Am compus mai jos un playlist de cinci filme scurte ca să ne țină de urât cât stăm acasă, păstrând mereu în minte ideea de călătorie din fotoliu – cinci țări diferite și, la fel de important zilele astea, tot atâtea platforme de streaming vizitate. În filmele de mai jos temporalități neclare, stiluri distincte, genuri hibride și idei contradictorii despre cinema își dau mâna (ups!), demonstrând că planeta Cinema nu se oprește niciodată la Netflix & chill.
Masa de duminică / Le repas dominical (Céline Devaux, 2015; 14 min.)
Acum trei ediții, la Clermont-Ferrand (cel mai important festival de scurtmetraj), Gros chagrin, un film de Céline Devaux, a câștigat premiul juriului studențesc din care am făcut și eu parte. Fresh și smuls din „viața reală”, filmul ne cucerise vorbind despre ceva prin care trecuserăm toți: momentul nasol când o relație nu mai merge. Le repas dominical, precedentul film al lui Devaux, patentează rețeta. Povestind, din perspectiva fiului gay ajuns la casa lui, o masă în sânul unei familii burgheze, Devaux nu se-ncurcă nici aici în politețuri. Mama încearcă să-și mascheze jena, dar mai rău face; tatăl privește dintr-un colț și nimeni nu poate ghici ce gândește. În animația lui Devaux – ceva între gravură și bandă desenată – oamenii se scurg printre cești de cafele, iar capetele lor uriașe se deschid sau pocnesc ca niște baloane. Narat de Vincent Macaigne – pe care-l știți din rolurile de amorez pedant și turmentat – filmul e, pe rînd, melancolic, abraziv, hilar și din nou melancolic. Membrii familiei, deși adunați laolaltă în jurul mesei, sunt captivi între pereții propriilor vieți. Și s-ar putea ca pe timp de pandemie lucrurile astea să rezoneze altfel în noi.
Filmul se găsește aici.
Anotimpurile / Vremena goda (Artavazd Peleșian, 1975; 28 min.)
Dacă e-adevărat că cinemaul veritabil arată corpurile oamenilor la lucru, atunci Anotimpurile ar trebui să fie considerat poemul său manifest. Artavazd Peleșian – cel mai cunoscut regizor armean după Paradjanov – filmează aici scene din viața păstorilor armeni, punctate pe alocuri de compozițiile celebre ale lui Vivaldi. Rezultă o lume descrisă în viniete ici bezmetice, colo lirice și contemplative, care vibrează tainic, după ritmuri meteorologice. Camera filmează păstori rostogolindu-se la vale pe un deal, cu câte o oaie în brațe, sau încercând să traverseze un râu învolburat călare pe măgari; o secvență halucinantă arată confuzia care pune stăpânire pe un tunel atunci când o turmă de oi blochează circulația mașinilor. Cu stilistica sa îndrăzneață care amintește de școala sovietică de montaj a anilor ’20, Anotimpurile devine un studiu decalat despre pulsiunile unei lumi ancestrale. Imagini frapante, care nu știm dacă au luat naștere în mintea lui Peleșian sau în subteranele unor locuri ascunse, apar iar și iar pe ecran, luminând din noaptea timpului.
Filmul poate fi văzut online aici.
(Am ales un film fără dialog. Dar pentru francofoni, selecția minunată de pe Dérives.tv – ca un carnet cu documente de lucru, de la filme la texte intime – e de neratat. Lăsați-vă purtați, în derivă, spre un film de Hassen Ferhani, sau citiți un text de Leos Carax. Istoria cinemaului se poate scrie și altfel, printr-o serie de întâlniri neprogramate, ca o experiență mereu vie.)
Patterns 1, Patterns 2, Patterns 3 (Jamie Travis, 2005-2006; 40 min. în total)
Pentru amatorii de profeții deghizate, aceste scurtmetraje, în care o tipă poartă mască și își năclăiește compulsiv mâinile cu săpun, vor fi mană cerească. În 2007, selecționerul Andrei Gorzo aducea trilogia canadianului Jamie Travis la prima ediție a festivalului NexT – iar Alex. Leo Șerban îi surprindea foarte corect mizele, de la controlul formal la alura actriței principale, scoasă parcă din Nouvelle Vague-ul francez. Travis vorbește despre o relație de dragoste psihotică, spusă din două perspective și conectată prin vise bizare. Văzând aceste filme în 2020 și comițând un mic anacronism, aș zice că trilogia arată ca un mix de Monștri., On Body and Soul și o atitudine cinefil-dezinvoltă de tip the sky is the limit. Patterns e genul de film în care o ceașcă de cafea care-ncepe să se învârtă repede se poate dovedi un portal către o altă galaxie, sau doar un gimmick făcut la mișto. Pe măsură ce pattern-urile capătă tot felul de înflorituri, trilogia își dezvăluie ambiția de a parioda o bună parte a genurilor clasic-hollywoodiene – de la zgomote ridicol-înfiorătoare de horror, la secvențe de musical cu versuri scrise pe genunchi. O experiență de gustat cap-coadă, fiindcă întregul e clar superior sumei părților.
Filmele se văd aici.
Atlantiques (Mati Diop, 2009; 16 min)
Atlantique (la singular), filmul lui Mati Diop premiat la Cannes anul trecut, se găsește pe Netflix. Mubi ne pune la dispoziție Atlantiques, scurtmetrajul care stă la baza acelui film. Dacă ficțiunea era multe chestii deodată – dramă socială, film cu zombi, policier –, „originalul” e un documentar mai sec, și poate tocmai de aceea funcționează mai bine. Petrecându-se în mare parte noaptea în jurul unui foc pe plajă, în timp ce valurile se sparg în apropiere, filmul caută vocile bântuite ale celor care au încercat sau sunt tentați să plece pe mare. Opinii despre exploatare și viață mizeră se amestecă cu scânteile focului – dar filmul reușește să se desprindă de povara acestor traume, lăsându-se invadat de imagini hipnotice: imposibil de uitat acea barcă care se luptă cu valurile în zare, devenind un punct întunecos într-o mare de „purici” digitali. Diop se pricepe să exploateze politic și estetic breșele dintre documentar și ficțiune, și cred că va deveni o cineastă importantă pe viitor.
Filmul poate fi văzut aici.
Mata Atlântica (Nicolas Klotz & Elisabeth Perceval, 2016; 34 min)
Mata Atlântica e un film realizat de cuplul de cineaști francezi Nicolas Klotz și Elisabeth Perceval în São Paulo, între două proiecții și două discuții cu publicul. Ca atare, e mai mult o colecție de înregistrări și materiale care se rotunjesc cu greutate – dar asta îl face încă și mai interesant. Marcând în aparență un pas în lateral față de corpus-ul apăsat politic al cineaștilor, filmul – care a fost prezentat la festivalul FIDMarseille acum câțiva ani – reîmprospătează aceste preocupări. Camera de filmat parcurge spații urbane familiare – de la o sală de cinema la un parc din centrul orașului, un soi de rămășiță ciuntită a marii Mata Atlântica, pădurea ancestrală care acoperea cândva mai toată Brazilia. În același timp, povestea descoperă în drumul său lumi și temporalități alternative: ajunge doar un cadru care să fixeze insistent statuia unui faun pentru ca o întreagă istorie a spiritelor fantastice și a triburilor decimate să se anime sub ochii noștri, într-o grădină publică. Bricolând cu materialul cel mai banal, Klotz și Perceval demonstrează că încă se mai poate produce un cinema politic relevant pentru lumea de azi, care să prelungească reflecția cinematografică cu noi și noi posibilități.
Filmul se găsește aici.
