Pe 24 noiembrie apărea în spațiul public o scrisoare adresată guvernului semnată de numeroși muzicieni pop, printre care Delia, Inna, Smiley, Connect-R, Vunk, Tudor Chirilă sau Ruby. Cea mai importantă solicitare a lor: „Considerăm că existența sectorului cultural depinde nu doar de organizatorii de evenimente, ci mai ales de artiști. Vă rugăm să includeți în schema de ajutor de stat și această entitate ca beneficiar eligibil al sumelor destinate ajutorării sectorului cultural”. Un gest remarcabil și aproape istoric de agregare și coalizare a cântăreților români, indiferent de genul muzical. Dar și unul de altruism, pentru că semnatarii nu vorbesc atât în numele lor, cât mai ales în numele „instrumentiștilor, dansatorilor, tehnicienilor de sunet” și așa mai departe, cum afirmă Delia într-o postare pe Facebook, și în numele tuturor muzicienilor ori artiștilor. Aspect pe care a ținut să-l clarifice și Tudor Chirilă: „Semnatarii scrisorii deschise către guvern în care se cere includerea artiștilor în schema de ajutor de stat nu o fac doar în nume propriu”. Mai multe astfel de apeluri ori petiții la ajutor financiar direct către artiști și cei implicați în munca lor au apărut pe glob, iar printre vocile influente care le susțin se numără Sam Smith, Coldplay, The Rolling Stones sau Liam Gallagher.
Însă o parte din cultura alternativă românească s-a bosumflat și s-a încordat. „Lista rușinii”, cum a numit-o realizatorul de emisiuni radio Mihai Dinu (RFI, Radio Guerrilla), a scos la lumină, încă o dată, atât superioritatea culturală pe care unii dintre noi și-o arogă, cât și tușe groase de luptă de clasă, deși, în definitiv, majoritatea muzicienilor alternativi funcționează în aceeași ideologie capitalistă (vezi cana Byron sau cafeaua The Mono Jacks), iar înainte de pandemie nu se abțineau de la cântări pe banii primăriilor sau finanțărilor de stat via AFCN, Creart, ARCUB etc. Cât despre festivalurile mai mari sau mai mici, de la Electric Castle la tot felul de șușanele cu food trucks, sponsorizate de zeci de branduri, nici nu mai pomenesc. Și e foarte bine că e așa. Bani sunt pentru toți. Desigur, pentru Delia mai mulți decât pentru, să zicem, Toulouse Lautrec (care, apropo, au și ei vinul lor), al cărui lider și vocalist, Cătălin Rulea, mărturisește într-o dezlănțuire că s-a „abținut cu greu” de la „cele mai colorate înjurături” pe care le știe, la adresa celor care au semnat respectiva scrisoare, deși respectivii vorbesc, evident, și în numele lui și au acționat spre binele tuturor. Rulea continuă: „Pe scurt: aveți grijă când folosiți cuvântul cultură, nu de alta, dar asta le rămâne copiilor voștri. Cultură e ăla care vinde mai multe bilete și ăla care apare la Antena 3. Puteți să cereți ajutor pentru ce vreți voi, nu e nicio problemă, dar cultura e aia care ne face mai deștepți, nu mai proști, băi, tâmpiților.”
Cine decide, însă, dacă muzica aia „tâmpită” e cântată de Smiley sau, dimpotrivă, tocmai de către Toulouse Lautrec, rămâne, totuși, un mister. Poate un critic muzical sau un ascultător amator să argumenteze pentru ambele variante? Desigur. Sunt biletele un reper? Chiar și pe scena alternativă, dacă ne gândim la nume precum Robin and the Backstabbers sau Alternosfera, da, numărul biletelor vândute chiar e unul dintre reperele care pot conta atunci când catalogăm un produs artistic ca fiind și important din punct de vedere cultural.
Dan Amariei, vocalistul trupei Omul cu șobolani, le-a sugerat, pitoresc, „fetelor” Delia și Inna să strângă puțin „din funduleț”, „că doar n-au intrat zilele primăriilor în sac”. O ironie involuntară, dacă ne gândim că trupa a cântat, anul trecut, la mai multe evenimente electorale ale formațiunii USRPlus. Cristina Hurdubaia, PR cultural și muzical, care a lucrat cu trupe precum Vița de Vie sau Șuie Paparude, a plusat: „Să le fie rușine Deliei, Loredanei și celorlalți care se regăsesc în aceeași categorie. Să le fie rușine. Și celor care (mai) merg la concertele lor, la fel. Măcar dacă ar fi ceva de muzica lor, în afara de trei note muzicale și de alte trei cuvinte, gen la, la, la, iubirea mea, și de dat din cur, defilând pe scenă în chiloți și sutien”.
Așadar, să le fie fie rușine prietenilor mei care, printre albumele lui Ariel Kalma sau King Crimson, mai ascultă și Delia ori Carla’s Dreams. Dar mai ales celor care nu ascultă ce consideră unii apărători ai culturii alternative că ar fi onorabil, deși un concert al Deliei sau al lui Connect-R sunt producții care implică efort și creativitate.
Ca o adevărată dovadă a faptului că undergroundul detonează deseori trenduri populare, reacțiile despre scrisoarea în cauză au ajuns și în mainstream. Ca orice influencer care trebuie să-și dea cu părerea despre orice subiect, în horă a intrat și Marian Godină. Polițistul Marian Godină, care, cel mai probabil din reflexul meseriei, merge pe mâna tare a cenzurii („Poate că nu vreau ca din banii mei din impozite să fie plătit un artist care mie nu-mi place și la al cărui concert n-aș merge niciodată”), dar crede și în filosofia că statul n-ar trebui să se implice financiar în viața culturală: „Concertele plătite din bani publici ar trebui interzise. Ele nu fac altceva decât să transforme în asistați social atât publicul (care vin la mocangeală), cât și artiștii (care nu ar primi atâția bani la un eveniment privat)”. Argumentele pentru care statul n-ar susține cultura (deși sunt aproape imposibil de imaginat), dar ar finanța Poliția sau sănătatea, spre exemplu, n-au fost expuse de fostul agent rutier.
Din păcate, dezbaterile din spațiul nostru online claustrofob despre o artă mai artă decât alta sunt de obicei primitive și, iată, grosolane. Muzica pop e lesne asociată, prin lentile elitiste, cu versuri proaste (deși, firește, se poate argumenta că Delia ori Smiley au versuri mult mai iscusite decât mulți artiști alternativi), cu chiloți și sutiene (ca și cum, brusc, sexualitatea e o chestie care trebuie inhibată), cu vile și mașini scumpe (voi reveni la acest aspect, care e, de fapt, miezul discordiei, celelalte discuții țin mai degrabă de stilistică, interpretare, background cultural etc.) și, în fine, cu așa-zisa „manelizare” (deși refrenul „Dă-mi aer, că mă sufoc / Și pune-mă în viața ta pe primul loc / Nu lăsa-n inima ta / Să se strecoare altcineva” al lui Florin Salam ar putea fi oricând cântat de The Mono Jacks sau Robin and the Backstabbers).
Apropo, trupa Vița de Vie, al cărui lider Adrian Despot face parte din juriul emisiunii Vocea României și e imaginea unei proaspete și de anvergură campanii publicitare la nivel național, e mainstream sau underground? Și dacă e mainstream, cum a ajuns acolo?
Mărul discordiei ascunde, de fapt, o luptă de clasă. Una care se poartă, evident, în jurul banilor, între un, să-i zicem, working class cultural, care, pe scurt, cam moare de foame sau câștigă puțin (o trupă care cântă în cluburi alternative poate fi plătită doar cu câteva sute de euro pentru un concert sau chiar deloc), și un mainstream de care se simt ignorați ori chiar izolați.
Trupele alternative ar face însă mai bine să se organizeze, să se respecte reciproc, să nu le fie teamă sau greață de mainstream și să ceară, la rândul lor, bani de la stat. Sau, dacă nu, pe viitor să semneze scrisoarea aia alături de Delia și Inna, că nu e nicio rușine. Ba chiar, dimpotrivă.
Imagine principală de Jonathan Barba, via Pexels
