În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.

După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI anul acesta), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.

Mai jos, vă invităm să citiți al șaptelea text din acest epistolar: o scrisoare adresată de Vasile Ernu lui BAS.

*

Dragă Bogdan, 
nu o să mă crezi, dar citindu-ți scrisoarea - și căutând un răspuns - am ajuns la literatura americană. Am ajuns la Salinger, Roth și mai ales la Franzen.

A venit peste mine noua ta traducere din Philip Roth – Moștenirea. Și puțin m-a frânt: vârsta, amintirea celor dragi pierduți recent, amintirea părinților care m-au părăsit. E unul dintre cele mai frumoase texte ale sale. Și poate cel mai sensibil. Citindu-l cu încetinitorul, mi-am dat seama că Roth este pentru americani și literatura americană cam ceea ce Iosif Brodski este pentru ruși și literatura rusă. Ei reprezintă filonul iudaic cu istoriile lor complicate, cu sensibilitățile lor stratificate și altoite la o altă limbă și cultură. Chiar dacă rămân fideli „esenței” lor prime. Dar ce este mai rusesc decât Brodski și mai american decât Roth? Și totuși atât de iudaici.

Nu prea scriu despre literatura americană: și asta pentru că am prieteni care se pricep mult mai bine ca mine. Paradoxal: chiar dacă sunt intim legat de literatura rusă, există elemente ale culturii și literaturii americane mult mai intim legate de mine decât cea rusă în care am trăit.

Ce ne leagă? E vorba de religie. Literatura americană e profund „sectantă” – are o linie protestantă și puritanistă. Am recitit asta recitind chiar și De veghe în lanul cu secară al lui J.D.Salinger.

Am început la un moment dat să urmăresc legătura literaturii americane cu un anumit tip religios de reflecție. Si am descoperit că e foarte sectară și puritană la bază. E radical opusă literaturii ruse, care are rădăcini de altă natură. E adevărat că și împrumută lucruri din alte zone, dar rămâne la acest tip de frământare etică specific protestanților puritani. Importantă aici este reacția radicală la falsitatea pe care o produce puritanismul în societate. Strașnică falsitate, strașnică reacție. Puritanismul religios poate produce cei mai ciudați, desfrânați, complicați și radicali oameni. Iar la Salinger tipul acesta de reflecție și frământare este aproape programatic. El își construiește textele încercând să-și repovestească aceste frământări.

Revin la Jonathan Franzen - probabil cel mai important scriitor american contemporan. Chiar dacă-mi place mult, sincer să fiu, nu prea am urmărit viața lui. De obicei eu urmăresc viața și genealogia omului: de unde vine, din ce mediu, ce copilărie a avut, ce părinți, ce școală, ce oraș. Acum, întâmplător, am citit un interviu. La un moment dat, el explică fenomenul religios din viața lui. Biserica a fost întotdeauna importantă și pentru părinții lui. Tatăl susținea că e un soi de nucleu al civilizației lor. Mama considera că e un centru fundamental social și relațional. Ambii, chiar dacă nu erau foarte credincioși de felul lor, nu-și imaginau viața fără această practică eclezială permanentă, săptămânală. Nu-și imaginau viața fără apartenența la o biserică, fără o practică a ei. Așa că tânărul Jonathan a mers timp de 12 ani, duminică de duminică, la faimoasa școală duminicală protestantă de pe lângă biserică. 

Această practică duminicală de citire și interpretare a Bibliei produce o lume: o viziune narativă de pricepere și interpretare. Care cu timpul se va amplifica. Dar, când ești mic, asta te definește pentru totdeauna. 

O spune Jonathan Franzen: „Mă gândesc la lume în termeni biblici. Și nu există nicio contradicție în a fi în același timp religios și necredincios. Cineva poate absorbi cu desăvârșire intrigile evanghelice, poate accepta ideea inerent nebunească că a fi sărac este mai bine decât a fi bogat și așa mai departe. Toate acestea pot coexista cu ideea că nu există Dumnezeu.”

De asta mă regăsesc așa de mult în cărțile lui: pentru că am fost colegi la aceeași Școală duminicală timp de 12 ani de zile. Ca mine, în Sectanții. Da - după care au venit alte grile - care au amplificat totul. Dar cea din copilărie e esențială.

Romanul care m-a rupt în 2022 (alături de Shuggie Bain) este indiscutabil Crossroads de Jonathan Franzen. L-am așteptat în română, a întârziat și l-am citit în rusă. Dacă tot e fan Tolstoi. Jonathan Franzen anunță practic cel mai important proiect al său literar – o trilogie de familie. Primul din serie e acest Crossroads.

De câteva luni mă tot gândesc la el pentru că problemele lui Franzen sunt și problemele mele – iar istoria lui este incredibil de asemănătoare cu istoria mea. La asta nu m-am gândit.

Bun: el în acest moment este cumva vârf de lance al literaturii americane. El însă reprezintă literatura de calibru mare care își trage modelul din Europa secolului XIX. Cum spune un prieten de-al meu aproape genial – cea mai importantă literatură rusă actuală se scrie în alte limbi, dar mai ales în engleză. Adică invenția ca gen literar de secol XIX – marele roman rusesc care e doar un gen literar – astăzi e reprodus în diverse forme pe alte continente, în alte limbi și culturi. Saul Bellow e modelul la ei. 

Franzen produce asumat un mare roman social folosind la greu modelul francez, englez dar mai ales pe cel rusesc. El o face pe față, asumat, aproape programatic. Practic, poate prelua Război și pace schimbând secolul, cultura, eroii și transformând totul într-un mare roman american teribil de actual. 

Despre stilul de a face roman social – Puritate, Corecții, Libertate: cele trei mari romane ale sale – putem spune că el realizează o excelentă frescă socială. Franzen nu are o agendă socială sau politică asumată, nu este un apologet sau un activist. El trasează harta socială și politică a societății și găsește punctele problematice – dar nu decide în locul cititorului. Și Tolstoi face asta – Lev Nikolaevici e militant și apologet a ceva în afara câmpului literar, în afara romanului, nu în roman. Scriitorul nu are voie să decidă pentru cititor ce e bine și ce e rău – dar trebuie să problematizeze în așa fel încât să-l facă pe cititor să nu doarmă, sa-i stârnească frământările, capacitatea de a gândi.

Revenim la Crossroads. Din punct de vedere stilistic, el copiază romanele sale anterioare. Avem o familie tradițională de provincie care pare decupată dintr-un roman social din secolul al XIX-lea (francez sau rusesc - nu contează) și aruncată într-o Americă postmodernă a anilor 1970. De data asta o familie impregnată de un spirit religios. Pentru europeni ar fi mai degrabă sectar – un soi de „pocăiți” sau ce erau la noi „sectanții”.

Franzen amestecă frumos lucrurile: discuții înalte cu ocupații mărunte – ba se discută despre Dumnezeu, ba alternează cu sexul și cu mersul la toaletă. Ca în viață. Dar peste tot vedem urme din Hugo, Dostoievski și mereu Tolstoi.

Am spune că e un roman tipic social. Eu zic că nu. De data asta el vine cu o temă radical nouă și îndrăzneață mai ales în contextul actual global și cel american. Franzen ne-a obișnuit să abordeze probleme socio-politice din SUA, dar acum s-a îndreptat și spre probleme religioase și spirituale. Acum câțiva ani, era de neconceput să vezi o astfel de temă venind de la un mare scriitor american. Acest subiect pare nu doar proaspăt, ci și curajos. 

Și mai este un indiciu important - o răscruce în agenda literară americană. Franzen își asumă curajul să schimbe radical agenda - dar atenție: nu de pe poziții conservatoare sau progresiste. El o face dincolo de aceste două poziții antagonice. Pentru că e un mare scriitor.

În roman avem elemente din viziunea autorului asupra credinței. Îi mai avem aici pe nativii Navajo – cum sunt țăranii ruși în romanele lui Tolstoi. Avem elemente din Cronicile din Narnia și un decor religios marca Lewis pe care Franzen se pare că-l adoră.

Aici ne despărțim. Ne unește iubirea pentru romanul rusesc și cel social, dar ne desparte dragostea pentru Lewis – pe mine mă irită și indispune: că tot îmi cereai idei despre „ce nu-mi place”. Dar cred că din motive care țin de istorii diferite. Ambii am crescut la aceeași școală duminicală – doar că în SUA „sectanții” erau majoritari, pe când în Rusia/URSS  „sectanții” erau minoritari. Iar asta e o perspectivă foarte diferită. Pravoslavnicii ne-au vindecat de puritanismul feroce. În rest aceleași traume.

Partea foarte interesantă la Franzen: el pune în discuție problemele societății occidentale moderne, luând ca punct de pornire, ca prototip - Clubul creștin Crossroads. Această societate, crede Franzen, a devenit ostatica unei substituiri fatale care a avut loc în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „Nu pentru a vă întări, ci pentru a plânge". Drumul spre această schimbare este cel mai bine descris de șeful clubului, Rick Ambrose: „Grupul a început ca o societate creștină, dar apoi a căpătat o viață proprie. Și sunt un pic confuz în legătură cu rezultatul. La ce am dat frâu liber. Mă derutează faptul că, dacă toate acestea nu ne conduc înapoi la Dumnezeu, atunci este practic doar un experiment psihologic intens. Care poate cu aceeași ușurință atât să elibereze, cât și să rănească o persoană." 

Practic ce avem? Ceea ce scriu de ceva vreme: incapacitatea omului modern de a mai crede și felul în care creștinismul și biserica devin un club de terapie. Avem nu doar pierderea credinței, ci a însăși temeiului credinței: neputința de a mai crede în interiorul actualei societăți, pentru că ea, credința, este înlocuită de tot soiul de carduri, instituții, bănci, mărfuri, tehnică, stil de viață, terapie. Aici mai ales vorbim de eroii principali: pastorul, soția de pastor, copilul pastorului, copiii crescuți în biserică. 

Pentru mediul pravoslavnic – ortodox e greu de înțeles mediul puritan-protestant care are cu totul alt tip de practică eclezială și socială. Mediul puritan protestant presupune că tot comportamentul cotidian trebuie să fie precum cel din interiorul bisericii, cu un control total religios asupra comportamentului social cotidian. Adică trebuie să fii și la discotecă precum la școala duminicală - falsitate totală. Lucru de neimaginat în mediul ortodox care e rupt total de această practică: nici măcar popa nu respectă acest ritual - „fă ce spune nu ce face popa” este de neimaginat în mediul protestant puritan. Mediul puritan aruncă afară tot ce nu e identic între faptă, vorbă și regulă - fie și ritualic. Nu spun că e bine sau rău, ci că sunt practici radical diferite. Ambele au valori și riscuri. Dar e altă tema.

Revenim la roman. Franzen ne arată că ieșirea din credința creștină, părăsirea sau pierderea ei, nu i-a făcut pe oameni mai fericiți. Da, putem spune că i-a eliberat, că nu mai sunt „sclavii” sau „iobagii” gliei - bisericii și comunității. Doar că lumea în care fug le produce o mulțime de probleme și se pare că ei nu pot face față fără credință. Vechea credință va fi înlocuită cu substitute multiple de o calitate mai proastă.

Există o scenă de acest tip: într-un context plin de probleme, soția pastorului decide să nu-i spună soțului ei tot adevărul despre ea, purtând povara trecutului pe umerii ei, dar în același timp caută sprijin la Dumnezeu și astfel își salvează familia, căsnicia. Acest fapt, potrivit lui Franzen, este un exemplu de putere care te face să faci față încercărilor vieții.

Franzen este un om al necredinței. El se autointitulează ironic: „necredincios creștin secret". Aici ne regăsim total – am trecut de mânuță ca doi frați prin același tip de tragedie, conflict personal: de la educația de a crede, la frica de a pierde credința - la neputința de a crede. Acest fapt s-a întâmplat printr-o societate care ne-a promis că ne vom descurca fără credință - că ne va oferi totul ca să ne elibereze. Și am înțeles că nu - iluziile lumii noi ne-au distrus: neputința credinței e o tragedie mai mare decât chinul credinței. Că, de fapt, tot ce ne oferă noul capitalism și consumism tehno-economic sunt surogate ale credinței infinit mai dependente care ne înrobesc total. Opiul idolilor consumiste de care vorbeai prin Benjamin sunt infinit mai nocivi decât opiul credinței creștine - ca să parafrazez un clasic iudaic german.

Fratele Franzen susține ceea ce și eu susțin de ani de zile. Nu ne mai putem întoarce la ordinea socială tradițională cu creștinismul în fruntea tuturor lucrurilor. Ca societate, căci individual e altă poveste. 

Dar este totuși important pentru noi, spune el în roman, să împrumutăm atitudinile morale ale Evangheliei și să acționăm în armonie cu ele. Acesta este, în termenii cei mai generali, răspunsul autorului la întrebarea centrală a cărții Crossroads - „cum să fii un om bun?”. O întrebare fundamentală și pentru mine - dacă nu poți fi bun, mai bine renunță la viață.

Soarta lui Clem, fiul cel mare al familiei Hildebrand, este grăitoare în această privință. Lui i se pare că „a fi bun" înseamnă să lupte pentru justiție socială, să se simtă vinovat pentru colegii afro-americani și nativi americani care mor în Vietnam. Și aici intervine momentul profund evanghelic: a fi cu adevărat „bun" este mult mai greu, pentru că, în mintea lui Franzen, înseamnă să împarți responsabilitatea nu cu oameni abstracți, ci cu cei dragi, cu familia, cu o persoană iubită, cu cei de lângă tine, din jurul tău. 

Prin urmare, Franzen pune în mod ironic cuvintele existențialiștilor francezi în gura lui Clem, atunci când acesta încearcă să răspundă dacă este corect să își părăsească iubita, universitatea și să meargă pe front pentru a împărți poverile minorităților oprimate. Moralitatea este concretă, nu abstractă, insistă Franzen, iar respectarea acestui principiu, a acestei maxime prin acțiuni concrete, este singura cale de ieșire într-o lume secularizată. Și eu, ca și fratele Franzen, cred că a fi bun este esențial și se învață – așa cum mai cred că în societatea actuală a fi bun este cel mai radical lucru posibil pentru că societatea nu are nevoie de asta - ba chiar o condamnă ca ceva eminamente rău, nociv prin felul în care e construită ea. 

Lumea actuală nu doar că nu mai are temei de a mai suporta credința, ci nu mai are temei de a mai suporta binele. Iar asta sperie cu adevărat – ne îndreptăm spre legile junglei: doar cel rău, viclean, violent și puternic va învinge. Total împotriva evangheliilor.

Poate că alături de fratele Franzen și alți amici ar trebui să refacem secta „necredincioșilor creștini anonimi” care vor să facă binele chiar și când fac răul. Și când fac răul se pocăiesc. Mai în glumă, mai în serios: ultimul Franzen mi s-a părut un soi de Tolstoi al „pocăiților” americani.