Am stat de vorbă cu scriitoarea din Brăila agresată miercuri noapte de oameni care o suspectau că ar conduce o ambulanță cu care răpește copii. Live-urile pe Facebook și la TV care au amplificat isteria, incitând la violență și perpetuând mitul urban conspirativ, au strâns zeci de mii de like-uri și share-uri.
Ieri seară, aproape de miezul nopții, scriitoarea Doina Popescu-Brăila și-a parcat ambulanța undeva în apropierea Gării de Nord din București. De doi ani, își vinde cărțile singură prin țară, cu „Ambulanța pentru literatură”, și s-a obișnuit să se odihnească liniștită în mașină, între două drumuri. Azi-noapte, însă, scriitoarea din Brăila n-a închis un ochi, fiindcă s-a trezit în mijlocul unei psihoze colective, difuzate live pe Facebook și la TV. Mai mulți oameni din cartier au răspândit zvonul că mașina femeii ar fi așa-zisa „ambulanță a morții”, care fură copii. Potrivit mitului ăstuia urban, resuscitat în România de acum câțiva ani, copiii ar fi fost răpiți pentru prelevarea organelor și vânzarea lor. Legenda, care generează periodic isterii în orașe din România, a apărut, însă, în tot fostul bloc sovietic în anii ’80, în diverse forme (copiii din Polonia erau amenințați de o Volga neagră), dar a fost demontat încă de-atunci de televiziunea cehoslovacă.
Înainte să sosească poliția, Doina Popescu-Brăila a fost agresată de câțiva bărbați, în timp ce live-urile de Facebook au strâns la foc continuu zeci de mii de like-uri și share-uri. În comentarii, mulți instigau la violență, cereau să fie „demascată” răpitoarea de copii, îndemnau la distribuiri cât mai numeroase ca să se arate „adevărul”, alții dădeau vina pe Iohannis sau pe PSD. Televiziunile au ajuns și ele la „Ambulanța pentru literatură”, dar au rostogolit bulgărele conspiraționist, în loc să-l dezamorseze. Așa se face că, și după ce polițiștii au legitimat-o pe scriitoare și le-au spus celor din mulțime că, într-adevăr, nu fură copii, ci vinde cărți, sute de oameni s-au adunat în fața secției de poliție, de teamă că autoritățile ar mușamaliza cazul. Ba chiar o femeie i-a stins o țigară pe față autoarei, care continuă să primească mesaje de amenințare pe Facebook și pe telefon.
Când am vorbit la telefon, Doina Popescu-Brăila (49 de ani) nu apucase să doarmă nici măcar cinci minute după noaptea de coșmar. Și deși abia își revenise după șoc și hiper-tensiune, nu-și pierduse umorul. „Cărțile mele bubuie de umor, dar umorul meu e clocotitor și bun, sănătos, nu m-am dus niciodată spre acest umor al absurdului, dar uite că mi se întâmplă.” Popescu-Brăila a scris până acum 13 cărți - romane, eseuri, pamflete - și de doi ani, merge cu ambulanța prin țară, în căutarea cititorilor. Am stat de vorbă la cald despre ce înseamnă să fii scriitoare cu normă întreagă într-un oraș de provincie din România și cum se poate crea un vortex de dezinformare care să scape aproape instantaneu de sub control.
De la ce-a pornit toată nebunia asta? De ce v-ați oprit aseară la Gara de Nord?
Din 2016, am acest proiect, „Ambulanța pentru literatură”, și de regulă nu trebuie să am grijă unde mă opresc. În momentul în care am terminat cu târgul de carte sau cu proiectul cultural, găsesc un loc liniștit, parchez mașina să mă odihnesc, iar până acum a funcționat foarte bine. Puteți face o trecere în revistă să vedeți câți scriitori din această țară trăiesc din vânzarea cărților. Ei bine, eu am reușit această performanță fără niciun sprijin, fără ajutorul presei. Nu am avut niciun spate, și totuși mi-a ieșit bine.
Dacă tot am dormit în ambulanță, acum mi-am luat o ambulanță nouă și am fost cu ea la RAR, ca să văd cum o înmatriculez în circulație în România. [Mașina nouă nu are încă inscripțiile „Ambulanța pentru literatură”, n.r.] Am rămas peste noapte în București, pentru că fata mea termină facultatea și azi are licența. Ea este eroina mea, fiindcă a venit să mă salveze. Până a venit poliția, a fost singurul meu apărător și le-a ținut piept acestor indivizi furioși.
Și ce a declanșat totul? A început să vă filmeze cineva?
Pentru că urma să dorm în mașină, m-am uitat prin zonă, și am văzut că nu e nicio problemă. Am deschis geamul, dar am fost destul de atentă, iar la un moment dat, când m-am întors cu spatele să mă schimb, am sesizat totuși mișcare în jurul meu. Când am întors capul, mă filma acest individ. L-am rugat să nu mă mai filmeze, am insistat și am vrut să închid geamul, moment în care s-a luat de mine: de ce am tricou negru? Deși și el avea tot tricou negru - el poartă tricou negru pentru că-i place, dar eu sigur port tricou negru pentru că răpesc copii. A început să arunce niște vorbe, care s-au transformat în nebunia pe care ați văzut-o.
Am sunat la poliție când am văzut că ei se înmulțesc - și se înmulțeau într-un ritm alarmant -, iar poliția ne-a escortat până la secția 3. Ce-i drept, o doamnă le-a scăpat vigilenței și mi-a apăsat o țigară pe obraz și s-a lăudat cu asta, foarte mândră. Înainte de venirea poliției, ea întreba „Ești doctoriță?”. „Nu, sunt scriitoare.” Și i-am și arătat cărțile pe care le aveam la îndemână. Ea, văzând cărți, a zis „Doamnă, dacă e așa cum zici și poliția te legitimează și zice că ești cine zici că ești, eu îți zic sărumâna.” Ei, poliția m-a legitimat și a zis că sunt cine zic că sunt, dar ea apoi mi-a apăsat țigara pe obraz. Intrase în distracția asta și se simțea bine.
A intervenit un domn, căruia îi mulțumesc, care a zis că mi-a citit trei cărți și că sunt o scriitoare extraordinară. Mă rog, m-a lăudat el acolo foarte convingător, dar nu convingător pentru ei. Fiindcă nu asta voiau să asculte. Pentru ei, conta doar spectacolul lor, se întrebau câte like-uri au, cine a distribuit, „spune-i și nu știu cui să distribuie”. A fost, practic, un show de Facebook. S-au distrat, dar acum eu pot să spun cu oarece tristețe că, atunci când anunț câte un eveniment sau câte o lansare de carte, nu am 130 de distribuiri sau câte or fi avut cei de aseară. Cultura contează mai puțin în această țară, contează show-ul și absurdul.
Spre rușinea mea, nu am citit cărțile dvs. Nu-i deloc ușor să ajungi la scriitorii din orașele mai mici.
Din 2009 până acum, am fost la Gaudeamus în fiecare an. Am fost la 68 de târguri naționale de carte, am 13 titluri publicate. Am fost cam peste tot, și totuși n-am fost nicăieri. Vedeți, vin televiziunile la Gaudeamus, dar nu sunt interesate de scriitori. Sunt interesate de niște nume mari, de niște branduri, de marile edituri.
Eu sunt omul-orchestră. Eu îmi scriu cărțile, mi le editez, mi le vând singură. Acum mi le tipăresc la o tipografie, dar a fost o perioadă când mi le-am și tipărit singură. Doar că mi s-a stricat tiparnița și nu mi-am mai permis s-o repar.
Sigur, am mers pe varianta aceasta, „Ambulanță pentru literatură”, dintr-o necesitate stringentă. De fapt, aveam nevoie de autorulotă, dar nu mi-am permis o autorulotă. Atunci am zis că trebuie să fac literatură și că, dacă nu mă promovez eu în timpul vieții mele, n-o s-o facă nimeni și cine știe cât praf se mai așterne pe cărțile mele. Am simțit că aceste cărți chiar merită promovate, pentru că bucuria pe care o au cititorii atunci când le descoperă e extraordinară. Indiferent ce o să citiți dintre cărțile mele, o să aveți o să găsiți același umor tonic, o poveste bună și-o să vă îndrăgostiți de personajele mele.
Personajele despre care scrieți sunt inspirate din viața dvs.?
De regulă, am povești mai bune decât povestea mea (râde). Să zicem că se va găsi la un moment dat un scriitor bun, ca să-mi scrie și povestea mea, care nu-i de colea. Dar până nu epuizez toate celelalte subiecte, n-am de gând să mă apuc de mine. Aveam de gând să scriu despre „Ambulanța pentru literatură”, dar, ce-i drept, nu așa de palpitant cum au făcut-o acei domni aseară.
De câtă vreme vă plimbați prin țară cu ambulanța?
Acum, în acest sezon, am fost 90 de zile în Ardeal - Gaudeamus Oradea, Gaudeamus Timișoara, Gaudeamus Cluj, târgul de carte de la Arad, de la Alba Iulia. Am fost, vă spuneam, la 68 de tâguri - un maraton literar, un maraton cultural. Dacă presa se ciocnea de mine la timp - de fapt, de ciocnit s-a ciocnit, dar a trecut cu indiferență pe lângă -, acum poate nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Pentru că răul foarte mare l-au făcut televiziunile care au difuzat prostii. Dacă în primă fază ar fi spus „Stați, oameni buni, că nu e așa. E o scriitoare care chiar asta face, își vinde cărțile cu o ambulanță”, lucrurile poate nu degenerau în halul acesta, ca acum să primesc telefoane de amenințare din toate părțile.
Primiți telefoane de la oameni obișnuiți care vă amenință?
Nu, oamenii obișnuiți sunt cei care mă sună să mă susțină. Acești oameni care mă sună să-mi spună lucruri urâte nu sunt oameni absolut obișnuiți - sunt acești oameni lipsiți total de cultură și educație, care nu sunt interesați să înțeleagă. Dacă ar fi vrut, ar fi avut ocazia, fiindcă eu le-am explicat și le-am arătat cărțile, m-am identificat.
De ce credeți că se întâmplă toate aceste vârtejuri de furie, în care oamenii sunt gata să creadă orice și chiar să devină violenți?
Cred că totul ține de gradul de cultură. Aici stau diferențele. Și n-au câștigat like-uri cei care au spus adevărul despre mine. Au câștigat like-uri cei care spuneau minciuni, fiindcă asta voiau să audă. Sunt o comunitate mare, și au această forță a mulțimii.
Dumneavoastră când v-ați hotărât să vă ocupați doar de scris?
La 17 ani, am scris un prim roman, care a avut succes și a circulat prin liceu. N-am avut bucuria să-l public atunci, pentru că așa erau vremurile. Am mai scris în facultate încă un roman, care iarăși a avut ghinion. În 2009 am debutat. Eu sunt profesoară de matematică, dar am renunțat la matematică pentru ziaristică. Când am simțit că nu mai apare în ziare exact ce spun eu, m-am retras în partea de publicitate, pentru că până la urmă, presa are nevoie de bani să se susțină. Acum sunt scriitoare cu normă întreagă.
Bănuiesc că nu-i deloc ușor să fiți scriitoare cu normă întreagă într-un oraș mic.
Tocmai din acest motiv mi-am luat ambulanța. Anul trecut, am fost plecată până la 1 decembrie cu ea. Sezon plin. Anul trecut, am fost la drum cu sora mea, iar anul acesta am mers singură.
Vă sfătuiesc să luați de undeva cărțile mele, să vedeți despre ce este vorba și de ce oamenii îmi citesc și iubesc cărțile, și să vedeți că uleiul și apa nu se amestecă. Sunt oameni care nu sunt interesați de cultură, fiindcă nu înțeleg la ce le-ar folosi, și oameni care nu pot trăi fără bucuria de a citi. Și eu sunt destul de optimistă în această privință. Simt, la târgurile de carte, că oamenii se întorc spre citit. Cred că „Ambulanța pentru literatură” a făcut atât de mult bine, că nu vor reuși acești oameni să oprească Ambulanța. Dar acum depinde câți oameni de bine vor vrea ca ea să funcționeze.
Mă bucur că nu v-ați speriat așa de tare, cât să vă opriți.
Ar fi păcat. Ar fi o pierdere pentru cititori, pentru copiii care citesc romănelul meu, Copilul Dunării, pentru bătrânii care-și retrăiesc copilăria cu această carte.
Au contribuit Luiza Vasiliu și Ioana Pelehatăi.
Foto main: Doina Popescu-Brăila și Ambulanța pentru literatură, în 2017. Sursa: Pagina de Facebook a autoarei
