Scurtă istorie a scurtmetrajului românesc, expoziție creată de ShortsUP, continuă o muncă artistică și de cercetare extrem de necesară, care, din fericire, a câștigat în ultimii ani din ce în ce mai mult teren. E vorba despre explorarea și recuperarea unor arhive importante: neglijarea, degradarea și marginalizarea lor creaseră o gaură neagră culturală, în care ar fi putut să dispară pentru totdeauna artefacte și capitole importante din istorie.
Expoziția care se deschide astă-seară la Muzeul de Artă Recentă din București resuscitează o parte consistentă a Arhivei Naționale de Filme, dar pe care privitorii lui 2020 o cunosc extrem de puțin. Printr-o selecție de 15 scurtmetraje, ShortsUP nu recreează doar o istorie pe repede înainte a acestei specii prolifice, ci și o imagine de ansamblu pentru ultimii 100+ ani în România. De la filmele mute ale începutului de secol 20, febra Chaplin și instalarea socialismului, până la exprimentele prin care cineaștii testau limitele libertății în comunism sau radiografiile fruste din anii '90, toate fac loc prin obiectiv contextului mai larg în care au fost realizate. Nu poți privi aceste filme fără să te întrebi oare cum vor percepe oamenii secolului 22 filmele noastre de azi și cum va străbate până la ei realitatea agitată pe care o împărtășim în 2020.
Mergeți să vedeți Scurta istorie a scurtmetrajului românesc, care nu doar scoate la lumină unele dintre cele mai interesante și variate scurtmetraje românești din toate timpurile, dar le și pune într-un dialog updatat cu spectatorii, printr-o instalație interactivă concepută de Augmented Space Agency. Din programul de 15 filme, am ales cinci, prin care să vă trezim cheful de călătorit în timp.
Orașul nu doarme niciodată (r. Jean Mihail, 1949)
Un portret - documentar al Bucureștiului realizat de Jean Mihail (1896-1963), unul dintre pionierii cinematografiei românești (Televiziune - Ce va fi mâine, Prima dragoste, CFR - o simfonie a muncii sunt câteva din filmele făcute de el în anii ‘30). După cum reiese și din titlu, documentarul, cu o coloană sonoră triumfalistă, este un fel de odă adusă unui București care freamătă și în care se muncește continuu. Sunt suprinși aici muncitori din Uzina 23 august, din tipografii și spitale, telefoniste și cercetători, dar e captată și viața de noapte, cu cinematografe și săli de spectacole. Dincolo de clișeele idealizante (cu depășirea planului & co), filmul are o anumită poezie și e impresionant cum se conturează din frânturi vizuale (chipuri, mașini-unelte, tramvaie, firme luminoase ș.a) imaginea unui București nocturn la mijloc de secol 20. (Ionuț Sociu)
La mere (r. Manole Marcus, Iulian Mihu, 1953)
Suntem în anii ‘50, așa că artiștii explorează cu mai mult sau mai puțin avânt noi direcții de creație. În filmul lui Marcus & Mihu, bifăm sursa de inspirație rusă (filmul se bazează pe o idee de Cehov), precum și înfierarea boierimii. Andriușa (Nicolae Enache) și Aniuta (Silvia Popovici) se iubesc și vor să se căsătorească. Au nevoie de aprobarea boierului Trifon Semionovici (Sinișa Ivetici), pe care o obțin, după îndelungi stăruințe. Doar că sunt prinși la furat de mere. Urmează un episod de violență în cuplu, dictat de reprezentantul clasei asupritoare - și deși filmul e simplist și sentimental, ceva din corelarea pe care o sugerează, între putere politică și agresiune intimă, rămâne o temă de reflecție și în capitalismul nostru târziu. (Ioana Pelehatăi)
Plimbarea lui Esop (r. Geta Brătescu, 1967)
Dacă lucrările ei n-ar fi fost expuse la Bienala de la Veneția din 2017, am fi știut prea puțin despre munca de artistă a Getei Brătescu. Ar fi fost o pierdere cu atât mai mare, cu cât a încetat din viață în 2018, la doar un an după această expoziție istorică - la 91 de ani, era prima artistă femeie căreia i se dedica o expoziție personală în cei mai bine de 100 de ani de când România participă la Bienala de Artă de la Veneția.
Despre ilustrațiile ei de carte și despre cele două animații pe care le-a creat știm în continuare foarte puțin, deși sunt la fel de originale ca arta ei grafică, pe cont propriu. Plimbarea lui Esop, un filmuleț de zece minute, e prima ei animație (i-a urmat Altă Scufiță Roșie, în 1968) și-l are în centru pe Esop, un personaj-cheie în arta Getei Brătescu. Esop, un sclav grec, recunoscut pentru abilitatea lui de a-și croi drumul prin povești cu tâlc (de la el ne-au rămas fabulele esopice), e aproape o muză pentru Brătescu și apare, în forme diferite, în multe dintre lucrările ei. Filmul de animație e un experiment de continuă transformare a formelor, o călătorie colorată prin mitologie și inima povestirii ca formă de existență. În același timp, e o ocazie excelentă să intrăm în „laboratorul” unde atunci forfoteau multe dintre jocurile preferate pe care artista avea să le integreze în arta ei. (Andra Matzal)
Dac-aș fi cowboy (r. Ion Moscu, 1972)
„Sunt așa de singur, încât numai filmul îmi descrețește fruntea”, scria la începutul anilor ‘70 tânărul sucevean Nicolae Cureliuc către revista Cinema. Dac-aș fi cowboy e un document istoric extrem de interesant, care m-a făcut să înțeleg mai multe despre cum s-a infiltrat imaginarul hollywoodian pe ecranele din România socialistă. În satul Măreția Mică, județul Suceava, tineretul e fascinat de filmele western, de curajul crescătorilor de vite americani și de pălăriile cu colțuri întoarse. Încă de pe la jumătate, documentariștii de la Sahia trasează concluzia (inevitabilă) a scurtmetrajului: satul românesc modernizat, cu tractoare și uzine, poate fi privit ca o versiune îmbunătățită a miticului vest american. (Maria Persu)
Lucy Castle Hotea (r. Valentin Hotea, 1996)
Filmul ăsta, care are un pic peste un sfert de oră, e o pastilă concentrată de clash cultural. Povestea: în anii ‘90, Lucy Castle (26 de ani) vine în satul Hoteni din Maramureș, ca să studieze pentru doctoratul ei în etnomuzicologie. Acolo îl cunoaște pe Ion (22 de ani), cu care se mărită, în ciuda îndoielilor sătenilor (care speculează că nici mama lui Lucy nu e foarte încântată de uniune). România rurală a anilor ‘90 e acolo în toată splendoarea ei: drumuri de țară innoroiate, prin care mașina cu număr britanic a lui Lucy abia se târăște, spălatul rufelor la lighean, tinerii nuntași îmbrăcați într-un amestec de haine tradiționale, pulovere lucrate-n casă și articole vestimentare occidentale, probabil la mâna a doua. Sătenii bârfesc tânărul cuplu (cu cele mai bune intenții) și speculează că nu va avea parte de prea multă fericire: ea ar fi trebuit să se mărite „după un intelectual, nu după un țăran”, iar el s-a folosit de ea doar ca să plece din țară. Se cântă mult, se bea și mai mult. E delicios, e întristător. (Ioana Pelehatăi)
