Ce au în comun triburile cu războaiele din istoria noastră recentă? Sentimentul de apartenență la o comunitate și solidaritatea, observă Sebastian Junger, în cartea „Tribul. Despre întoarcerea acasă și apartenență”, recent publicată la Editura Art, în traducerea lui Radu Lilea.
Sebastian Junger e un jurnalist american de 58 de ani care s-a dus oriunde pentru subiectele pe care le-a documentat, din Nigeria până-n Afganistan. A scris despre accidente pe mare și cele mai riscante joburi, despre conflictele politice generate de afacerile cu resurse naturale sau despre reintegrarea în societate a veteranilor de război, care e subiectul cărții pe care vă propunem să o citiți.
„Nu e deloc ușor să definești cuvântul „trib“, dar un punct de plecare ar fi gândul la cei cu care suntem dispuși să împărțim ultima bucată de mâncare”, explică jurnalistul în introducerea volumului. Unitatea și solidaritatea sunt două repere pe care cei întorși de pe fronturile de luptă ale lumii încearcă să le regăsească acasă, în miezul societății pentru care sunt gata să-și riște viețile. Despre căutarea unui acasă, greutatea amintirilor care-i trag pe veterani de mânecă spre trecut dar și despre experiența de corespondent de război a jurnalistului puteți citi în cea mai recentă carte a lui, din care am ales un fragment cu care să vă agățăm curiozitatea.
Tribul.Despre întoarcerea acasă și apartenență
În siguranță amară mă trezesc
Prima oară când mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă cu mine a fost într-o stație de metrou din New York. Se întâmpla cu aproximativ un an înaintea atacurilor din 11 septembrie; tocmai mă întorsesem din Afganistan, unde petrecusem două luni împreună cu Ahmad Shah Massoud, conducătorul Alianței Nordului. Nu știam prea multe despre efectele pe care o astfel de experiență le are din punct de vedere psihologic, așa că eram cu totul nepregătit în privința consecințelor. Massoud ducea o luptă disperată pentru a deschide căi de aprovizionare de-a lungul râului Amu Darya înainte de căderea iernii, însă era împiedicat de pozițiile talibane de pe o coastă montană dinspre granița tadjică. Sute de trupe talibane erau comasate împreună cu tancurile și artileria aferente, protejate de avioanele MIG de la baza din Taloqan. Temutul Comando 055 aparținând organizației Al-Qaeda se afla acolo, laolaltă cu voluntari din Uzbekistan și Cecenia și de comandanți pakistanezi care urlau în urdu ca să acopere radioul și îi ocărau pe localnici pentru că nu luptau cu îndârjire.
Efectivele lui Massoud erau de trei ori mai mici, iar proviziile, începând de la muniția tancurilor până la mâncare, erau pe terminate. La un moment dat, însoțitorii mei și cu mine ne-am croit drum spre o poziție din prima linie, care tocmai fusese capturată de către talibani, ajungând la timp pentru contraatac. Stăteam ghemuiți în tranșeele înguste; proiectilele se apropiau urlând și explodau în pământul lutos. Alianța Nordului nu prea avea artilerie, așa că tot ce puteam face era să stăm adăpostiți așteptând ca talibanii să rămână fără obuze. În cele din urmă am reușit să ieșim de acolo, deși am pierdut unul dintre caii de povară sub focul artileriei. Apoi, zile în șir am fost de-a dreptul răvășit, de parcă văzusem sfârșitul lumii.
Cănd am ajuns acasă totuși, nu m-am mai gândit la asta și nici la alte lucruri oribile la care fusesem martor, între care infanteriștii care porniseră în asalt și muriseră pe câmpul minat, civilii înfometați, MIG-urile care ne dădeau târcoale în căutarea locului unde să-și lanseze bombele. Am îngropat toate astea adânc în minte până într-o zi când am coborât la metrou la ora de vârf pentru a prinde trenul de pe linia C către centru. M-am trezit lipit de o coloană de oțel, convins că urma să mor. Dintr-un motiv neștiut, totul părea amenințător: erau prea mulți oameni pe peron, garniturile de metrou se deplasau prea rapid, luminile străluceau prea intens, lumea întreagă părea prea zgomotoasă. Nu puteam să-mi explic ce era în neregulă, dar mă simțeam mai înfricoșat decât fusesem vreodată în Afganistan.
Am rămas în picioare, cu spatele sprijinit de coloană, până când pur și simplu nu am mai putut îndura și am rupt-o la fugă către ieșire, mergând apoi pe jos până acasă.
America nu se afla încă în război, iar eu nu aveam nici cea mai mică idee cum că experiența prin care tocmai trecusem avea legătură cu frontul; pur și simplu credeam că o luam razna. În următoarele luni m-am tot confruntat cu atacuri de panică ori de câte ori mă aflam în spații mici și aglomerate – în avion, în telecabină sau în cine știe ce bar. Întâmplările astea au contenit la un moment dat, iar eu nu mi-am mai bătut capul cu ele până peste doi-trei ani, când mă aflam la un picnic cu familia, stând de vorbă cu o psihoterapeută. Statele Unite tocmai invadaseră Irakul – probabil că de aici a pornit discuția noastră în care ea m-a întrebat dacă suferisem vreo traumă în timpul războaielor unde fusesem în calitate de corespondent. I-am spus că nu, dar că o vreme am avut atacuri de panică, atunci când mă aflam în locuri aglomerate. A dat aprobator din cap.
— E ceea ce se numește tulburare de stres posttraumatic, mi-a spus. O să tot auzi de ea în anii următori.
Sufeream de o formă clasică de TSPT pe termen scurt. Din perspectivă evoluționistă, ea reprezintă exact reacția de care ai nevoie atunci când ești în pericol: trebuie să fii în alertă, să eviți situațiile în care pierzi controlul, să reacționezi prompt la sunetele ciudate, să ai un somn ușor și să te trezești imediat dacă e nevoie, să îți revină în fața ochilor anumite imagini și să ai coșmaruri care să-ți reamintească de lucrurile care atentează la viața ta; trebuie să fii pe rțnd furios și deprimat. Furia te menține gata de luptă, depresia te face să nu fi prea activ, expunându-te astfel și altor pericole. Imaginile recurente din trecut slujesc la a-ți aminti de pericolul care te pândește, constituind „un mecanism unic și extrem de eficient de deprindere a felului în care să supraviețuiești“, după cum spunea un cercetător. Toate ființele umane reacționează astfel la traumă, la fel ca majoritatea mamiferelor. Poate că este o modalitate neplăcută, dar se dovedește preferabilă perspectivei de a fi ucis.
La fel ca depresia și durerea pierderii cuiva drag, TSPT poate fi exacerbat de alți factori, dar cu timpul are tendința de a scădea în intensitate. Atacurile mele de panică au devenit mai ușoare și, la un moment dat, au încetat, dar o stranie emotivitate le-a luat locul. Lăcrimam la chestiuni la care înainte aș fi zâmbit sau pe care nici măcar nu le-aș fi sesizat. Odată, așa de tare m-a impresionat o funcționară în vârstă care își vedea de treaba ei, că a trebuit să ies din oficiul poștal în care mă aflam, întorcându-mă mai târziu să-mi trimit corespondența. Nici în somn nu eram ferit: aveam vise ciudate cu scene de luptă care nu erau înfricoșătoare, dar care declanșau un catastrofal val de tristețe. Mă trezeam mereu și rămâneam întins în beznă, încercând să înțeleg de ce se tot revărsau în mine acele sentimente care păreau să nu-mi aparțină. Nu eram soldat – dar am petrecut mult timp alături de militari –, iar până atunci nu pierdusem în luptă niciun prieten apropiat. Și totuși, când mergeam la culcare, mă simțeam ca și cum deveneam parte a unei experiențe umane mai ample care se arăta cum nu se poate mai amară. Era mai mult decât aș fi putut duce în momentele de trezie.
Am avut o prietenă, Joanna, mult mai în vârstă decât mine, care se arăta foarte îngrijorată de felul în care mă descurcam din punct de vedere psihologic după atâtea războaie în care fusesem în calitate de corespondent. Joanna a murit imediat ce m-am întors după o perioadă îndelungată petrecută în străinătate, iar pe mine această veste pur și simplu nu m-a mișcat deloc; asta până în momentul în care am început să stau de vorbă cu nepotul ei despre călătoriile pe care ea le făcuse în Sud pentru a înregistra votanți de culoare în anii ’60. Unii dintre cei care făceau asta sfârșeau uciși – îmi amintesc că Joanna îmi spusese că ea și soțul ei, Ellis, nu știau niciodată dacă aveau să se mai întoarcă atunci când plecau într-o astfel de călătorie. După un an de corespondență de război, ceva din dorința ei de a se sacrifica pentru alții – pentru demnitate – pur și simplu m-a răvășit. Istoriile de pe front au același efect asupra mea: lăsând deoparte orice legătură cu patriotismul, poveștile despre fapte de mare curaj pot avea un efect emoțional devastator asupra mea. Grija pentru ceilalți pare a fi acel subiect care, dacă este redat cum trebuie, devine dificil de suportat până la capăt.
Soțul Joannei, Ellis, era pe jumătate lakota, pe jumătate apaș și se născuse într-o căruță, în Missouri, cu puțin înainte de Marea Depresiune Economică. Joanna i-a devenit soție la șaisprezece ani, el având pe atunci douăzeci și cinci. Când eram în facultate, mergeam să-i văd la sfârșit de săptămână; Joanna mă punea la treabă prin curte, iar apoi luam cina cu toții. După aceea, mă retrăgeam cu Ellis în living să stăm de vorbă. Fuma cele mai slabe țigări Carlton și bea cafea rece povestindu-mi despre toate câte sunt pe lume; de obicei, eu stăteam lângă el și îl ascultam.
Părea să aibă acces la vechi învățături care pur și simplu transcendeau ciudata lui viață retrasă pe care o ducea în Connecticut, unde l-am întâlnit. Una dintre poveștile pe care mi le spunea se petrecuse în timpul unui inutil război franco-englez. A fost propusă la un moment dat distrugerea de către marina britanică a unui far aflat aproape de coasta franceză pentru a îngreuna navigația și transportul de mărfuri.
— Maiestate, suntem în război cu Franța, nu cu întreaga rasă umană, i-a reamintit un amiral regelui Angliei.
foto cover: pexels.com
