Vineri, 14 octombrie, Deliric și Silent Strike au urcat pe YouTube videoclipul piesei lor „Mâine” (de pe albumul lansat în iulie). O piesă despre însingurare&înstrăinare într-o lume în care e mai ușor să construiești ziduri noi în jur decât să le dai jos pe alea care există deja. „Comunic cu oameni oriunde pe glob / Dar nu mă salut cu vecinii de bloc” și „Facem pași mari pentru omenire / Dar pași prea mici pentru omenie”. Am băgat „Mâine” pe repeat încă din iulie, are un ritm și-o gravitate molipsitoare. Acum are și-un clip excelent, desenat și animat de Paul Mureșan și Liviu Pop. Pentru că m-am uitat la el de cinci ori la rând și mi-a rămas pe retină calul negru pe cerul înstelat (și cred că e unul dintre cele mai bune clipuri făcute în ultimii ani la noi), i-am trimis lui Paul rapid câteva întrebări. După cum urmează:
Cum ai intrat în combinația asta cu Deliric și Silent Strike?
La începutul anului, am primit un mesaj de la Silent, care-mi zicea că estetica desenelor mele se potrivește cu cel puţin două dintre piesele pe care le pregăteşte. M-am bucurat ultra tare, fiindcă el e unul dintre ăia care mi-au împrăştiat mintea peste tot când eram în liceu. Am nimerit odată la o sinagogă din Bistriţa, în timpul unui concert de-al lui, şi nu mi-a venit să cred ce mi se întâmplă. Păpuşi şi crengi albe proiectate pe tavanul fostului lăcaş de cult şi muzica aiaaaaa. Am murit / înviat. Când mi-a propus să colaborăm, am tastat tot felul de prostii din entuziasm. Mă gândeam că poate îl sperii, dar Silent e chill şi cred că mi-a interceptat veselia. În august a revenit cu propunerea de colaborare, de data asta pentru albumul scos împreună cu Deliric. Am ascultat, am ales piesa care îmi vorbea cel mai clar în imagini şi am bătut palma.
Cum e să lucrezi în echipă și contra cronometru? Cum s-a făcut diviziunea muncii între tine și Liviu Pop?
În echipă sunt obişnuit să lucrez. Depind emoţional de oamenii de lângă mine care să-mi asculte blabla-ul, DAR în animaţie e puţin diferit. Îţi mai trebuie cel puţin un nebun în afară de tine ca să faci animaţii în timp record. Acest nebun e, întâmplător, şi un pictor genial - Liviu Pop. E singurul care a putut să ţină pasul cu cantitatea de lucru şi şirul de sacrificii necesare unei animaţii cât-de-cât. Amândoi facem de toate într-un proiect: schițat, povestit, ceai, desen, pictură, cafea, scanat, editat, bere, făcut sunet, montat, mâncare şi iar de la capăt.
5035 de desene și o lună de muncă. Ce-a fost cel mai greu? Ce-a fost cel mai ușor?
Cel mai uşor e să desenezi. Cel mai enervant e să scanezi. Cel mai greu e să renunţi la idei faine care ne vin pe parcurs, ca să nu iasă o eventuală varză. Eu şi Liviu suntem ego-boţi şi câteodată aceste două ego-uri se zdrobesc unul pe celălalt pentru că nu ne vine să renunţăm la chestiile pe care ni le fată mintea. Însă, de dragul proiectului, o facem ba unul ba altul şi păstrăm chestiile în sertare pentru un alt proiect. Cel mai plăcut a fost că părinţii piesei au avut ultraaa încredere şi au fost mega chill. Nu ne-au stresat cu mesaje glazurate cu panică şi hint-uri cum că ar trebui să iasă bine, cum pățesc aproape întotdeauna, ca şi cum planul meu tot timpul era să fac să iasă de rahat şi acum am fost descoperit. Cel mai mişto au fost plimbările de noapte în care ne mai venea câte o idee şi nopţile desenate şi scanate în care ne prosteam pe piesă şi apăsăm pe play la bucăţile de animaţie aşezate deja, care ni se părea că dau aşa de bine împreună, şi ne uităm aprobator unul la altul.
Cum faci să sincronizezi ritmul muzicii cu ritmul animației?
Am făcut la început un „animatic”- o animaţie foooaarrteee simplă, că să ştim ce se întâmplă şi când. După aceea, înlocuiam bucăţile simple cu chestii mai lucrate. Am făcut o obişnuinţă să îi feedbackuiesc pe Silent şi pe Deliric în fiecare luni cu privire la progresul proiectului şi, când le-am arătat imagini din animatic, Deliric a zis „o să mă prefac că l-am înţeles :), dar pare tare”. Băieţii au avut mare încredere în noi şi în nişte schițe trase ultra rapid. Schițele ţineau pe ritm şi mai departe era desen galore.
La ce te gîndești cînd asculți „Mâine”?
Versul „…spun poveşti ca un tablou” m-a trimis la o expoziţie-videoclip. Aveam două-trei desene de la o expoziţie pe care am făcut-o cu ceva timp în urmă în München, despre cum ne batem joc de casa noastră, şi mi s-a părut că atunci nu au primit atenţia pe care o meritau, că încă sunt valabile şi au ceva de spus. Aşa că am mai tras câteva lucrări cu Liviu, pe care le-am aşezat în expoziţia-videoclip, încercând în marea parte a timpului să nu dăm mură în gură despre ce se întâmplă. Deşi chiar şi aşa sunt mulţi care spun că a ieșit abstract… Pentru că, se pare, cuvântul „abstract” îl folosim atunci când cineva nu ne explică ce şi cum să simţim, și nu ne străduim să facem o călătorie personală în ceea ce vedem. Mai departe era doar povestea fetei android, urmărită de cineva care e obligat să vadă expoziţia lucrare cu lucrare, până când o găseşte pe andoiduța fugită.
Tocmai ai luat un premiu la Anim’est pentru cea mai bună animație românească. Despre ce e filmul? Unde și cînd îl putem vedea?
Mamă, tată, trebuie să va spun ceva e o animaţie despre presiunea simţită de cineva care trebuie să le spună părinţilor că au creat un monstru. E o animaţie de care sunt mândru, pentru că am reuşit să fac o infuzie de anxietate foarte concentrată. E o călătorie pe care o facem fiecare în blana noastră de dihanie. O călătorie a singurătăţii, în care m-au ajutat foarte mulţi prieteni. Acel proiect a început la NexT IFF, sponsorizat de Shorts TV, şi acum face ocolul lumii în festivaluri. E o animaţie făcută pentru mama şi tata.
Până când o să putem vedea scurtmetrajul premiat la Anim’est, vă las cu două animații ale lui Paul care-s la liber pe YouTube (a, iar albumul Delirix x Silent Strike îl găsiți aici):
