lui Sebastian nu este realmente valorificat academic de Volovici. El semnalează doar faptul că pasajul citat de domnia sa nu există în ediția Mihail Sebastian, Eseuri – cronici – memorial (1972) realizată de Cornelia Ștefănescu și că este un fragment „important” fiindcă indică preocuparea timpurie a lui Sebastian pentru realizarea acelei cărți cu tematică identitară care va fi De două mii de ani (1934).
Următorul nume invocat de Vartic din prezumatul șir al sebastianologilor care ar fi descoperit și valorificat acest jurnal al lui Sebastian până în 2023, anume Marta Petreu, nu ajută deloc la întărirea demonstrației. Căci – așa cum arată irefutabila probă a paginilor scrise de domnia sa despre Sebastian – Marta Petreu nu pare să fi ținut vreodată în mână nici originalul, dar nici fotocopiile după acest manuscris. Nici măcar la un rezumat oral nu pare să fi avut acces. La o rapidă consultare a ultimelor două ediții din Diavolul și ucenicul său, a doua, din 2010, și a treia, din 2016, se constată că profesoara clujeană nu face decât să trimită într-o notă de subsol la acest caiet inedit – și e vorba, nota bene, de o trimitere prin intermediar, apud Leon Volovici (ba chiar greșește trimiterea la pagină: 222 în loc de 220). Nu oferă niciun alt detaliu, nicio incursiune în conținutul caietului, nimic care să demonstreze că a avut un contact oarecare cu manuscrisul și cu ideile de acolo. Jurnalul 1930-1931 e amintit, așadar, în treacăt în Diavolul și ucenicul său, fără ca autoarea acestei cărți aparent fundamentale despre Sebastian să fi avut curiozitatea să-l răsfoiască, dacă tot știa că e disponibil – în manuscris sau în fotocopii...
Marta Petreu iese însă și mai nefericit din șirul potențialilor informați cu privire la acest jurnal, anume prin autocontradicție: în edițiile revizuite și adăugite din Diavolul și ucenicul său, în capitolul 10, ea afirmă simultan și că Sebastian, „limpezit la minte”, e posibil să-și fi „distrus singur, din neplăcere față de propriul trecut” jurnalele anterioare lui 1934 (pentru a șterge, chipurile, urmele colaborării la Cuvântul, publicație de extremă dreapta), dar afirmă și că un jurnal acoperind anii 1930-1931 există în formă fizică la BCU-București, în nota unde trimite la referința preluată apud Leon Volovici. Este evident că între teza distrugerii de către Sebastian a jurnalelor lui ante-1934 și teza existenței acestui jurnalul 1930-1931 la biblioteca bucureșteană există un conflict incompatibil cu viața. Cel mai probabil, cercetătoarea nu și-a corelat edițiile între ele pentru a alinia argumentele. Și nu le-a corelat, desigur, din neatenție, pentru că, dacă logica i-ar fi rămas la post, ar fi constatat că simpla afirmare a existenței jurnalului 1930-1931 invalida ipoteza distrugerii lui: cele două nu puteau fi susținute simultan, cu întreg cortegiul de consecințe care ar fi decurs din fiecare.
Apoi, dacă ar fi și citit acest jurnal, Petreu ar fi aflat că informațiile de acolo infirmă teza centrală din Diavolul și ucenicul său, anume angajarea – chiar avangardistă, înaintea unui Cioran, de exemplu – a lui Sebastian într-o filosofie de extremă-dreapta (fie și „moderată”) cât timp a fost în redacția Cuvântului, angajare care l-ar fi dus și la un pretins dezinteres pentru temele evreității, prelungit până în 1934. Înarmată cu această teză centrală, Petreu a lansat, așadar, ipoteza „distrugerii” – precaut-raționale sau pur emoționale – chiar de către autorul lor a posibilelor jurnale ante-1934, iar ulterior, în edițiile consecutive ale cărții sale despre Sebastian, a adăugat imprudenta notă în care arată că un astfel de jurnal există totuși. Adăugând nota, nu și-a revizuit însă și argumentația, pentru a sesiza incongruența tezei distrugerii (și a derivatelor sale) cu realitatea existenței fizice a unui astfel de jurnal presupus distrus.
În orice caz, persistența fizică a micului, dar rezistentului jurnal 1930-1931 demonstrează că Sebastian nu și-a distrus jurnalele anterioare lui 1934. Dacă am urma raționamentul Martei Petreu, acest lucru ar trebui să demonstreze și că lui Sebastian nu i-a fost rușine cu propriul trecut, că n-a simțit nevoia negării lui – poate și pentru că acel trecut nu bifa în mod esențial culpele delegate lui de cercetătoarea clujeană, anume semnele unei derive extremist-fasciste, favorabile sau măcar involuntar favorabile antisemitismului. Cine citește acest jurnal sebastianesc din 1930-1931 înțelege că acesta nu putea fi perceput ca un document „neplăcut” sau rușinos în sine sau ca martor al unei biografii devenite „neplăcute” autorului său, de vreme ce pasajele inedite din el expun din plin angoasele pe care chiar din postura aparent confortabilă de autor la Cuvântul Sebastian le avea în raport cu o stare de fapt politică tot mai îngrijorătoare, în care condiția de evreu-român era resimțită ca o condamnare, fizică sau metafizică. Concluzia spre care trimit ineditele din acest jurnal e că Sebastian mai curând nu a fost „ucenicul Diavolului”, „masochistul” sau insul „orbit” de fascinație pentru un guru malefic, așa cum susține Marta Petreu în volumul amintit, și că profilul său s-ar apropia mai degrabă de acela al unui abil și uneori disperat navigator printre stânci într-o mare în fierbere.
Nici pentru Ion Vartic însuși jurnalul din 1930 și 1931 al lui Sebastian nu pare să fi fost până azi mai mult decât o legendă, un zvon: ceva pe care nu te bazezi, de pildă, atunci când redactezi un eseu chiar despre diaristica lui Sebastian, așa cum este Singur, ca Iosef Hecher. Apărut în nr. 2/ 2011 din Apostrof, acest eseu nu scapă nicio vorbă despre existența acestui manuscris, a cărui citare și comentare în context ar fi fost imperioase. Nici o propoziție din acest articol nu face dovada că eseistul are idee de faptul că la BCU București există acest jurnal din 1930-1931 al lui Sebastian. Nici într-un eseu precedent al lui Ion Vartic, „Verdictul – cu Iosef Hechter și Ghiță Blidaru” (Apostrof, nr. 1/ 2011) nu se află vreo trimitere la jurnalul manuscris inedit existent la BCU-București, deși este amintit acolo „jurnalul de roman” („de creație”) al romanului Orașul cu salcâmi, publicat de Sebastian în presa din 1932, și care constituie un extras prelucrat și autocenzurat din jurnalul 1930-1931. Să nu fi circulat în mediul sebastianologilor clujeni informația existenței fotocopiilor după caietul aflat la BCU-București? Să nu fi parcurs dl Vartic cu atenție cartea dnei Petreu și notele de la „p. 135” și „p. 205” spre care paternalist ne trimite acum pe Alexandra Oprescu și pe mine? Enigmă.
Interesant e și că teza posibilității distrugerii jurnalelor ante-1934 chiar de către autorul lor migrează de la Petreu la Vartic, ea regăsindu-se în eseul acestuia din Apostrof, nr. 2/2011. Frumoasă convergență de idei... Ce păcat că e invalidată de realitate, de încăpățânarea fragilului caiet de a fi rămas în viață atâtea decenii!
Este, așadar, evident că, la nivelul anului 2011, Petreu și Vartic erau mai degrabă cuceriți de scenariul imposibilității conservării unui jurnal sebastianesc ante-1934 decât de ipoteza contrară. „Descoperit” și făcut să „circule” în fotocopii de George Voicu în 2007, acest jurnal trebuia „acoperit” la loc – ignorat? uitat? pur și simplu necitit? – pentru a nu strica armonizarea tezei distrugerii jurnalelor ante-1934 cu teza unui Sebastian naeionescianizat și extremist de dreapta, insensibil la problemele evreilor etc. – teză avansată de Marta Petreu în acel moment și susținută aluziv de Vartic în eseurile lui din 2011.
Cert e că, așa cum arată scrierile despre Sebastian din jurul lui 2010 ale celor doi cercetători clujeni, caietul inedit al lui Sebastian – dacă le va fi fost cunoscut și fizic, nu doar din auzite, lucru de care mă îndoiesc – pare mai curând supus unui proces de ocultare decât unuia de valorificare.
Când „redescoperirea” e, de jure și de facto, „descoperire”
Revenind la firul principal al discuției, trebuie spus că noi, Alexandra Oprescu și cu mine, am tratat cazurile de tipul celor invocate de Vartic – care menționează și/ sau citează frugal din jurnalul 1930-1931 – drept informații de relevanță secundară. Și asta pentru că atât contribuția lui Leon Volovici, cât și mențiunea Martei Petreu fac parte dintr-un gen proxim de acțiuni – fotocopierea și selectarea unor/ unui fragment inedit din acest jurnal, fragment care este ulterior comentat într-un eseu – căreia noi îi stabiliserăm deja un pattern și un cap de serie. Această serie a fost inițiată de Diana Georgescu, cercetătoare care a fotografiat caietul lui Sebastian încă din 2004 și, așa cum detaliez în articolul din Transilvania, nr. 2/ 2023, a tradus în engleză și a comentat două fragmente inedite din acest caiet în eseul ei apărut în 2008 într-un volum colectiv. Apoi, la drept vorbind, dacă contribuția Dianei Georgescu și a lui Leon Volovici sunt similare ca pondere (ele fiind publicate aproximativ în același timp, intervalul 2008-2009), la Marta Petreu nici nu se poate vorbi despre o contribuție în această arie, domnia sa neurnind cercetarea mai departe de o simplă trimitere bibliografică prin intermediar. Prin urmare, între 2007 și 2023, interval cât vor fi „circulat” fotocopiile manuscrisului făcut de George Voicu (circulat cert doar pe axa Voicu–Volovici, nu și pe presupusele rute adiacente Petreu și Vartic), cercetarea nu a evoluat mai departe de stadiul atins de Diana Georgescu, menționat de noi, de Alexandra Oprescu și de mine, în articolele noastre. Uneori nici măcar nu a atins acest stadiu.
De aceea, concluziei dlui Vartic – „[a]şadar, întrucât «văzului lumii» nu i-a scăpat deloc manuscrisul în cauză, reiese clar că nu e vorba de o descoperire a celor două cercetătoare, ci de o redescoperire...” – nu i se poate răspunde decât astfel: s-a „descoperit”, dar nu s-a „văzut”; s-a „văzut”, dar cvasi-degeaba, iar uneori s-a ignorat complet existența acestui document. Impresia finală e că fotocopiile realizate de George Voicu au „circulat” într-un regim atât de selectiv, încât nici la Marta Petreu și/ sau la Ion Vartic n-au ajuns.
Cert este că până în martie 2023 nu și-a pus nimeni problema că acest caiet trebuie editat drept ceea ce este, anume ca jurnal-al-lui-Sebastian, alături de sau în anticiparea celui din 1935-1944. La fel de cert e că nu a fost sesizat impactul pe care informațiile inedite din acest jurnal îl are asupra operei lui Sebastian în ansamblu. În concluzie, cine e de partea ideii că manuscrisul de la BCU-București a fost „descoperit” deja de aproape douăzeci de ani, „pus în circulație” & valorificat exegetic prin fotocopii precum cele realizate de George Voicu etc. etc., apără, de fapt, teza conservatoare a menținerii statu quo-ului în sebastianologie. Și face asta în pofida realității – aici o realitate documentară de prim ordin! – care impune contestarea acestui statu quo și reluarea lecturii operei lui Sebastian în integralitate, începând de la prozele zise „frivole” publicate de el în debutul anilor 1930.
Starea încă inedită a jurnalului 1930-1931 al lui Sebastian – care, atunci când l-am consultat noi, în februarie 2023, era încă nefotocopiat/ nescanat în arhiva bibliotecii publice unde se află – arată, poate mai mult decât orice alt argument, nu că el a fost descoperit înainte, ci, din contră, că NU a fost descoperit. Că nu s-a sesizat identitatea lui – de operă semnificativ inedită a lui Sebastian –, nici magnitudinea lui, respectiv calitatea lui de operă a lui Sebastian egală ca valoare și statut cu jurnalul 1935-1944.
În acest context, sunt nevoită să recurg, păstrând proporțiile, la o analogie școlărească: tehnic, strămoșii amerindienilor care au trecut cândva oceanul sunt cei care au „descoperit” America, dar istoria se încăpățânează să le rezerve lui Columb, Vespucci și altora meritul descoperirii ei, respectiv meritul legiferării și cartografierii ei ca Lume Nouă. Dl Vartic se află acum în postura celor care refuză să admită că descoperirea și cartografierea ca atare a unui teritoriu nou, oricât de modest ca suprafață, schimbă harta lumii. Nu e cazul cu orice document nou-descoperit în munca de cercetare, dar este cu siguranță cazul acestui jurnal timpuriu al lui Sebastian.
