De când am început pe Scena9 discuția despre prezența și absența scriitoarelor în manuale, programe, structuri, canon, am avut în vedere un dosar la care să invit să participe profesori de la diverse licee din țară. Până la urmă, ei sunt cei implicați, ei sunt cei care lucrează direct, atât cu elevii cât și cu literatura. Să stai pe margine și să-ți dai cu părerea este, de multe ori, un exercițiu, chiar dacă important, poate facil, poate superficial. Să fii în interiorul sistemului și să vorbești despre asta este solicitant și de un infinit de ori mai folositor într-o discuție precum aceasta. O să mai spun că în aceeași perioadă cu lucrul la acest dosar, PEN România - filiala locală a organizației mondiale a scriitorilor -, în urma unei întâlniri la Sighișoara, a inițiat „Operațiunea Hortensia”, al cărei scop este s-o readucă, printr-o petiție publică către Ministerul Educației Naționale, pe Hortensia Papadat-Bengescu pe lista scriitorilor canonici pentru bac. PEN România „consideră că această scriitoare importantă trebuie să apară, ca exemplu emulativ pentru încurajarea tinerelor femei, în canonul obligatoriu pentru Bacalaureat al literaturii românești interbelice”.
Până vom am afla ce se mai întâmplă cu Hortensia, am invitat opt profesori de limba și literatura română să vorbească despre lipsa scriitoarelor din manualele după care predau. I-am rugat să ne spună de ce lipsesc scriitoarele din manuale și ce-ar fi de făcut pornind de la această absență. Apoi le-am propus să aleagă fiecare câte o scriitoare din România, pe care ar considera important s-o găsim în programa școlară.
Ca să dau tonul, încep cu propria propunere pentru manualele de literatură română: Simona Popescu.
Ce vrem, de fapt, să învețe un elev? - Florin Ioniță, Colegiul Naţional „Iulia Hașdeu“, Bucureşti
Pentru început, câteva precizări despre actuala programă școlară, mai ales că anul acesta este unul festiv pentru ea: a ajuns la majorat, căci s-au împlinit 18 ani de când se aplică. Iar manualul este „după chipul și asemănarea” programei, scrierea sau mai bine spus acceptarea punerii lui pe piață fiind condiționată de respectarea ei întocmai.
Aș începe cu o scurtă istorie. Programa școlară a fost gândită la începutul anilor 2000 pentru a respecta o Lege a Educației niciodată aplicată în totalitate, care a prevăzut inițial obligativitatea a nouă ani de studiu precedați de unul echivalent cu ceea ce azi este clasa zero, clasa a IX-a fiind gândită ca o tranziție spre liceu. Clasa zero a fost însă uitată mai bine de un deceniu și în loc a apărut obligativitatea clasei a X-a. Complicat, nu? În consecință, în clasa a IX-a s-a optat pentru studiul tematic al literaturii, care presupune alegerea de către profesor a cinci teme dintr-o ofertă de zece (iubirea, joc și joacă, lumi fantastice, confruntări etice și civice, familia etc.), cu posibile extensii în literatura universală și, de asemenea, în lumea artelor vizuale, a cinematografiei, a muzicii. Este de departe cea mai atractivă și mai deschisă parte a studiului literaturii în cei patru ani de liceu. Pentru clasa a X-a a fost ales studiul genurilor și al speciilor. Era necesar pentru a oferi celor care nu depășeau școala obligatorie un minim bagaj de cunoștințe în domeniu. În clasele următoare se studiază istoria literaturii, cu inerente reveniri la unele conținuturi discutate în clasa a zecea. A fost bine, n-a fost bine, se poate discuta, dar aceasta este situația și azi.
Programa, pe de altă parte, se sprijină pe un număr de competențe generale (Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în diferite situaţii de comunicare; Comprehensiunea şi interpretarea textelor; Situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/literare; Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situaţii de comunicare) și patru competențe specifice, care trebuie valorificate prin intermediul unor conținuturi obligatorii. De aici cred că ar trebui să înceapă orice discuție.
Cândva, spre sfârșitul mileniului trecut, în Levantul, Mircea Cărtărescu scria despre cei șapte corifei ai poeziei. Dar cum lumea este în continuă mișcare, în noul mileniu, o comisie de înțelepți privind probabil într-o altă bilă dă cristal, a văzut mult mai mulți și nu doar poeți, ci și prozatori, și dramaturgi, și critici literari: mai întâi șaisprezece, iar apoi, numărând mai atent, șaptesprezece. Și șaptesprezece au rămas până azi, canonici de data asta, iar nu corifei. Fără ei nu mișcă nimic în actualele manuale școlare.
Drept urmare, o discuție despre prezența/absența scriitoarelor în manualele școlare în uz cred că ar trebui să excludă trecutul, câtă vreme ele au fost scrise în urmă paisprezece – optsprezece ani, pe baza unei programe vechi de douăzeci de ani, iar, conform avizelor emise de MEC, de atunci și până azi nicio modificare de conținut nu a mai fost posibilă.
Așadar, ce m-a interesat pe mine acum optsprezece ani (!) ca autor de manuale? Se subînțelege evident, conformitatea cu programa. Dincolo de aceasta însă, în ceea ce privește conținutul, a primat valoarea/reprezentativitatea creațiilor literare selectate, în principal din lista autorilor canonici. Căci, nu trebuie uitat, în fiecare clasă se studiază un număr limitat de texte 10 – 15 (poezie, proză, teatru). Într-o astfel de situație, nu problema genului a primat, ci felul în care textul ales îmbina cerințele obligatorii ale programei cu demersul didactic potrivit vârstei și, implicit, cu nivelul de înțelegere al elevului.
Sunt absolut de acord că, pentru perioada interbelică, Hortensia Papadat-Bengescu, prezentă în manuale încă din anii ʼ70, „suferă” pe nedrept și sper ca viitorul să-i rezerve o soartă mai bună. Măcar în postbelic este mai multă democrație: suferă atât scriitoarele, cât și scriitorii, căci nu doar Gabriela Adameșteanu sau Ileana Mălăncioiu, ca să dau doar două exemple, sunt pe nedrept ignorate. Și Mircea Cărtărescu ori Nicolae Breban „se bucură” de același tratament.
Din orice perspectivă aș privi însă lucrurile, criteriul de gen nu cred că este relevant. Altminteri, Camil Petrescu, de exemplu, poate că ar cam trebui pus la colț pentru misoginism. Și Eminescu ar merita măcar un avertisment pentru – vă mai amintiți? – Doamna are minte scurtă, haine lungi. Ba chiar și la Hortensia Papadat-Bengescu ar trebui poate să ne încruntăm puțin pentru spiritul masculin al analizei psihologice, asta în vreme ce la Ibrăileanu, de exemplu, merită subliniată finețea înțelegerii sufletului feminin. Pe cine să alegem, pe scriitoare sau pe scriitor?
Toate cele scrise până acum explică situația prezentă. Discuția ar trebui însă orientată spre viitor. Cum ar trebui studiată literatura română în liceu? Criteriul cronologic s-a dovedit deja o alegere cam păguboasă. Atunci poate să fie criteriul tematic? Sau estetic? Poate fi gândită și o raportare la gen? Și dacă da, atunci n-ar fi de luat în seamă și alte criterii? Minorități de toate felurile, vârstă, zone geografice...? Sunt convins că s-ar găsi partizani și justificări pentru toate acestea și pentru încă multe altele.
Or întrebarea potrivită cred că este: Ce vrem, de fapt, să învețe un elev? Și dacă oferim un răspuns mulțumitor, ar trebui să urmeze: Cum? Cât? Cu ce scop?
Cât privește canonul, fără îndoială că este necesară o revizuire, dar singurul de luat în seamă cred că nu poate fi decât criteriul estetic. Dar asta este treaba criticii literare, iar nu a autorului de manuale care își alege textele-suport în funcție de conținutul programei, de natura demersului didactic, de nivelul mediu al celor cărora li se adresează (asta este cel mai dificil din toate), de ce nu, de unele restricții editoriale (pentru cine poate nu este la curent, tot se s-a publicat după anul 1948 se află sub incidența copyrightului, iar dacă autorii în viață sunt persoane abordabile, moștenitorii sunt adesea imprevizibili, încât editorii au toată dreptatea să-i evite).
Acesta ar fi însă viitorul (sper că nu prea îndepărtat totuși). Cât privește prezentul, există o soluție care poate evita rigiditatea programei și pe care o aplic deja. Este vorba de scrierea unor antologii alcătuite pe ani de studiu.
Scriitoarea pe care aș vrea s-o văd în manuale: Jeni Acterian.
Lista celor 17 autori canonici pentru examenul de bacalaureat este exclusiv masculină. - Irina-Roxana Georgescu, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, București
În 2000-2001, programa de clasele a XI-a – a XII-a prevedea parcurgerea a minimum 25 de texte pentru filierele unde limba şi literatura română se studia trei ore pe săptămână, respectiv 29 de texte pentru filierele unde această disciplină se studia patru ore pe săptămână. În acest sens, profesorii şi autorii de manuale aveau opţiunea de a alege textele potrivite atât dezvoltării competenţelor generale şi specifice, cât şi valorilor şi atitudinilor tinerilor. În alegerea textelor, trebuia să se ţină seama de accesibilitatea în raport cu nivelul dezvoltării intelectuale şi de cultură generală a elevilor, atractivitate, valoare, varietatea autorilor selectaţi, volumul de lecturi propuse pe parcursul întregului an şcolar în raport cu timpul disponibil. Profesorii puteau lărgi numărul de texte propuse pentru studiu sau să recurgă la lecturi suplimentare, corelate cu textele studiate. Figurau, la studiul poeziei generaţiei ’60, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, A. E. Baconski, şi Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu.
În 2006, odată cu schimbarea planurilor-cadru pentru liceu, la clasa a XI-a, a devenit obligatorie studierea a două texte de bază: un „roman psihologic” (printre recomandări figurând Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Adela de Garabet Ibrăileanu, Ioana sau Jocurile Daniei de Anton Holban, Rusoaica de Gib Mihăescu etc.) şi un „roman al experienţei” (Nuntă în cer, Maitreyi de Mircea Eliade, Întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher etc.). Cu alte cuvinte, dacă profesorul decide ca elevii să nu studieze romanul Hortensiei (fiind la alegere, alături de celelalte romane indicate), concluzia ar putea fi că doar bărbaţii scriu literatură şi, cum ştim prea bine, nu este deloc aşa. Totuşi, o reconsiderare a canonului didactic/şcolar s-ar impune pentru anii ce vin.
În prezent, lista celor 17 autori canonici pentru examenul de bacalaureat este exclusiv masculină: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Conform programei şcolare în vigoare, examenul de bacalaureat nu implică studiul monografic al autorilor canonici, ci studierea a cel puţin un text din opera acestora.
În ceea ce priveşte prezenţa autoarelor în manualele şcolare, se observă cu ochiul liber că este sporadică. Apar texte poetice de Ana Blandiana, dar cred că ar merita să figureze, măcar pentru ciclul superior al liceului, şi texte ale unor poete ca Mariana Marin, Angela Marinescu, Simona Popescu, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu, Gabi Eftimie, Diana Geacăr sau ale altora. Ca prozatoare, mă gândesc la Cella Serghi, Dana Dumitriu, Ioana Pârvulescu, Ioana Bradea, Ioana Nicolaie, Lavinia Branişte ori Adina Popescu.
Scriitoarea pe care aș vrea s-o văd în manuale: Veronica D. Niculescu.
Presiunea bacalaureatului e aproape singura care funcționează. - Horia Corcheș, Colegiul Național „George Barițiu”, Cluj-Napoca
Se poate observa cu ochiul liber – anterioarele etape ale acestei anchete au făcut-o deja – că problema principală care vizează prezența sau absența scriitoarelor în preuniversitar vine, în primul rând, dinspre receptarea critică și dinspre practica universitară. Grosso modo așa stau lucrurile: câtă vreme canonul critic nu a impus nume de scriitoare (cum remarca și Alex Goldiș, până și foarte bine receptatul studiu al Biancăi Burța-Cernat consacră mai degrabă problematica eșecului și a marginalității valorice), în preuniversitar ele sunt, pe cale de consecință, slab reprezentate, atât prin norma programelor școlare, cât și prin instrumentele acestora, manualele școlare, și implicit prin practica didactică. De aici încolo încep însă nuanțele.
Mai întâi, trebuie spus că la gimnaziu există în momentul de față două programe școlare, una veche, valabilă pentru clasele VI-VIII (VII-VIII din septembrie) și una nouă, intrată în uz odată cu actuala clasă a V-a. Niciuna dintre acestea nu impune listă de autori canonici, ambele fiind centrate pe competențe și pe câteva noțiuni fundamentale de conținut, genuri și specii literare, tipuri de texte cea nouă, cu mențiunea necesității studierii unor texte aparținând „scriitorilor clasici”. Cam vagă încadrarea, e adevărat. De aici încolo, problema este preluată de manuale. Trec în viteză peste manualele claselor VI-VIII care instrumentează vechea programă încă, în care reprezentarea scriitoarelor este slabă, aș zice, spre zero, și remarc deschiderea uriașă pe care o au manualele noii programe. Și mă opresc la cel al editurii Art (autoare: Florentina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi și Anca Davidoiu Roman), care are acoprire cam la 80 % din clasele de a V-a: din șase texte de bază, două aparțin unor scriitoare (Ioana Pârvulescu și Ana Blandiana), un altul este basm, iar unul este text non-literar, în fapt scris de una dintre autoarele manualului.
La nivel liceal, problema e mai complicată. Mai întâi, avem lista autorilor canonici, exclusiv bărbați. Nu e de mirare: mai întâi, este vorba despre o reprezentare impusă de canonul critic, apoi, cei care au făcut canonul programei sunt cam exclusiv bărbați și ei. Canonul se oprește la anii '60, ultimii incluși fiind Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Ceea ce surprinde, cred eu, este absența Hortensiei Papatat Bengescu, aflată mulți ani în canon. Perioadele ulterioare sunt menționate (până la postmodernismul anilor '80 doar) exclusiv ca direcții literare. Teoretic, există posibilitatea ca profesorii să studieze în afară de acești autori canonici și opere ale altora, dar… timpul nu prea ajunge. Deși profesorii au, programa precizează asta explicit, 25 % din timp la dispoziția lor, și cam 80 % sunt profesoare, aleg să nu predea decât… scriitori bărbați ☺ Presiunea bacalaureatului e aproape singura care funcționează.
Ce probleme văd, pe scurt: 1. Programa de liceu cred că trebuie adusă mult spre contemporaneitate, spre fenomenul literar viu, actual. Implicit se va deschide spre nume de scriitoare valoroase de după anii 60, unde chiar ai plajă de opțiuni. Poate cu includerea în canon a unor nume cel puțin din generațiile '60-'80, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Gabriela Adameșteanu, zic în fugă, și poate chiar în detrimentul numelor unor canonici actuali – o să-mi ridic în cap niște critici aici, poate – cum ar fi Maiorescu și Lovinescu, rezolvabili și prin alte repere ale programei decât prin numirea lor în canon. 2. În aceeași ordine de idei, miza cred că nu trebuie să fie centrată asupra numelor de autoare femei, ci asupra receptării imaginii femeii în literatură. De aici cred că ar trebui pornit, aici e și marea miză a mișcărilor feministe, la urma urmei. 3. Intensive formări ale profesorilor (observa asta și Claudiu Turcuș) pe conținuturi care să vizeze pe de o parte ceea ce spuneam la pct. 2 și pe de altă parte literatura de după anii 60. E un deficit major aici și, pe vremea când mai eram inspector la Cluj, am inițiat astfel de formări, despre literatura anilor 2000, avându-l ca invitat pe Alex Goldiș.
Scriitoarea pe care aș vrea s-o văd în manuale: Gabriela Adameșteanu.
Sensibilitatea feminină a fost percepută nu ca o calitate, ci din contră. - Cristina Pretorian, Colegiul Naţional Militar „Tudor Vladimirescu”, Craiova
Tributară mediului creat de mentalitatea românească tradiţională, caracterizată prin misoginism, conservatorism, chiar şi cultural, literatura a continuat mult timp să cultive o oarecare superioritate a intelectului masculin. De cele mai multe ori, sensibilitatea feminină a fost percepută nu ca o calitate, ci, din contră, ca o tară care trebuia ascunsă sub o scriitură „bărbătească”.
Cu toate acestea, poate şi datorită dezvoltării mentalităţii eliberatoare din restul lumii, se remarcă tendinţa de afirmare, de promovare și de susţinere a unei prezențe mai vizibile, mai consistente a femeilor scriitoare în literatura română care se predă în şcoli și universități.
Şi dacă s-ar dori, la modul profesionist, o revizuire a autorilor incluşi în programa şcolară, cred că opţiunile sunt deja numeroase şi remarcabile din punctul de vedere al valorii literare (de amintit ar fi Adina Popescu, Ioana Pârvulescu, Gabriela Adameşteanu, Adina Dabija, iar seria continuă şi se dezvoltă frumos şi sigur), astfel încât absenţa lor din programa şcolară devine total inexplicabilă.
Scriitoarea pe care aș vrea s-o văd în manuale: Simona Antonescu.
Doamnele profesoare îi predau pe domnii autori. - Olga Ștefan, fostă profesoară la Colegiul Național „George Coșbuc”, Cluj Napoca
La mate am profesor și la română profesoară, așa cum și trebuie, zice un copil de 11 ani. Profesoratul e o meserie excelentă pentru o femeie, îmi spune colega mea. Doamna profesoară, într-o breaslă tradițional destinată doamnelor (cu exoticul, adesea suspectul, ocazionalul profesor) predă jenant de mulți domni scriitori. Domni scriitori care au tot mai mult consistența pergamentoasă a hârtiei pe care au fost tipăriți în ediții princeps acum vreun secol. Asta e o realitate despre care s-a scris bine și pertinent în textele altor respondenți la această anchetă. Mărturisesc că eu voi contribui cu o perspectivă mai degrabă asumat profană. Mă simt, în mediul din ce în ce mai irespirabil al sistemului de învățământ, un novice. Sunt puțini spre irelevanți trei ani școlari petrecuți ca profesor căruia i s-au „arondat” doar clase de gimnaziu, cunoscând numai la nivel teoretic programele de liceu (fără a lua contact, deci, cu provocările per se ale ajustării lor la nevoile adolescenților distribuiți prin 2015 în diferite clase de liceu; la cum se traduce în termeni contemporani revolta sau apatia acestei vârste care caută sau repudiază lumea pe care o cunosc doar din cărți și din auzite).
Intuiesc (și o spun aproape cu resemnare) că, pentru elevi, singurii oameni vii care participă la afacerea asta cu literatura sunt profesorii, adică cei care au în mână arma succesului sau eșecului lor cuantificat în note trecute-n catalog: pixul roșu. De altfel, autorii și autoarele care încă posedă carne pe oase și viață în corp au obiceiul prost să absenteze din manuale. Scriitorii de orice gen, încolonați în rigorile unui curent literar despre care elevii învață lipsindu-le o minimă înțelegere a contextului (iar acest lucru mi s-ar părea mai degrabă, cu mai mare urgență, reglabil de o reală revizuire a programelor) nu prezintă interes ca personalități, ci ca noțiuni abstracte (Ce s-a dat la BAC? Arghezi!). Și eu, cu tot backgroundul meu de olimpic la română, am înțeles târziu necesitatea de a privi panoramic toată situația care a făcut posibilă o anumită literatură. De a muta accentul, de a schimba perspectiva. Două puncte de vedere critice la adresa canonului literar coexistă în mine: cel al încă tinerei profesoare care și-ar dori ca, la un moment dat, să predea altfel decât în regim de cvasi-clandestinitate autoare pe care canonul le sfidează, și cel al fostei eleve care simte că a pierdut enorm nestudiind decât o jumătate de literatură.
Ce pot oferi concret este însă experiența de profă la trei clase de a cincea, ciclu pe care s-a testat (hai să spunem: generație care a beneficiat) în anul școlar 2017-2018 de formula noii programe de gimnaziu. Da, există, cum just puncta Florentina Sâmihăian, în manualul Art, după care am și lucrat, texte aparținând unor autoare, texte, aș zice eu, absolut nereprezentative pentru autoarele cu ceva pondere literară. Cel al Ioanei Pârvulescu e scris din perspectiva unui băiat (ha!- poate că și în literatura pentru copii funcționează principiul pe care îl enunța Matei Vișniec vizavi de filosofia construirii unui personaj dramatic: dacă nu are absolut niciun motiv serios pentru a fi femeie, e mai bine ca personajul să fie bărbat), poezia Anei Blandiana e un text pe marginea căruia se ilustrează cu succes o figură de stil, personificarea, și cam atât. Din perspectiva anchetei acesteia, nu ar trebui să fim deloc satisfăcuți de aceste texte. Ioana Pârvulescu are un roman frumos, frecventabil de elevii de gimnaziu, scris din perspectiva unei fetițe: Inocenții. De ce s-a optat pentru un text comandat, scris cu vocea împrumutată a unui băiat e, probabil, o întrebare tendențioasă. Îmi permit să mi-o pun oricum! Voga dementă a pinguinului Apolodor din Labrador, de Gellu Naum, pe care-l citeau integral, cu sabia lecturii obligatorii deasupra capului, toți copiii de gimnaziu, poate fi replicată, la o adică, și de o vogă (poate mai discutabilă) a motanului Arpagic, dacă s-ar alege o mostră representativă din acel ciclu de texte care au și ceva greutate istorică (atâta câtă este, contestabilă cum este ea). Nu mi se pare suficient ca autoarele să fie condescendent prezente cu texte care numai că nu urlă ”sunt un text de manual”, exilate parcă într-un laborator care are alt scop decât acela de a le face cunoscute unui public cititor (formulați idei principale, identificați figuri de stil...).
P.S. 1: Dacă ar fi să numesc autoare pe care le-aș preda, folosesc perspectiva elevei care a trebuit să cunoască interbelicul din romanele lui Camil Petrescu, însă nu s-a putut folosi în experiența asta de lectura unui text absolut fabulos (dar, vor zice autorii de programe, nonliterar, nesatisfăcător pentru principiul valorizării estetice) ca Jurnalul unei fete greu de mulțumit al lui Jeni Acterian. În ciuda opțiunilor discutabile care o fac pe Maria Banuș o persona non grata a literaturii române de introdus în manuale, Țara fetelor e un volum inițiatic pe care l-aș citi integral adolescenților și pe marginea căruia aș discuta câteva teme tari ale feminității. Mi-aș fi dorit să îl accesez la 14-15 ani. Înainte să predau Marii Clasici, aș declara lectură obligatorie În intimitatea secolului al XIX-lea volumul Ioanei Pârvulescu (o citez din nou, ca să spăl nedreptatea pe care, probabil, i-am făcut-o în paragraful anterior, acuzând-o de un derapaj probabil neintenționat înspre zona safe a masculinității). Am numit aceste texte și nu altele pentru că scopul profesorului nu este acela de a face paradă de propria-i sofisticare, ci de a oferi căi de acces. Literatură bună, dar, totuși, accesibilă, ar fi un deziderat.
P.S. 2: Un scenariu în termeni exagerați. Ar fi minunat ca ultima lecție de română, aia de prin mai, când totul e în floare, BAC-ul bate la ușă, iubirile din liceu sunt amenințate de spectrul începerii vieții reale prin campusuri universitare, iar elevii sunt frumoși, deștepți și știu să citească un text cu mintea, inima și nu numai, să fie, așa, ca un apogeu, numește-l cliamx, una despre literatura feminină contemporană, dar aceasta are prea multe asteriscuri, riscuri, cuvinte tari, prea multe zone interstițiale care o fac greu de predat în rigorile acestor texte care se vor curate, neprihănite, nivelate de testul (de paternitate) al timpului.
Mai au profesorii timp să armonizeze vocile masculine și feminine ale literaturii? - Monica Halaszi, Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu“, Bistriţa
Absența scriitoarelor din programă este, cred eu, o falsă problemă. Spun asta având în vedere că programele școlare stabilesc competențele pe care elevul ar trebui să și le dezvolte în anii de școală și conținuturile prin care aceste competențe pot fi dezvoltate. Este adevărat însă din canonul școlar, vehiculat de programa de liceu, lipsesc scriitoarele. De ce? Fiindcă nici în canonul critic nu prea există.
Dacă discutăm despre manuale, lucrurile stau un pic diferit, fiindcă cel puțin în cazul celor de liceu, de exemplu ale Editurii Humanitas, s-a încercat realizarea unui echilibru, autorii alegând texte aparținând și unor scriitoare din literatura română sau universală.
Revin la programele școlare, fiindcă manualele se elaborează pe baza lor. Programele sunt încă, și sper să rămână, permisive, profesorii având libertatea să aleagă orice text care să-i conducă spre atingerea obiectivelor, respectând câteva criterii, cum ar fi accesibilitatea, atractivitatea și valoarea acestora. Să nu uităm, desigur, la liceu, obligația de a studia în cei patru ani câte un text aparținând canonicilor și trei lui Eminescu.
Abia acum apare problema. Aleg profesorii texte aparținând scriitoarelor? Mai au ei timp să armonizeze vocile masculine și feminine ale literaturii? Fiindcă bieții de ei/de noi devin/devenim încetul cu încetul profi de bac. Iar canonul bacului este 100% masculin.
Apropierea de literatura feminină s-a realizat totuși de-a lungul ultimilor ani grație subiectelor de la olimpiadele de limba și literatura română. Cele de la gimnaziu le-au canonizat deja pe Otilia Cazimir, Magda Isanos, Ana Blandiana, Simona Popescu și Ioana Pârvulescu. La liceu, în perioada în care am făcut parte din grupul de lucru pentru elaborarea acestora, am încercat, împreună cu Horia Corcheș, să valorificăm literatura feminină contemporană, și am propus texte aparținând Anei Dragu, Alinei Purcaru, Svetlanei Cârstean, Florinei Ilis, Ioanei Nicolae, Norei Iuga, Veronicăi Niculescu. Dacă privesc acum în urmă, descopăr că am fost foarte atenți la dimensiunea de gen a literaturii.
Scriitoarea pe care o văd în manual este în manual: Ioana Pârvulescu.
Problema absenţei scriitoarelor din programele şcolare se rezolvă prin talentul profesorului care le orientează lectura elevilor. - Cristina Gherman, Colegiul Național „Doamna Stanca”, Satu Mare
Până azi nu mi-am pus problema în termeni de „război al sexelor” când m-am gândit la programele şcolare. De fapt, nu am considerat vreodată că programa şcolară merită a fi analizată, ea se cere doar a fi respectată. Mereu mi s-a părut mai mult un instrument formal, decât un factor decisiv pentru a câştiga „bătălia” cu literatura. Am urmărit – şi azi fac la fel – parcurgerea conţinuturilor şi dezvoltarea competenţelor prevăzute de programele şcolare (am fost mereu ascultătoare), lăsându-mi libertatea de a alege manualul şi textele pe care să le abordez cu elevii.
Nu m-am simţit întotdeauna atât de liberă ca azi. Începuturile carierei mele se leagă de „manualul-stăpân” (aşa îl percepeam), apoi am resimţit „programa-regină”, iar în ultimii ani simt că examenele impun restricţii şi programele lor sunt legi care guvernează dincolo de teritoriul lor de acţiune.
Da, în programele de azi pentru liceu sau în programa de bacalaureat, scriitoarele nu sunt menţionate în lista autorilor canonici. Dar asta nu înseamnă că nu se studiază opere literare scrise de femei. Nu înseamnă că elevii nu au în lista de lecturi recomandate opere din această categorie. Liceenilor mei le recomand să citească: Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu, Hortensia-Papadat Bengescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu. În anul şcolar care tocmai s-a încheiat am citit împreună cu bobocii din poezia şi proza Anei Blandiana, dar şi din „Inocenţii” Ioanei Pârvulescu (fragmentul selectat pentru unul dintre subiectele de la Evaluarea Naţională din 2017 le-a stârnit interesul); de asemenea, romanul „Pelinul negru” al Ioanei Nicolaie a fost ales de două eleve din clasa a IX-a pentru tema de portofoliu semestrial (elevii au primit o listă de texte literare din care să aleagă unul pentru a realiza o recenzie). Astfel de exemple sunt multe şi tind să cred că problema absenţei scriitoarelor din programele şcolare se rezolvă prin talentul profesorului care le orientează lectura elevilor.
Nu cred că programele şcolare sunt problema reală şi nici schimbarea lor nu ar fi soluţia optimă. Deschiderea autorilor de manuale spre literatură contemporană ar fi un prim pas (dovadă: manualul de clasa a V-a coordonat de Florentina Sâmihăian, un instrument excelent care ar trebui să fie reper pentru toţi cei care vor gândi manualele de liceu în anii următori).
Scriitoarea pe care aș vrea s-o văd în manuale: Ioana Nicolaie.
Pe aceeași temă, puteți citi:
Cinci bărbați din universități despre zero femei în manuale
Scriitoarele lipsesc din manuale. Și ce dacă?
Anchetă: 5 scriitoare în lumea bărbaților
Toamna asta, avem ca temă de gândire Lecțiile: ce teme credem că lipsesc din manuale și cum am vrea să le găsim. Din această serie, puteți citi:
Ora de educație civică: Când democrația nu prea mai e democrație
