Dacă-n anii trecuți, ShortsUP însemna un mare picnic cu scurtemtraje în aer liber, ediția de pandemie se mută online și ne așteaptă weekendul ăsta pe pajiștile virtuale de pe TIFFUnlimited. Dintre programul de zece filme pe care le puteți vedea sâmbătă, 25 iulie, de oriunde v-ați afla, am ales patru, care ne-au făcut să ne gândim mult la formele de apropiere dintre oameni, în plin exercițiu de distanțare socială.
Acum știi (Rogelio, Spania, 2020)
Acum știi va fi un răspuns concret pentru cei care n-au apucat pandemia de coronavirus din 2020 și se vor întreba cum a fost. Un scurtmetraj autobiografic - experimental de opt minute cu cut-uri rapide și culori intense despre cele 50 de zile de carantină, trăite de doi tineri spanioli care locuiesc în aceeași casă, livin’ la vida loca. După ce narează începutul perioadei de izolare, în care și-a făcut (sau a încercat să-și facă) ordine prin lucruri și gânduri și a dat de tot soiul de amintiri palpabile - scene erotice de toate intensitățile, poze cu foste iubite și fotografii de familie, regizorul mută obiectivul pe Dichas, colegul lui de apartament. Îi urmărește somnul și mai ales visele, rutina de sfârșit de săptămână în care apare impulsul de a-și expanda conștiința, tripurile pe acid și momentele de introspecție și de chestionare a realității. (Delia Marinescu)
Peștele (Thessa Meijer, Olanda, 2019)
Scurtmetrajul Peștele (2019), în regia Thessei Meijer, aduce o perspectivă revigorantă asupra motivului vechi de când lumea al hibrizilor dintre om și animale — vezi centaurul, gândacul lui Kafka sau chiar pe Spiderman. După moartea lui Mutsumi, fratele, prietena și fostul ei iubit ne povestesc câteva momente trăite cu ea și regretele care pornesc din a o pierde. La începutul filmului, aflăm că Mutsumi a evoluat din peștele amfibian mutsugoro, un animal semi-terestru, semi-acvatic, privit ca o relicvă a preistoricului și a începutului evoluției speciilor.
La fel ca peștele-amfibian din regiunile nămoloase ale Japoniei, a cărei populație a fost decimată în urma drenajelor din Golful Isahaya, Mutsumi se luptă cu lipsa apei, a nămolului și cu absența înțelegerii din partea tovarășilor umani. Obținerea statului de persoană umană necesită atingerea unei funcționalități fizice și psihice social acceptabilă: de la felul în care respiră și mănâncă, la ritmul în care îi bate inima, la a avea o piele hidratată și nesolzoază. Așa cum nu avem acces direct la trăirile animalelor, nu pătrundem pe parcursul scurtmetrajului nici în gândurile și sentimentele lui Mutsumi: tot ce aflăm despre ea este mediat de interpretările celorlalte personaje, pe care Thessa Meijer ni le prezintă printr-o serie de interviuri, uneori parcă scoase dintr-un documentar parodic.
Una peste alta, Peștele (2019), e un scurtmetraj-experiment foarte fructuos și subtil. Mai mult decât o istorie personală tragicomică, am înțeles acest film ca un comentariu mai general despre raportul nostru față de ceea ce considerăm dizabilitate, fie fizică sau mintală, deseori problematic chiar și atunci când avem o relație strânsă cu cineva. Totodată, Peștele (2019) mi-a readus în prim plan o problemă care mă macină intens în ultima vreme: cum putem regândi relațiile noastre cu alte specii în contextul dezastrului climatic, care amenință din ce în ce mai tare toți locuitorii acestei planete, umani și non-umani? (Maria Persu)
Fauve (Jeremy Comte, Canada, 2018)
Fauve e o pisică sălbatică. În scurtmetrajul lui Jeremy Comte, nominalizat la premiul Oscar pentru Cel mai bun scurtmetraj live action, însă, nu apare nicio astfel de felină - doar doi băieți pe la vreo 11 ani, care par să se bucure în stil tipic preadolescent de o zi de vacanță. Se îmbrâncesc, se înjură, se provoacă, aleargă și nu vor să fie găsiți. Totul se petrece în peisajul dezolant-fascinant al Canadei rurale și dezindustrializate. Un tren abandonat, conducte, mașini părăsite și o uriașă vale ca o căldare, cenușie și plină de nisip. În nisipul ăla stă nodul (și deznodământul) filmului de un sfert de oră - n-o să fac spoilers, dar o să spun că muzica amenințătoare care se insinuează până atunci în film are și ea rostul ei.
Dincolo de ce se-ntâmplă cu cei doi prieteni din film, Fauve e și o meditație nostalgică despre cum prieteniile din copilărie sunt înghițite de timpul care, de la un punct încolo, o ia la fugă. La fel ca vulpea pe care, inițial, o vede doar unul dintre băieți (pentru că celălalt e prea ocupat cu maimuțăritul și năzbâtiile), dar care își face din nou apariția la final, ca să confirme că uneori, preț de câteva clipe fugitive, care nu se mai întorc niciodată mai târziu în viață, copilăria chiar e miraculoasă. (Ioana Pelehatăi)
Pentru totdeauna (Kristian Håskjold, Danemarca, 2017)
Am văzut scurtmetrajul ăsta într-o dimineață care anunța o zi destul de plină, pentru care mă pregăteam cu multă cafea și un pic de stres. Pentru totdeauna a reușit pe loc să schimbe atmosfera și să umple pentru aproape 20 de minute lumea cu intimitatea dintre William și Cecilie, doi tineri care se depart sub ochii noștri. Chiar dacă-i vezi pentru prima oară, îți par cei mai familiari oameni din lume, prinși în tristețea, oboseala și dragostea lor care își caută un deznodământ onest.
Pe scurt, înaintea despărțirii, Cecilie îi propune viitorului ei fost partener să ia împreună niște MDMA rămas de la Revelion, „ca să rezolvăm situația cu niște dragoste”. În felul ăsta, ultima lor noapte devine o sesiune de terapie, în care amândoi își vorbesc deschis, sunt tandri și atenți, cântă și dansează ca-ntr-o relație perfectă. Dimineața, odată cu lumina din casa lor se schimbă și perspectiva. Pentru totdeauna e un exercițiu foarte puternic de intimitate, o mică anatomie sentimentală cu greutate universală, iar faptul că e ancorat în experiența recentă a regizorului, trecut printr-o despărțire, îi împrumută mult din aura emoțională. (Andra Matzal)
